Un împărat al Romei care voia ca imperiul să nu se mai numească roman: așa apare Galerius în scrierile lui Lactanțiu, retor creștin care predase la Nicomidia și i-a fost contemporan. În De mortibus persecutorum, lucrarea lui despre împărații care i-au prigonit pe creștini, notează: „Cu mult timp în urmă, în momentul când a o obţinut puterea suverană, s-a declarat duşman al numelui de roman; şi a propus ca imperiul să se numească imperiul dacic”.

Galerius nu a fost primul dac ajuns pe tronul Romei. Istoricii antici consemnează explicit trei împărați de origine dacă, cărora manualele de istorie nu le oferă o atenție deosebită. Doi dintre aceștia au fost uzurpatori care s-au menținut pe tron doar câteva luni, iar al treilea a stat ani la rând în vârful imperiului și a lăsat în urmă o Italie prădată de soldații lui. Biografiile lor, reconstituite din izvoarele antice, au circulat mai ales prin lucrările istoricilor occidentali.

Vremea generalilor ajunși împărați

În secolul al III-lea, imperiul ajunsese pradă dezordinii. Octavian Augustus, Traian, Hadrian sau Marcus Aurelius, împărații care reformaseră statul ori purtaseră marile lui războaie, aparțineau de mult trecutului. O lege dată de împăratul Caracalla în anul 212 îi făcuse cetățeni romani pe toți oamenii liberi, iar cetățenia încetase să mai fie privilegiul unei minorități; odată cu exclusivismul ei se stinsese și vechiul conservatorism roman.

Armata devenise drumul spre putere pentru generali barbari de cele mai diferite neamuri, iar unii au purtat chiar titlul imperial. Câțiva urcau pe căi sociale și politice pe care textele antice nu le lămuresc, alții răsculau legiunile și aruncau statul în haos pentru câteva luni de domnie. Trei dintre ei erau daci: despre doi, izvoarele spun că porniseră ca păstori, iar pentru toți trei drumul până la conducerea imperiului rămâne în mare parte neexplicat.

Gallienus a ocupat tronul între anii 253 și 268, primii ani împreună cu tatăl său, împăratul Valerian. Domnia lui a căzut în plină criză a secolului al III-lea, când imperiul a fost cât pe ce să se dezintegreze. Ca să asimileze mai ușor populațiile din cuprinsul statului și să prevină revoltele, cei doi au încredințat comanda armatei și posturi în administrație unor provinciali, adesea barbari.

S-a întâmplat însă invers: odată ajunși sus în ierarhie, acești barbari au început să râvnească la demnitatea imperială. Gallienus a avut de înfruntat numeroase revolte și un șir întreg de uzurpatori ieșiți din rândurile lor.

Regalianus, comandantul socotit rudă a lui Decebal

Regalianus, comandant de armată de neam dac, a fost unul dintre acești uzurpatori. Povestea lui se sprijină pe trei izvoare: doi istorici latini din secolul al IV-lea, Eutropius și Aurelius Victor, și Historia Augusta, o culegere de biografii imperiale alcătuită în Antichitatea târzie, care îl așază printre Tyranni Triginta (Cei treizeci de tirani).

Historia Augusta merge mai departe și îl leagă de familia regelui Decebal: „El a fost un dac prin naştere şi rudă, după cum se spunea, cu însuşi Decebalus”. Cercetătorii de azi privesc detaliul cu rezervă. Istoricul William Leadbetter, de la Universitatea Edith Cowan, care semnează articolul despre Regalianus din enciclopedia online De Imperatoribus Romanis, îl consideră puțin probabil, iar culegerea în ansamblu trece drept un izvor nesigur.

Aceeași culegere și Eutropius îl arată pe Regalianus în fruntea trupelor din Illyricum, foarte prețuit de oamenii săi. Cariera i-o deschisese împăratul Valerian, de la care porniseră și cei mai mulți dintre generalii barbari care au încercat apoi să pună mâna pe tron.

În anul 260, Valerian tocmai fusese înfrânt și luat prizonier de perși în Orient, iar Gallienus avea de oprit invaziile alamanilor și de înfruntat un alt uzurpator dornic de titlul imperial, generalul Ingenuus, care se revoltase în Pannonia. Ingenuus a fost învins, iar moesienii l-au proclamat imediat împărat pe Regalianus.

Domnia lui a durat doar câteva luni, dar a avut totuși timp să oprească o invazie a sarmaților și să-și facă renume de comandant curajos. „Regalianus, care deţinea comanda provinciei Illiricum, a fost declarat împărat, în principal de moesieni. Şi, într-adevăr, a făcut multe fapte de vitejie în luptele contra sarmaţilor”, consemnează Historia Augusta.

Roxolanii, un neam sarmatic dornic să se răzbune pe împăratul dac, l-au ucis cu complicitatea propriilor lui soldați, speriați de represaliile lui Gallienus, după cum relatează istoricii antici.

