Cine a primit pământurile musulmanilor plecați din Dobrogea după 1878: satul întemeiat de un fost căpitan în armata austriacă

În 1929, la Babadag, în județul Tulcea, un singur om stăpânea 5.000 de hectare. Ion Sandu Munteanu trăia într-o comună cunoscută pentru coloniștii ei veniți din Ardeal, iar documentele vremii îl așezau printre marii moșieri ai țării. În județul vecin, Constanța, familiile de ardeleni ajunseseră atunci în peste 80 dintre cele 99 de comune.

Pământul pe care se ridicaseră aceste gospodării avea o istorie mai veche decât noii lui stăpâni. O parte din el fusese lucrată, până la războiul ruso-turc din 1877–1878, de refugiați musulmani pe care Imperiul Otoman îi colonizase în Dobrogea. Mulți dintre cei plecați au trimis mai târziu autorităților otomane actele vechi ale câmpurilor pierdute, pentru a cere despăgubiri de la România. Soarta acestor cereri și drumul pământului rămas în urma lor pot fi reconstituite astăzi pe baza unei cercetări publicate în 2025 în jurnalul științific Past & Present.

Din satele de sub Carpați, în satele dintre Dunăre și Mare

După ce Dobrogea a revenit României, în 1878, mii de români din Transilvania s-au mutat în satele turcești ale provinciei. Coloniștii primeau teren arabil, precum și un loc pentru casă și curte. Veneau oameni cu rânduială în gospodărie, care și-au clădit între Dunăre și Mare rosturi pe care acasă nu și le-ar fi putut permite.

Ion Georgescu, profesor secundar la București, a descris această strămutare într-un articol apărut în 1929 în revista Analele Dobrogei. Componența coloniștilor diferea de la un județ la altul. În Constanța predominau mocanii, păstori ardeleni prezenți în Dobrogea de câteva veacuri. În Tulcea, cei mai numeroși erau oltenii sau făgărășenii, cum erau numiți oamenii din Țara Făgărașului, de pe valea Oltului.

Numai în județul Tulcea s-au strâns peste 1.000 de cereri pentru acordarea de drepturi civile românilor transilvăneni, veniți din Austro-Ungaria.

De la căpitanul austriac la marii moșieri: Făgărașul Nou, Urumbei și Babadag

Mihai Poparadu, fost căpitan în armata austriacă, a întemeiat cu coloniști transilvăneni satul Făgărașul Nou, care ținea de comuna Topolog. L-a sprijinit Remus Opreanu, primul prefect român al Constanței, numit în noiembrie 1878, care în 1881 a fost desemnat și prefect al Tulcei.

Exodul făgărășenilor a cuprins așezări din tot ținutul: de la Sevestreni, Copăcel, Pojorta, Lisa și Netotu, până la Sâmbăta, Viștea, Bran, Zărnești, Voievodeni, Ileni, Șinca, Mărgineni, Berivoiul Mare, Berivoiul Mic și Poiana Mărului. Un grup numeros s-a stabilit în comuna Urumbei din Tulcea. Acolo, fiecare colonist a fost împroprietărit cu 15 hectare, iar unora li s-au dat chiar 25.

Babadagul și-a făcut un nume tocmai prin transilvănenii săi. Majoritatea veneau din jurul Brașovului și din Trei-Scaune, mocani sau bârsani, alături de mărgineni sau țuțuieni din părțile Sibiului. Despre această comună, Georgescu scria: „Între locuitorii acestei comune sunt doi mari proprietari şi anume Sandu Munteanu, având 551 ha pământ cu un venit anual de 8.272 lei aur şi Ion Sandu Munteanu cu 5.000 ha teren şi venit anual de 15.356 lei aur. Acesta din urmă se numără, negreşit, între marii moşieri ai ţării“.

Proprietatea lui Munteanu — întinsă pe 50 de kilometri pătrați — echivala cu pământul a peste 200 de familii obișnuite de coloniști la un loc, într-o vreme când o gospodărie țărănească primea cel mult 25 de hectare.

Medgidia: orașul tătarilor crimeeni devine inima colonizării ardelenești

În județul Constanța, prezența transilvănenilor se întindea peste mai mult de 80 dintre cele 99 de comune. Lista cuprindea Canara, Carat-Murat, unde trăiau 128 de familii, Hasiduluc, Sibioara, Tula, Carmen Silva și Valul lui Traian.

