În mintea omului care l-a executat pe Ceaușescu: misiunea de grad zero, spaima paralizantă și planul de rezervă al generalilor

Paradoxul zilei de 25 decembrie 1989 se regăsește în mintea unui singur om: căpitanul Ionel Boeru. Cu o săptămână în urmă, era legat de un jurământ sacru față de comandantul suprem, dar de Crăciun el a fost ofițerul care a condus plutonul pentru execuția soților Ceaușescu la Târgoviște. Această fractură brutală nu s-a produs peste noapte, ci a fost rezultatul unor zile de haos, dezinformare și teroare psihologică care au preluat controlul armatei. Această mărturie directă despre culisele Revoluției din 1989 dezvăluie nu doar mecanismul morții dictatorului, ci și haosul instituțional și teama de asasinat care i-au dominat pe militarii implicați.

Astăzi colonel în rezervă, Ionel Boeru își amintește că scânteia a fost aprinsă în timp ce se afla în concediu la părinți. Vestea represiunii din Banat a fost semnalul de alarmă care l-a smuls din viața civilă. În continuare, prezentăm cronologia evenimentelor, așa cum au fost trăite și descrise în cadrul unui interviu de către căpitanul Boeru.

„Aflasem că se întâmplase ceva la Timișoara. În Gara de Nord m-am întâlnit cu unul dintre colegii mei cercetași, și mi-a zis să fug la unitate, că treaba e urâtă.”

Revenirea în garnizoană, în seara de 17 decembrie, a marcat intrarea într-o spirală a manipulării militare. A doua zi, trupele au fost forțate de secretarul de partid să voteze o condamnare a „huliganilor” de la Timișoara. Tensiunea a culminat pe 21 decembrie, când forțele combatante de la Boteni au fost trimise la București cu ordinul strict de a-l apăra pe dictator, misiune anulată brusc a doua zi prin fuga acestuia. Însă șocul suprem, care a declanșat fractura morală a armatei, a venit prin intermediul televizorului.

„Pe data de 22 s-a dat la televizor că general Milea s-a sinucis. Minciună. Generalul Milea a fost ucis, pentru că pe data de 21 Milea a dat ordin ca armata să se retragă în cazărmi. Armata a fost folosită ca forță de represiune. Noi aveam în jurământul militar să ne apărăm țara, poporul și comandantul suprem, care era Nicolae Ceaușescu.”

Recrutarea oarbă pentru „Misiunea de grad zero”

În dimineaţa zilei de 25 decembrie, unitatea militară 01842 din Boteni (județul Dâmbovița) era izolată. Majoritatea efectivelor fuseseră deja trimise în Capitală pentru a apăra Televiziunea, Radiodifuziunea și Ministerul Apărării. În acest peisaj dezolant, comandantul mini-garnizoanei, colonelul Ioan Suciu, a acționat la un ordin direct primit de la generalul Victor Athanasie Stănculescu. Se căutau opt voluntari. Scopul? Necunoscut.

„Pe data de 25 dimineața am fost adunați și comandatul unității a anunțat că are nevoie de opt voluntari pentru o misiune deosebită, fără să ne spună în ce constă misiunea. Ne-a fost ordonată o adunare pe platou, la care au participat toate cadrele militare şi personalul civil al unităţii. Civilii au fost lăsaţi liberi, iar comandantul ne-a zis nouă, militarilor, că are nevoie de opt voluntari pentru o misiune specială.”

Din cei 50 de militari rămași pe platou, 20 au făcut un pas în față. Comandantul a ales opt, printre care și plutonierul Dorin Cârlan. Căpitanul Boeru (31 de ani) a fost singurul ofițer selectat, asumându-și automat comanda.

Cârlan descrie atmosfera încărcată de incertitudine a plecării:

„Am urcat în elicoptere pe la ora 8.00. Ne-au pregătit puţin piloţii şi mecanicii de bord. Ne-au arătat cum funcţionează mitralierele de 12, 7 milimetri, care erau instalate pe elicoptere. Nu ni s-a spus încotro ne îndreptăm şi nici ce misiune avem. Patru paraşutişti am urcat într-un elicopter, patru în celălalt. Am făcut cunoştinţă cu comandanţii de aeronave, am mers într-o direcţie care urma să ne fie precizată pe parcurs. Pe la opt şi ceva am decolat.”

Prima escală nu a făcut decât să adâncească misterul. Cele două aeronave au aterizat la București pentru a prelua piesa centrală a mecanismului judiciar improvizat, în frunte cu generalul Stănculescu, al patrulea om ca putere în ierarhia militară a acelor zile.

„Am aterizat și a venit generalul Stănculescu cu niște civili și i-am dat raportul. Ne-am deplasat cu elicopterele, civilii erau completul de judecată. Cât ne-am dus nu s-a vorbit nimic. M-am prins că mers la Târgoviște, soția e din zonă și am recunoscut.”

