Nepoții inventatorului dinamitei au dominat primele mari afaceri cu țiței din Rusia. Cum a ajuns averea lor să finanțeze faimosul Premiu Nobel pentru Pace?

În iunie 1929, când Emanuel Nobel a împlinit 70 de ani, a primit telegrame de felicitare de la regi și guverne, dar și de la autorități științifice din întreaga lume. În afara acestor cercuri, despre el se vorbea foarte puțin.

Celebru în familie era unchiul său, Alfred Nobel, inventatorul dinamitei și fondatorul premiilor care îi poartă și astăzi numele. Puțini își mai amintesc că apariția acestor premii a depins și de afacerea petrolieră clădită de familie în Imperiul Rus după un faliment, pornind de la bani veniți dintr-o fabrică de armament.

Minele lui Immanuel Nobel și falimentul de după Războiul Crimeii

Inventatorul suedez Immanuel Nobel, capul familiei și tatăl lui Alfred, a ajuns la Sankt Petersburg în decembrie 1838. Spera să-și vândă acolo invențiile la care lucrase acasă. Soția și cei trei fii l-au urmat abia în 1842. Mutarea fusese un risc, dar avea să aducă familiei câștiguri mari.

Primul succes l-a adus o mină subacvatică îmbunătățită, care l-a interesat personal pe țarul Nicolae I. În timpul Războiului Crimeii, purtat între anii 1853 și 1856, Rusia avea nevoie urgentă de arme și echipament militar noi, produse în serie mare. Pe baza primelor reușite, Immanuel a înființat o fabrică de materiale de război care i-a adus profituri uriașe.

Prosperitatea a durat puțin. Curând după încheierea războiului, noul țar, Alexandru al II-lea, a tăiat drastic cheltuielile armatei, iar afacerea familiei a intrat în faliment. Immanuel s-a întors în Suedia în anul 1859 și a lăsat fabrica în mâna creditorilor, care au vândut-o în cele din urmă.

Fabrica de arme a lui Ludvig și banii pentru lemn de nuc

Ce se mai putea salva din avere, Immanuel i-a încredințat lui Ludvig, al doilea dintre fiii săi. Ludvig a rămas în Rusia alături de Robert, fratele mai mare, și de Alfred. Cu economiile rămase, a deschis o fabrică de afeturi, adică de suporturi pe care se montează tunurile. Sub conducerea lui, uzina de construcții de mașini „Ludvig Nobel” a ajuns unul dintre cei mai mari producători de piese de artilerie și de puști din Rusia.

Până la începutul anilor 1870, petrolul de la Baku, oraș aflat pe țărmul Mării Caspice, departe de capitală, a stat sub monopol. Statul dădea dreptul de extracție în arendă, pe câte câțiva ani, unui cerc restrâns de concesionari. Legea care a desființat acest sistem a fost adoptată în 1872, iar primele licitații pentru terenurile petrolifere s-au ținut la cumpăna dintre anii 1872 și 1873. Abia de atunci regiunea a intrat în exploatare industrială.

În 1873, Ludvig i-a dat fratelui său Robert 25.000 de ruble și l-a trimis în Caucaz să cumpere lemn de nuc, din care voia să facă paturi de pușcă. Robert a ajuns la Baku, oraș pe cale să devină capitala mondială a țițeiului. Acolo a cedat tentației și a dat toată suma pe o mică rafinărie de petrol, o cumpărătură care avea să schimbe soarta familiei.

Branobel, compania care a industrializat petrolul de la Baku

Banii din arme au rămas la temelia afacerii. Ludvig și Alfred au investit în rafinăria lui Robert bani câștigați din armament și din dinamită. Cu această finanțare, frații au construit primul oleoduct din Rusia, între câmpul petrolifer Balahani și rafinăriile din Baku. Tot ei au pus pe apă Zoroastru, socotit primul petrolier din lume, adică prima navă-cisternă pentru transportul petrolului.

Sonde și rafinării existau la Baku și înaintea lor. Țițeiul se scotea de generații din puțuri săpate cu mâna, iar omul de afaceri rus Kokorev deschisese o fabrică de gaz lampant încă din 1858. Frații Nobel au venit după alții, dar astăzi sunt considerați în general întemeietorii industriei petroliere rusești, ajunsă una dintre cele mai mari din lume.

În 1879, afacerea a devenit societatea pe acțiuni Branobel, cu sediul la Sankt Petersburg și un capital de 3 milioane de ruble. Frații dețineau împreună 60,8% din acțiuni, iar restul aparținea altor investitori. În anii următori, compania a cumpărat câmpuri petrolifere în tot Caucazul rusesc, mai ales pe teritoriul actualului Azerbaidjan, și câteva în partea asiatică a imperiului.

Avantajul în fața concurenței venea din tehnologie și cercetare. Nobelii au deschis laboratoare la Baku și au angajat zeci de oameni de știință. Nici relațiile cu muncitorii nu semănau cu cele obișnuite în Rusia de dinaintea revoluției. Angajații primeau o parte din profit, iar compania le-a îmbunătățit condițiile de trai și a finanțat școli și spitale în regiunile unde lucra.

În anii 1880, la Baku a intrat un alt investitor puternic: ramura franceză a familiei de bancheri evrei Rothschild. În 1886, aceasta a cumpărat compania BNITO, care construise calea ferată dintre Marea Caspică și Marea Neagră, prin care petrolul de la Baku putea fi exportat.

În 1888 a murit Ludvig. Conducerea Branobel a preluat-o, la 28 de ani, fiul lui cel mare din prima căsătorie, Emanuel, născut la Sankt Petersburg în 1859 și nepot al lui Alfred. După moartea fratelui său Carl, în 1893, Emanuel a devenit singurul conducător al tuturor companiilor familiei. Printre ele se afla și uzina „Ludvig Nobel”, care fabricase piese de artilerie și puști.

Testamentul lui Alfred și acțiunile cumpărate de nepot

Robert și Alfred au murit amândoi în 1896, Alfred pe 10 decembrie. Prin testament, inventatorul dinamitei își lăsase cea mai mare parte a averii pentru premii. Banii urmau să fie plasați în investiții sigure, care formau un fond. Dobânda lui avea să fie împărțită anual, în cinci părți egale, celor care aduseseră omenirii cele mai mari foloase.

Moștenitorii lui Robert, nemulțumiți, au contestat testamentul. Emanuel, aflat în fruntea ramurii lui Ludvig, a luptat pentru respectarea lui și a pledat chiar în fața regelui Suediei, Oscar al II-lea. Înțelegerea cu moștenitorii lui Robert s-a încheiat în 1898.

S-a scris că Premiul Nobel pentru Pace ar fi fost plătit, de fapt, din banii lui Emanuel. Lucrurile stau puțin altfel. Tot în 1898, Emanuel a cumpărat acțiunile pe care Alfred le avea la Branobel. Banii au intrat în fondul comun al tuturor premiilor, unde au reprezentat 12% din capitalul de bază, adică din suma ale cărei dobânzi se împart anual laureaților.

1901, anul în care Rusia a întrecut America la petrol

În 1901, anul în care s-au decernat primele premii Nobel, Rusia era cel mai mare producător de petrol din lume. Dădea 51% din producția mondială, în timp ce Statele Unite ajungeau la 43%. Numai zăcămintele de la Baku au furnizat în acel an circa 11 milioane de tone. Branobel crescuse vertiginos și devenise, la cumpăna secolelor, cea mai mare companie petrolieră din Imperiul Rus, cu peste 500 de sonde și aproximativ 12.000 de angajați.

Coșurile rafinăriilor și turlele sondelor erau atât de înghesuite la Baku încât alcătuiau o pădure întunecată. Mai la sud, în Persia, cum se numea atunci Iranul, industria petrolului abia începea.

D’Arcy și concesiunea pentru trei sferturi din Persia

Din 1889, o bancă britanică, Imperial Bank of Persia, avea de la șah o concesiune. Aceasta îi dădea dreptul de a exploata, printre altele, bogățiile subsolului, inclusiv petrolul. Banca nu avea voie să facă singură lucrări miniere, așa că în 1890 a vândut drepturile, pentru 150.000 de lire sterline, unei companii create special, Persian Bank Mining Rights Corporation. Aceasta a forat după petrol la Daliki, în sudul țării.

Despre această afacere s-a scris că scotea ceva petrol și că îi plătea șahului puțin pe căi oficiale, dar mult sub formă de mită. Oricât de bine ar fi mers, compania intrase în lichidare încă din ianuarie 1894, cu ani buni înainte ca petrolul persan să-și găsească un nou investitor.

Noul investitor a fost William Knox D’Arcy, un englez născut în 1849 în Devon, care se îmbogățise din minerit în Australia și căuta noi afaceri. D’Arcy nu a pus niciodată piciorul în Persia. A trimis la Teheran reprezentanți care au negociat în numele lui și au împărțit mită în toate direcțiile.