Nicio plasă nu fusese însă colonizată cu ardeleni în măsura în care fusese Medgidia. Georgescu le enumera așezările: „Ei se află în număr mare, atât în reşedinţa plăşii, cât şi în Alacap, Biul-Biul (80 de familii), Carol I, Chiostel, Cobadin, Enge-Mahale, Murfatlar, Osmancea şi în Agemler şi Peştera.”

Orașul de reședință al plășii fusese întemeiat, sub numele de Mecidiye (după numele sultanului Abdul-Medjid), de tătari crimeeni refugiați din Imperiul Rus. A fost prima așezare-model construită de autoritățile otomane pentru refugiați.

Pământul rămas în urma refugiaților

Istoricul Vladimir Hamed-Troyansky, de la Universitatea California din Santa Barbara, specialist în migrațiile musulmanilor spre Imperiul Otoman, a urmărit ce s-a întâmplat cu acest pământ în studiul din revista Past & Present. Cercetarea se sprijină pe documente din arhivele României, Bulgariei, Serbiei și Turciei.

La mijlocul secolului al XIX-lea, sute de mii de musulmani au fugit din Crimeea ocupată de ruși și din Caucazul supus epurării etnice. Între anii 1856 și 1866, în vilaietul Dunării au sosit 120.000 de tătari crimeeni, iar cei mai mulți s-au așezat în Dobrogea. Subprovincia Tulcea a primit și refugiați din Caucaz, circasieni și abhazi, care au trăit acolo din agricultură și din creșterea oilor.

Războiul din 1877–1878 a curmat această colonizare. Peste o jumătate de milion de musulmani au părăsit Balcanii, iar aproape toți circasienii și o mare parte dintre tătarii crimeeni s-au refugiat în Anatolia și în Siria otomane. Prin Tratatul de la Berlin, din iulie 1878, nordul Dobrogei a trecut la România, atribuire înțeleasă în epocă drept compensație pentru sudul Basarabiei, preluat de Rusia.

Statele nou ieșite de sub autoritatea otomană au numit proprietățile rămase pământ abandonat. Prin acest termen, autoritățile transmiteau că foștii deținători își pierduseră drepturile și că guvernul avea dreptul să preia terenul agricol.

Moștenirea legii funciare otomane

Odată cu provincia, România a preluat și un regim al proprietății construit pe Codul funciar otoman din 1858. O mare parte din terenurile agricole intra în categoria miri: pământul aparținea statului, iar țăranii aveau doar un drept de folosință condiționat de munca continuă a brazdei. În logica codului otoman, dacă titularul fugea sau lăsa ogorul nelucrat 3 ani la rând, dreptul se stingea automat — o prevedere care i-a permis administrației românești să preia legal aceste întinderi drept „pământuri abandonate”, fără a recurge la o expropriere formală. Alături de această categorie exista și proprietatea deplină, de tip mülk.

Pentru administrația românească, instalată în noiembrie 1878, regimul funciar a fost una dintre problemele care au cerut cele mai multe resurse. Actele de proprietate și arhive întregi fuseseră evacuate de bulgari, sistemul otoman se deosebea de cel românesc, iar unii locuitori evitau să-și declare terenurile. Legea din 1880 a reafirmat proprietatea statului asupra pământurilor miri, invocând continuitatea cu legislația otomană.

Peste 100.000 de hectare: redistribuirea ogoarelor lucrate de refugiați

Potrivit studiului, statul a repartizat imigranților români 104.550 de hectare cultivate anterior de refugiați — o suprafață de peste 1.000 de kilometri pătrați, de peste patru ori mai întinsă decât Bucureștiul de astăzi. Beneficiarii proveneau din Țara Românească, Moldova, Transilvania, Basarabia și Banat și nu primeau pârloage virgine, ci ogoare gata desțelenite de brațele celor plecați. Până în 1885, în nordul Dobrogei se stabiliseră aproximativ 20.000 de agricultori.

Transilvănenii descriși de Georgescu făceau parte din acest val. Studiul adaugă informația pe care lista satelor lor nu o conține: o parte importantă din pământul împărțit coloniștilor provenea de la musulmanii plecați.

Între 1882 și 1900, proprietatea românească s-a înzecit

Datele analizate de Hamed-Troyansky arată o răsturnare rapidă. În 1882, românii dețineau în nordul Dobrogei 40.638 de hectare, adică 23% din terenul arabil. În 1900 ajunseseră la 429.933 de hectare, 71% din total, o creștere de peste zece ori.