Premeditarea de la Târgoviște: cum a fost ales plutonul de execuție

Aterizarea la UM 01417 din Târgoviște a fost rapidă. Primele minute pe asfaltul cazărmii au fost marcate de o discuție animată între generalul Stănculescu și comandantul local, colonelul Andrei Kemenici, la coborârea dintr-un transportor blindat. După ce le-a ordonat parașutiștilor să asigure paza unității, ofițerul a fost nevoit să-și împartă rapid subordonații – din care cunoștea doar trei – pentru a răspunde ordinelor directe. Ceea ce a urmat demontează complet ideea unui proces corect. Zarurile fuseseră deja aruncate.

„Am aflat apoi de ce suntem acolo. Mi-a spus generalul Stănculescu că urmează procesul soților Ceaușescu. Completul de judecată a intrat în comandamentul unității (...), iar generalul mi-a spus că are nevoie de cel mai bun om pe care-l am eu ca să-i păzească și să-i împuște dacă fac vreo mișcare pe cei doi securiști care erau în unitate. (...) Stănculescu a dat ordin să se facă rechizitoriul și să stabilească încăperile. Apoi mi-a comunicat că are nevoie de doi oameni foarte buni să-l păzească(...).”

Dovada supremă a execuției premeditate este dialogul care a urmat imediat. Generalul Stănculescu i-a transmis tehnic ofițerului cum trebuia să-i omoare pe cei doi dictatori, deși procesul abia se pregătea să înceapă.

„Am aflat înaintea procesului că după proces acești oameni vor fi executați. Mi-a spus că are nevoie să fac plutonul de execuție, atunci cei doi care îl păzeau s-au oferit. Am fost obligat să fiu al treilea. Ni s-a spus cum va avea loc execuția. Să tragem de la șold câte un încărcător plin în cei doi.”

În acel moment, ofițerul a realizat că refuzul nu era o opțiune. Mecanismul morții îl includea și pe el. În caz de eșec, ordinele prevedeau o soluție radicală de rezervă.

„Tot timpul m-am gândit că am familie și trebuie să supraviețuiesc. Era tensiune mare în sufletul meu. Pericolul eram eu, să nu pot să fiu în stare să execut sentința. Eram sigur că dacă nu vom face vom fi împușcați. Am aflat ulterior că mai era un pluton de execuție făcut în caz că noi nu reușeam.”

Ultimele momente în celulă: frică, înjurături și „Internaționala”

Procesul s-a derulat în ritm accelerat, presat de apelurile telefonice disperate venite de la București. La celălalt capăt al firului, proaspătul ministru al Apărării, generalul Nicolae Militaru, îl soma pe colonelul Kemenici să termine operațiunea. În camera de detenție, dictatura se redusese la imaginea a doi bătrâni speriați.

„Procesul e filmat tot (...). Elena Ceaușescu era foarte agresivă, el o tempera tot timpul. (...) Ei au dormit într-un singur pat de militar, îmbrățișați. Se iubeau foarte mult. A fost anunțată sentința și ei au spus că vor să moară împreună. S-a aprobat să fie executați împreună, atunci au intrat subofițerii mei, i-au legat la mâini.”

Distanța de 20 de metri până la zidul Corpului de Gardă a fost un tunel al groazei. Dincolo de frica condamnaților, membrii plutonului se temeau că vor fi ciuruiți de sutele de arme îndreptate spre curte. Plutonierul Cârlan a resimțit presiunea fiecărei țevi de armă ațintite asupra lor: „Odată ieşiţi în curtea cazărmii, ne-am trezit cu sute de arme îndreptate spre noi. Mii de gloanţe puteau porni spre cei doi condamnaţi sau spre însoţitorii lor. Dar nu puteam da înapoi.”

Pentru Nicolae Ceaușescu, contactul cu exteriorul și vederea plutonului de execuție au fost devastatoare. Corpul l-a trădat, dar a încercat o ultimă demonstrație de rezistență ideologică.

„Eu cu un militar l-am dus pe el spre locul de execuție. Pe drum l-am simțit că i s-au înmuiat picioarele. Când a văzut militarii mulți și civilii care erau în unitate a strigat «Trăiască România socialistă!» și a cântat primele versuri din «Internațională». L-am dus la zid.”

În spatele lui, Elena Ceaușescu își înfrunta finalul cu furie. Un militar i-a aruncat ranchiunos: „Ai dat de dracu’, Leano!”. A urmat un alt schimb dur de replici.

„Ea a avut un conflict cu un militar. El i-a zis «Leano, până aici ți-a fost» și ea l-a înjurat. I-am ajutat să moară demni.”