Aureolus, păstorul din Dacia ajuns comandantul cavaleriei

Al doilea dac, Aureolus, e cunoscut mai ales din Historia Nova, lucrarea lui Zosimos, istoric bizantin de la începutul secolului al VI-lea, dar și din cronica lui Zonaras, scrisă în Bizanțul secolului al XII-lea, și din Historia Augusta. Și el a fost un uzurpator, iar puterea imperială i-a rămas în mâini doar câteva luni, ca și lui Regalianus.

Zonaras îi atribuie o origine dacă: Aureolus s-a născut chiar în Dacia și a fost la început un simplu păstor. Intrat în armata romană, s-a făcut remarcat prin bravură, mai ales în unitățile de cavalerie.

Atenția lui Gallienus i-a adus o avansare neobișnuit de rapidă. Aureolus a primit comanda noilor trupe de elită ale cavaleriei, numite phronistes, gândite pentru mai multă mobilitate și eficiență în fața barbarilor. Prin calitățile sale, și-a făcut loc în cercul apropiat al împăratului. Bătălia de la Mursa, azi Osijek, în Croația, a fost câștigată în 260 de noii lui călăreți împotriva lui Ingenuus, victoria care deschisese drumul proclamării lui Regalianus.

Aureolus a rămas apoi generalul pe care Gallienus îl trimitea împotriva tuturor uzurpatorilor. Unul dintre aceștia a fost Macrianus, demnitar care, după capturarea lui Valerian, își proclamase fiii împărați în Orient; în 261, Aureolus i-a învins armata în Balcani.

Ruptura cu Gallienus și podul care i-a păstrat numele

În cele din urmă, Aureolus s-a ridicat și el împotriva omului căruia îi datora cariera. Zosimos spune că a fost amestecat la început într-o conspirație și că s-ar fi hotărât să revendice titlul imperial după ce Gallienus lăsase Dacia, ținutul natal al generalului, fără apărare în fața barbarilor. În Historia Augusta, proclamarea vine de la legiunile din Illyricum, pline de dispreț față de Gallienus.

Tot acolo, Aureolus apare drept un adversar prea puternic pentru Gallienus, care avea în același timp de purtat războiul cu Postumus, generalul proclamat împărat în Galia: „Când Aureolus a devenit un împărat măreţ, Gallienus, după ce s-a străduit în van să învingă un om atât de viteaz, şi fiind pe picior de război cu Postumus, a făcut pace cu el”.

Pacea nu a durat. În anul 268, Aureolus s-a baricadat în Mediolanum, Milano de astăzi, unde Gallienus l-a încercuit; în timpul asediului, împăratul a fost ucis de ofițerii săi. Cu Gallienus mort, Aureolus rămânea, în aparență, singurul în măsură să preia puterea la Roma.

Noul împărat, Claudius al II-lea, numit „Goticul”, fusese proclamat de soldați chiar în tabăra de sub zidurile orașului, iar primul lui obiectiv a fost Aureolus, care, înfrânt, a fost nevoit să se predea. Historia Augusta leagă predarea de un pod care avea să fie cunoscut drept Podul lui Aureolus; numele latin, Pons Aureoli, s-a păstrat în cel al localității Pontirolo, la est de Milano. Garda pretoriană l-a ucis pe Aureolus în 268, lângă același pod.

Galerius, fiul refugiatei de la nord de Dunăre

Galerius (cca 250–311) este, de departe, cel mai cunoscut dintre ei. Ca tetrarh, unul dintre cei patru conducători între care era împărțit imperiul, i-a persecutat pe creștini, iar mai târziu armata lui a lăsat Italia devastată. Despre el au rămas mai multe izvoare scrise.

Atât Lactanțiu, cât și istorici moderni îi atribuie o origine dublă: dacă prin mamă, tracică sud-dunăreană prin tată. Între istoricii de azi care susțin acest lucru se află Michael DiMaio jr., profesor la Universitatea Salve Regina și autorul articolului despre Galerius din enciclopedia De Imperatoribus Romanis, și francezul Paul Lemerle (1903–1989), specialist în istoria Bizanțului și profesor la Collège de France.

DiMaio îl socotește fiul unor oameni modești, cel mai probabil țărani, și îi plasează nașterea pe la 250, în ținutul numit mai târziu Dacia Ripensis, lângă Serdica, actuala Sofia. O altă tradiție îl leagă de Valea Timocului, la sud de Dunăre. Potrivit Epitome de Caesaribus, o scurtă istorie anonimă a împăraților din Antichitatea târzie, Galerius s-a născut și a fost înmormântat într-un loc căruia i-a dat numele mamei sale, Romula: Romulianum, astăzi Gamzigrad, lângă Zaicear.

Pentru Lactanțiu, firea împăratului se explică prin originea mamei: „În această fiară sălbatică clocotea o barbarie nativă şi o sălbăticie străină sângelui roman; şi nici nu este de mirare, fiindcă mama sa a fost născută dincolo de Dunăre şi a fost obligată de o incursiune a carpilor să treacă fluviul şi să caute refugiu în Noua Dacie”. Prin Noua Dacie, autorul înțelege ținutul de la sud de Dunăre care a primit acest nume după ce romanii au părăsit Dacia de la nord de fluviu. Retragerea o hotărâse Aurelian, împăratul care între 270 și 275 reușise să readucă, pentru scurtă vreme, ordinea în imperiu.