Pe 28 mai 1901, șahul Mozaffar ad-Din a semnat concesiunea. Timp de 60 de ani, D’Arcy avea dreptul exclusiv de a căuta și exploata petrol pe aproximativ 1,24 milioane de kilometri pătrați. Era vorba de trei sferturi din Persia, o suprafață de peste cinci ori mai mare decât a României. În afara ei rămâneau doar cele cinci provincii din nord, vecine cu Rusia. Statul persan primea 20.000 de lire sterline în numerar, încă 20.000 în acțiuni și 16% din profitul net anual.

Forajele au cerut mai mulți bani decât avea D’Arcy. Până în 1905 cheltuise peste 225.000 de lire și nu mai putea strânge capital, așa că s-a asociat cu Burmah Oil, o companie britanică cu sediul la Glasgow. În același an au înființat o firmă comună, Concessions Syndicate, căreia D’Arcy i-a cedat drepturile primite de la șah, rămânând director.

Petrolul a țâșnit în 1908, la Masjed Soleyman, în sud-vestul Persiei. În aprilie 1909 s-a înființat Anglo-Persian Oil Company, care a preluat concesiunea. Pentru cheltuielile de explorare, D’Arcy a primit acțiuni evaluate la 895.000 de lire, o avere pentru acea vreme, și a devenit director al noii companii.

Plecarea familiei Rothschild din Baku și o acuzație fără dovezi

Despre lupta pentru petrolul rusesc circulă și o acuzație gravă. Potrivit ei, pogromurile, adică violențele organizate împotriva evreilor din Rusia, ar fi fost finanțate de americanul John D. Rockefeller, fondatorul Standard Oil, ca să-i alunge pe Rothschild din Baku în folosul companiei sale. Nicio sursă verificabilă nu susține această afirmație.

Documentat este felul în care s-a încheiat, de fapt, prezența familiei Rothschild la Baku. În 1912, familia și-a transferat afacerile petroliere din Rusia grupului anglo-olandez Royal Dutch Shell, concurentul european al Standard Oil, și a devenit acționară a acestuia.

Naționalizarea din 1920 și jumătatea vândută americanilor

Revoluția rusă a frânt ascensiunea Branobel. Emanuel a fost nevoit să fugă din Rusia în 1918, iar după întoarcerea în Suedia a renunțat la cetățenia rusă. La sfârșitul lui aprilie 1920, Armata Roșie a preluat puterea la Baku. Bolșevicii au naționalizat apoi bunurile companiei, adică le-au trecut în proprietatea statului, și familia Nobel a pierdut controlul real asupra afacerii pe care o întemeiase.

Cum frații fondatori nu mai trăiau, de vânzarea care a urmat s-au ocupat moștenitorii. Nimeni nu știa încă dacă bolșevicii vor câștiga Războiul Civil, iar familia condusă de Emanuel a profitat de această nesiguranță. A cedat companiei americane Standard Oil of New Jersey jumătate din acțiunile unei firme deja naționalizate. Contractul final s-a semnat la New York, pe 30 iulie 1920, pentru 11,5 milioane de dolari.

Ce a rămas după petrol

Compania născută din concesiunea lui D’Arcy avea în anii 1930 o sută de vapoare, cu care ducea petrolul persan în toate țările lumii. În 1935 a fost redenumită Anglo-Iranian, iar mai târziu avea să devină BP.

Emanuel Nobel a murit la Stockholm pe 31 mai 1932. Imperiul petrolier pe care îl condusese se destrămase odată cu naționalizarea, dar banii plătiți în 1898 pentru acțiunile unchiului său au avut un alt destin. Între 1901 și 2022, premiile Nobel și premiul pentru științe economice instituit în memoria lui Alfred Nobel au fost decernate de 615 ori, unui număr de 989 de persoane și organizații. Cei mai mulți laureați provin din Statele Unite, Regatul Unit, Germania, Franța, Suedia și Rusia.

Premiile poartă numele unchiului. O parte din capitalul cu care au pornit a fost plătită însă de nepotul pe care regii l-au felicitat la 70 de ani, deși despre el se vorbea atât de puțin.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU

Jocurile DescopeririCuvinte · logică · quizJOCURIOSQUIZ?ABCPune-ți curiozitatea la încercare.Vezi jocurile →