Pentru Ionel Boeru, acei ultimi pași au fost paralizanți. Consemnată de autorul Viorel Domenico, amintirea sa descrie o disociere psihologică extremă:

„Trecusem de colţul clădirii. Priveam zidul din faţă care, deşi aflat la 20 de metri, era atât de departe. Eram într-o stare de surescitare maximă, încordat până la extenuare. Spaimă, mânie, nerăbdare, teama de a nu rata, chinul înaintării spre zid. Parcă mergeam la spânzurătoare. Parcă eu însumi eram condamnatul. Mă aşteptam să cadă cerul pe mine, să crape pământul, să fiu înghiţit. Nu vedeam decât zidul, zidul care parcă se clătina, parcă se depărta, parcă se prăbuşea. Trebuia să omor, iar gândul ăsta mă paraliza şi-mi era teamă să nu-mi cedeze nervii, să nu-mi explodeze inima, să nu-mi pierd minţile.”

Ora 14.50: trei serii de la șold și un asasinat în haos

Odată ajunși la perete, instinctul de supraviețuire și antrenamentul militar au anulat orice procedură. Execuția s-a derulat precipitat, fără a se mai aștepta ordinul formal de tragere cerut de regulament.

„Când m-am apropiat de zid, am tresărit surprins. Deşi plecase în urma mea, deşi nu-l văzusem trecând pe lângă mine, sergentul-major Teodor Gheorghe mă aştepta acolo cu Elena. I l-am dat în primire şi pe Nicolae, m-am retras câţiva paşi înapoi, de-a-ndărătelea, şi i-am făcut semn să se retragă lateral. Nu mai aveam glas. Apoi am deschis focul.”

Regula impusă de căpitan înainte de a ieși fusese clară: „Foc automat şi, la comanda mea, trageţi de la şold!”. Realitatea s-a consumat în fracțiuni de secundă de un haos total, în care fiecare militar a reacționat diferit la presiune.

„M-am întors cu cei doi, am făcut șase pași și am ordonat foc. De la șold am tras trei serii. Primul a picat el și apoi ea s-a dus în stânga și a picat cu tâmpla dreaptă de beton. Eu când am zis «Foc!», am şi apăsat. Eram cel mai stresat dintre toţi. Eu am tras trei salve. Din 30 de gloanţe, am tras 29 de bucăţi, în trei salve. Prima salvă, la picioare, l-a îngenuncheat. A doua salvă l-a lovit în piept şi a căzut pe spate. Următoarea salvă a fost pe ea. Şi a picat undeva lateral, în dreapta.”

Rămas cu un singur glonț în încărcător, Boeru a realizat că fusese singurul care a tras susținut. Un alt militar a tras un singur cartuș (Dorin Cârlan fixase din greșeală arma pe „foc cu foc” din cauza emoției), iar un altul a tras o rafală scurtă abia la final. În schimb, soldatul care fusese înjurat de Elena și-a descărcat arma pe cele două corpuri inerte, și, spre surpriza multora, s-a deschis focul inclusiv de pe transportorul blindat staționat în apropiere.

Sângele fusese vărsat, dar adevărata spaimă abia începea. Ionel Boeru s-a întors spre militarii din curte, complet vulnerabil, cu certitudinea că va fi asasinat pentru a i se închide gura.

„M-am întors cu mâinile sus și speriat am strigat: «Pentru prietenul meu, mort la televiziune, și pentru morții de la Timișoara». Și atunci cineva a strigat: «Căpitane, stai liniștit, că nu pățești nimic» (...).”

Nu a fost singurul bântuit de frica asasinatului. Colonelul Kemenici, comandantul garnizoanei, a resimțit momentul imediat următor ca pe un abandon instituțional total. Nimeni din delegația sosită în unitate nu i-a strâns mâna, ignorându-l complet înainte de a urca în elicopter. Până și generalul Militaru, care îl sunase obsesiv pe parcursul zilei, a închis telefonul scurt, aruncând doar un „În sfârșit!” atunci când i s-a confirmat decolarea, fără a-i oferi vreo minimă garanție.

„Bucuria asta a «eliberării» a durat poate cinci minute, apoi m-a cuprins o spaimă cumplită, înfiorătoare. (...) Am rămas, aşadar, singur, cu obsesiile şi cu spaimele mele. Eram marcat de ideea că Iliescu nu ştia ce făcuse Stănculescu la Târgovişte. Mă gândeam că voi fi eu însumi asasinat. Poate de oamenii lui Iliescu... Poate de oamenii lui Ceauşescu...”

În această atmosferă de paranoia, căpitanul Ion Mateescu s-a apropiat de zid pentru a recupera un suvenir macabru.