Păstorul poreclit Armentarius, ajuns caesar

La fel ca Regalianus și Aureolus, Galerius a pornit ca soldat în legiunile romane, iar momentul în care a fost remarcat nu e consemnat nicăieri. „De tânăr, Galerius a fost un păstor şi a primit porecla de Armentarius. Se pare că şi-a început cariera militară sub împăraţii Aurelian şi Probus, fără să se ştie nimic despre el până nu a ajuns Caesar, pe 1 martie 293”, scrie DiMaio.

Ce se știe sigur e că a ajuns omul de încredere al lui Dioclețian, împăratul care a creat tetrarhia, o formulă de guvernare fără precedent, menită să aducă stabilitate unui imperiu zguduit de războaie civile. În noul sistem, doi auguști conduceau împreună cu doi caesari, un fel de adjuncți ai lor; o pereche avea în grijă vestul imperiului, cealaltă estul.

În calitate de caesar al lui Dioclețian, rang primit în anul 293, Galerius a avut sub autoritatea sa provinciile dunărene. În portretul făcut de Lactanțiu, ambiția îl mâna spre puterea supremă.

Războaiele caesarului și persecuția creștinilor

Galerius a câștigat războaie împotriva sarmaților, a bastarnilor și mai ales a carpilor, neamul care o silise pe mama lui să fugă peste Dunăre; în lupta cu aceștia din urmă, unii văd și o răfuială personală. Succesele i-ar fi trezit dorința de a deveni augustus și de a nu mai rămâne un împărat de rangul al doilea.

Izbucnirea pe care o descrie Lactanțiu urmează însă unui alt succes, victoria asupra regelui persan Narseh: „După această victorie a ajuns la un asemenea avânt al orgoliului încât refuza să fie numit caesar; şi când auzea acesta apelativ în scrisorile adresate lui, urla, cu o privire tăioasă şi o voce teribilă, «Cât timp voi mai fi caesar?»”.

Același autor leagă și persecuția de mama lui Galerius, venită din Dacia, o femeie care „credea în zeii munţilor” și ale cărei obiceiuri păgâne l-ar fi întors pe fiu împotriva creștinilor. El scrie chiar că Galerius ar fi pus la cale o serie de atentate puse apoi pe seama lor, pentru a-l împinge pe Dioclețian spre represiunea din 303 și 304. Au urmat cruzimi fără egal până atunci, iar firele lor duceau, se pare, tot la el.

Augustus al Orientului

Pe 1 mai 305, Dioclețian a abdicat, iar Galerius a obținut în sfârșit rangul dorit: a fost proclamat augustus al Orientului. Pe acest tron, spune Lactanțiu, nu și-a mai ascuns originea dacică, iar față de romani s-a comportat ca un barbar care își răzbuna neamul pentru ce suferise sub Traian.

Răzbunarea, așa cum o descrie autorul, a avut o formă precisă: Galerius a supus cetățenii romani aceluiași recensământ fiscal pe care Traian îl impusese dacilor învinși, ca pedeapsă pentru revoltele lor repetate.

Visul unui imperiu dacic și campania din Italia

Tetrarhia a început curând să se clatine. În 306 a murit augustul Apusului, Constantius, iar trupele lui din Britannia l-au proclamat împărat pe fiul său, viitorul Constantin cel Mare. În același an, la Roma, pretorienii l-au ridicat pe tron pe Maxentius, ginerele lui Galerius.

În 307, Galerius a intrat cu armata în Italia, dar nu a reușit să cucerească Roma. La retragere și-a lăsat soldații să jefuiască tot ce întâlneau, ca eventualii urmăritori să nu mai găsească nimic cu care să se aprovizioneze, iar ținuturile străbătute de trupe au rămas pustiite. Pentru Lactanțiu, împăratul devenise acum flagelul Italiei, iar tocmai în relatarea acestei campanii autorul amintește propunerea lui Galerius ca statul să poarte numele de imperiu dacic.

Sfârșitul tetrarhului

Odată cu tetrarhia s-au risipit și planurile lui Galerius. Grav bolnav, la 30 aprilie 311 a emis edictul prin care punea capăt persecuției creștinilor, iar câteva zile mai târziu, la începutul lui mai, a murit.

Dintre cei trei daci care au purtat titlul imperial, Regalianus și Aureolus au fost uciși după doar câteva luni de domnie, iar Galerius s-a stins după ce văzuse sistemul care îl ridicase destrămându-se. Statul a rămas roman, iar „imperiul dacic” a supraviețuit doar ca propunere, în paginile lui Lactanțiu.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU

Jocurile DescopeririCuvinte · logică · quizJOCURIOSQUIZ?ABCPune-ți curiozitatea la încercare.Vezi jocurile →