Populația s-a transformat în același ritm. Ponderea românilor a urcat de la 21% în 1878 la 30% în 1882, apoi la 57% în 1912, iar numărul musulmanilor a scăzut cu 56% între 1878 și 1882. Circasienii, estimați la aproape 7.000 în 1878, nu mai apăreau deloc în statistica din 1882. Au continuat să sosească imigranți, între care aromâni din sudul Balcanilor, în timp ce turcii și tătarii crimeeni plecau mai departe spre Imperiul Otoman.

Pentru coloniști, bilanțul material era favorabil. În ansamblu, scria Georgescu, ei „sunt destul de bine situaţi. Mai bine decât fraţii lor rămaşi acasă. Nu există unul fără curte, fără casă proprie, chiar dacă n-au putut fi împroprietăriţi toţi şi cu teren de cultură. Dar şi cei neîmproprietăriţi. găseau toldeauna pământ de ajuns pentru munca agricolă, fie că îl luau în arendă dela stat, fie de la alţi proprietari particulari“.

Foștii stăpâni și actele lor otomane

După război, câteva sute de musulmani din nordul Dobrogei le-au cerut reprezentanților României la Istanbul permisiunea de a reveni acasă. Bucureștiul a condiționat întoarcerea de certificate de origine, pe care numai autoritățile române le puteau elibera. În deceniile următoare, unii au primit aprobarea și au devenit cetățeni români. Cererile circasienilor au fost respinse, autoritățile invocând atrocitățile comise în război de bașbuzuci, trupele neregulate otomane în care fuseseră recrutați în număr mare.

Emigranții circasieni și tătari au reclamat guvernului otoman nedreptatea politicilor românești privind reîntoarcerea și preluarea pământului. Disputa a devenit diplomatică la cumpăna secolelor XIX și XX, când Imperiul Otoman a cerut o comisie mixtă pentru refugiați drept condiție a unui viitor acord comercial, iar România a acceptat.

Ministerul otoman de Externe i-a invitat pe cei plecați din nordul Dobrogei în 1878 să-și trimită vechile titluri de proprietate. Mulți au expediat acte pentru terenuri ținute de familiile lor timp de peste o generație, cu indicații exacte despre locul câmpurilor și al pășunilor pierdute. Legația României la Istanbul a considerat însă majoritatea cererilor lipsite de temei.

Până în 1906, comisia înregistrase 2.611 cereri de despăgubire. Ele priveau 504.046 de dönüm, unitatea otomană de suprafață, echivalentul a circa 474 de kilometri pătrați, evaluați la 2.363.261 de kuruși. În 1908, guvernul român a acceptat să plătească o despăgubire totală de 75 de milioane de franci, dar partea otomană nu a primit niciodată suma, iar conflictul dintre cele două state asupra proprietăților musulmanilor dobrogeni a continuat și în deceniul următor.

Petițiile fără răspuns: titlurile de proprietate rămase la Istanbul

Pentru miile de familii venite din Ardeal, strămutarea în Dobrogea a însemnat o emancipare socială nesperată. Oameni care la poalele Carpaților nu-și puteau permite o palmă de pământ au devenit stăpâni pe case, curți și zeci de hectare, ridicând gospodării prospere și punând temelia românească a provinciei. Însă această stabilitate s-a clădit peste o absență pe care tratatele vremii au încercat zadarnic să o șteargă. La sute de kilometri distanță, strămutați în Anatolia sau în Siria, foștii locuitori musulmani au păstrat decenii la rând vechile acte de proprietate, cu hotarele precise ale pășunilor și ogoarelor pierdute, sperând într-o reparație care nu a mai venit.

Comisia mixtă instituită la cumpăna veacurilor a centralizat peste 2.600 de astfel de dosare, iar acordul din 1908 — prin care Bucureștiul accepta plata unei despăgubiri de 75 de milioane de franci — părea să închidă formal conturile trecutului. Banii nu au mai fost însă virați niciodată. Prăbușirea Imperiului Otoman și noile conflagrații balcanice au îngropat definitiv cererile foștilor stăpâni. Astăzi, în timp ce pe câmpurile Dobrogei nu a mai rămas nicio urmă a celor care le-au lucrat înaintea războiului din 1877, actele lor continuă să existe în Arhiva din Istanbul: mărturia mută a unei lumi strămutate, consfințită ireversibil prin tăcerea arhivelor și prin munca noilor generații de la Dunăre și Mare.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU