Tabelele poartă data de 24 septembrie 1988 și au fost păstrate într-un dosar al Cabinetului lui Iulian Vlad, generalul care a condus Securitatea din octombrie 1987 până în decembrie 1989, ultimul ei șef. În aceste tabele sunt numărați, structură cu structură, oamenii aparatului de represiune al regimului comunist, de la sediile centrale din București până la inspectoratele din județe.
Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) a publicat documentele pe pagina sa de Facebook pe 14 septembrie 2026, oferind în premieră o imagine completă a mărimii Securității în ultimii ani ai comunismului. Suma finală ajunge la 14.629 de angajați, aproape 15.000 de oameni, cu puțin peste un an înainte de căderea regimului, în decembrie 1989.
Una dintre cifrele care compun acest total pare, la prima lectură, să nu se potrivească deloc cu misiunea structurii căreia îi aparține. Direcția I, însărcinată să urmărească dacă populația se conforma ideologic, avea în aparatul central doar 103 angajați, deși obiectul muncii sale era o țară întreagă.
Cum se ajunge la 14.629 de angajați
În 1988, Securitatea funcționa ca Departamentul Securității Statului (DSS), parte a Ministerului de Interne, și era organizată în trei mari componente: aparatul central, cu sediul la București, Trupele de Securitate și aparatul teritorial, alcătuit din inspectoratele județene și din Securitatea Municipiului București (S.M.B.).
Calculul făcut de CNSAS le reunește pe toate: „Analiza cuprinde întregul aparat, fiind calculată la un total general de 14.629 de angajaţi (obținut prin însumarea celor 8.760 de angajaţi din aparatul central şi trupele de securitate – cu cei 5.869 de angajaţi ai aparatului teritorial). În acest total este inclus şi personalul muncitor civil (p.m.c. – aproximativ 1.200 de persoane, fără grad militar)”, a explicat instituția. Acești civili nu aveau grade, însă munca lor acoperea o bună parte din latura tehnică și administrativă a aparatului.
Totalul îi cuprinde numai pe angajații Securității. Informatorii, coordonați de ofițerii operativi, nu făceau parte din personalul instituției și nu apar în aceste tabele.
Aparatul central, nucleul de la București
Din cei 8.760 de oameni ai aparatului central și ai trupelor, 6.023 lucrau în structurile centrale propriu-zise. În evaluarea CNSAS, acest aparat „concentra cel mai puternic nucleu informativ, tehnic și de analiză din țară. Aici erau rulate marile dosare de spionaj, contraspionaj, filaj centralizat și interceptări la nivel național”.
Cele mai mari efective din Capitală erau grupate în trei unități, pe care documentarea CNSAS le enumeră așa: „Marile concentrări de forțe în București: Direcția a IV-a (Contrainformații Militare) cu un colos de 1.022 de cadre și Unitatea Specială „F” (Filaj) cu 745 de cadre. De asemenea, unitățile de elită precum USLA (Unitatea Specială pentru Luptă Antiteroristă) aveau în Capitală sediul și grosul forțelor (772 de cadre)”.
Trupele de Securitate, răspândite în toată țara
Cea de-a doua componentă număra 2.737 de cadre și reprezenta forța militarizată a Securității, cu infanterie, pază pentru obiectivele speciale și unități pregătite să intervină dacă izbucnea o revoltă populară. Comandamentul și unitățile nu se aflau în același loc: „Deși Comandamentul era localizat în București, unitățile (batalioanele și regimentele de trupe de securitate) erau dislocate strategic pe întreg teritoriul țării (București, Cluj, Timișoara, Ploiești etc.) pentru a asigura controlul rapid în caz de criză”, se arată în documentele citate.
Securitatea Capitalei și cele 40 de inspectorate județene
În rețeaua teritorială, Securitatea Municipiului București ocupa o poziție aparte. Formal aparținea aparatului teritorial, dar își desfășura activitatea tot în Capitală, iar cu 557 de cadre era, la mare distanță de oricare alta, cea mai mare unitate teritorială din țară.
Celelalte 5.312 cadre erau repartizate între 40 de inspectorate județene, ceea ce dădea o medie de circa 132 de oameni pe județ. Numărul lor varia după greutatea economică și strategică a fiecărei regiuni: Constanța, Timiș și Prahova aveau fiecare peste 260 de cadre, în vreme ce județe mai mici, precum Ialomița, Covasna sau Sălaj, treceau cu greu de 70–80.
Femeile din Securitate, aproape toate în funcții de execuție
În septembrie 1988, la Securitate erau angajate 2.297 de femei, adică 15,70% din total. Cele mai multe lucrau în structurile teritoriale (1.089), urmate de aparatul central, cu 954, și de Trupele de Securitate, cu 254.
Spre conducere ajungeau foarte puține dintre ele: în tot aparatul, doar 22 de femei ocupau astfel de posturi, 11 în aparatul central și 11 în teritoriu, mai puțin de una din o sută dintre angajatele instituției. În Trupele de Securitate nu exista niciuna.
CNSAS trage concluzia: „Ponderea generală de 15,70% demonstrează că, deși femeile dețineau un rol numeric important pe anumite nișe tehnice și administrative (unde depășeau deseori 25-30% din colectiv), la nivel global întregul aparat de Securitate rămânea o structură controlată și operată în proporție de 84,30% de bărbaţi. La nivel național doar 0,95% dintre femeile din Securitate dețineau o funcție de conducere. Restul de 99,05% ocupau funcții de execuție”.
Direcțiile operative și serviciile lor din teritoriu
Pe lângă împărțirea geografică, angajații erau grupați operativ pe direcții informative, fiecare având o structură corespondentă în aparatul teritorial. Direcția I, de Informații Interne, avea un efectiv relativ mic, de 103 angajați, iar CNSAS îi descrie rolul astfel: „Centrul acționa ca nucleu de coordonare, analiză și sinteză a informațiilor politice, sociale și culturale. Menirea Direcţiei I era supravegherea directă a populației sub aspectul conformării ideologice. (Structură teritorială corespondentă – Serviciul I)”.
Direcția a II-a, de contrainformații în sectoarele economice, avea la centru 152 de oameni, care răspundeau de marile obiective economice strategice ale țării și de ministere. Pentru restul țării, CNSAS notează: „În teritoriu asigura supravegherea informativă directă în fabrici, uzine, combinate, IAS-uri și infrastructură economică regională. (Structură teritorială corespondentă – Serviciul II)”.
Contraspionajul, adică Direcția a III-a, cântărea mult în structura centrală: 213 angajați se ocupau de monitorizarea reprezentanțelor străine și a rețelelor de spionaj din afară, iar în județe îi corespundea Serviciul III. Interceptările și ascultările țineau de Unitatea Specială „T”, o structură separată, cu 466 de angajați, pe care CNSAS o numește un „colos tehnologic”; cadrele sale de execuție lucrau direct cu aparatura locală de ascultare a telefoanelor și de control ambiental, iar corespondentul teritorial era Serviciul T.
Scrisorile, coletele și trimiterile poștale, interne sau internaționale, erau verificate de Unitatea Specială „S”. Activitatea era puternic centralizată la București, unde lucrau 356 de angajați, un efectiv considerabil. În județe, fiecare inspectorat avea birouri sau compartimente „S”, amplasate de regulă în secret în clădirile marilor oficii poștale județene (PTTR).
Același model, cu un nucleu la București și un serviciu corespondent în teritoriu, lămurește și cifra de la care a pornit această radiografie. Cei 103 angajați ai Direcției I formau, potrivit descrierii CNSAS, centrul de coordonare, analiză și sinteză, în timp ce supravegherea populației continua în aparatul teritorial prin Serviciul I. Văzută în întregul structurii, cifra mică de la centru reprezenta doar vârful aparatului care se ocupa de urmărirea ideologică a românilor.
Ce s-a mai descoperit în Istorie & Arheologie?
Cum a pierdut Moldova cetatea Chilia, „cheia şi poarta” pentru care Ștefan cel Mare fusese rănit
Liderii naziști judecați la Nürnberg aveau IQ-uri de genii. Ce spun psihologii despre faptele lor
După 9 ani de pasiune și 3 de căsnicie, Henric al VIII-lea a trimis-o pe Anne Boleyn la eșafod
Bogdan al II-lea, tatăl lui Ștefan cel Mare: domnul decapitat la Reuseni în 1451 și misterul originii sale