„Acest glonţ a trecut, cu probabilitate de 100%, prin Nicolae Ceauşescu, pentru că are scame de culoare închisă. Ceauşescu a fost îmbrăcat într-un palton de culoare închisă, negru sau bleumarin închis, iar pe interior avea blăniţă de miel de culoare închisă. Soţia sa, Elena, a avut haină de culoare bej, deci deschisă. Se poate reproduce ADN-ul (...). E un document istoric, dacă putem să-i spunem aşa.”

Ce s-a întâmplat cu trupurile soților Ceaușescu? Cadavrele, uitate în Ghencea

Conform procedurilor vremii, trupurile celor executați trebuiau predate oficial autorităților medico-legale. În vidul de putere din acele zile, acest traseu a fost abandonat. După ce medicii au constatat decesul, cadavrele foștilor dictatori au fost învelite în pături militare și foi de cort, fiind legate cu sfoară. Moartea lor a marcat însă începutul probabil celui mai absurd și mai puțin cunoscut capitol al Revoluției. Militarii s-au trezit transportând niște „colete” pe care nimeni, brusc, nu mai părea să și le asume.

„Am primit ordin să-i punem într-un elicopter cu care m-am deplasat și eu. Unul din plutonul de execuție a trebuit să stea așezat pe cadavrul lui. E vorba de Dorin Cârlan. (...)”

Elicopterele au aterizat în inima Bucureștiului, pe stadionul Ghencea. Aici, istoria s-a transformat într-o comedie neagră, un șir halucinant de erori de comunicare și incompetență de culise. În timp ce la nivel înalt se juca soarta puterii, trupurile au fost abandonate. Cristian Gațu, președintele clubului Steaua, organizase masa de Crăciun și toți responsabilii se aflau înăuntru.

„La Ghencea am primit ordin să aștept salvarea și să predau coletele. Gațu organizase Crăciunul și îi invitați la masă pe toți. Au intrat acolo și au uitat de noi. A început să se însereze și unul dintre piloți mi-a spus că are probleme cu unul dintre elicoptere și vine noaptea. Am făcut semn la niște militari cu care vorbisem și a venit un ofițer și i-am zis că vine o salvare și să predea coletele. Și am lăsat cadavrele acolo și am plecat în unitate. Ofițerul nu știa ce păzește, știa că sunt două colete. Le-am lăsat în interiorul stadionului, lângă o margine.”

Salvarea promisă nu a mai apărut niciodată. În locul ei, pe stadion a sosit un transportor blindat, a cărui prezență l-a înspăimântat pe ofițerul lăsat de pază, determinându-l să abandoneze „coletele” și să fugă (detaliu aflat ulterior chiar de la fugar). Echipajul blindatului a scotocit zona, dar pentru că era întuneric, iar cadavrele erau învelite în verde, nu au găsit nimic. Trupurile aveau să fie recuperate abia a doua zi de generalul Stănculescu.

Când căpitanul Boeru a ajuns la rândul său în garnizoană, toată lumea aflase deja despre dispariția macabră.

„Am adormit, la 12 noaptea vine comandantul garnizoanei și mă trezește să merg la telefon. Era Mugurel Florescu, m-a făcut în toate felurile și mi-a zis să mă prezint la București de dimineață. Nu m-am dus, s-au dus un pilot și un maistru. Dar până au ajuns ei, au găsit cadavrele.”

Prețul incompetenței s-a plătit cu sânge, în aceeași noapte, când s-a deschis focul asupra transportorului trimis de Ministerul Apărării. Generalul Stănculescu a fost rănit la mână, iar un căpitan a fost rănit grav. Cadavrele au ajuns în cele din urmă la IML și apoi la Spitalul Militar, punând capăt zborului lor rătăcit prin noapte.

Astăzi, privind înapoi spre prăpastia dintre jurământul militar și mirosul prafului de pușcă, omul care a condus execuția oferă o concluzie tăioasă, rezumând perfect drama militarului forțat să scrie istoria cu sânge:

„Aș face același lucru. Am procedat foarte corect. Regret, dar nu înseamnă că nu aș face același lucru. Regret că am luat viața a două ființe umane.”

La peste trei decenii de la Revoluție, evenimentele de la Târgoviște rămân un act istoric brutal, asumat individual de ofițerii prezenți pe teren, departe de jocurile politice de la București.

Componența echipei UM 01842 Boteni

• Structură: unitatea găzduia un regiment de elicoptere, unul de paraşutişti şi un divizion de rachete.
• Echipa completă pentru „Misiunea Târgovişte”: Cpt. Ionel Boeru, Plt. Dorin Cârlan, Plt. Constantin Bărănguţă, Sg.Maj. Octavian Gheorghiu, Sg.Maj. Laurenţiu Ştefănescu, Sg.Maj. Teodor Gheorghe, Sg.Maj. Marian Forjan, Sg.Maj. Dumitru Iliescu.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU