Genă de criminal: Romca Cozmici, „al doilea Râmaru”, era fiul comandantului lagărelor de la Canal

Pe 8 iulie 1977, în parcul Hipodrom din București, a fost găsit un colet cu mâinile unei femei tinere. Până pe 12 iulie, prin oraș au mai apărut alte șapte pachete cu părți din același trup. Ancheta pornită atunci a trimis la închisoare un om nevinovat, iar ucigașul real a fost descoperit abia după 3 ani. Numele lui ducea spre anii ‘50: tatăl său comandase coloniile de muncă forțată de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Victima era Anca Broscoțean (numele apare în unele documente și sub forma Broscățeanu), o tânără de 18 ani din Sibiu, venită în Capitală pentru admiterea la ASE. Fusese văzută ultima oară în după-amiaza de 6 iulie. Povestea ei a intrat în istoria justiției române drept cazul Anca, socotit cea mai gravă eroare judiciară din istoria României.

Criminalul, Romca Cozmici, a rămas în arhivele criminalisticii cu porecla „al doilea Râmaru”. Trimiterea era la Ion Rîmaru, ucigașul în serie care a terorizat Bucureștiul, prins în anul 1971, condamnat la pedeapsa capitală și executat. Tatăl lui Romca, Eftimie Cosmici, fusese unul dintre cei mai cruzi torționari ai Canalului, iar numele familiei circulă în cele două grafii, Cozmici pentru fiu și Cosmici pentru tată.

Astfel, crimele din Bucureștiul anilor ’70 și atrocitățile anilor ’50 de la Canal ajungeau să fie legate printr-o continuitate de sânge, o potrivire cronologică ce dădea noului caz o dimensiune mult mai întunecată.

Un șantier desenat de Stalin

Ideea canalului venise de la Iosif Stalin, care îl trasase pe harta României. Le arăta comuniștilor de la București cum să rezolve dintr-o singură mișcare două probleme: o cale navigabilă comodă între Dunăre și Marea Neagră și un șantier uriaș ridicat ieftin, cu brațele celor care se opuneau noului regim. Decizia a fost pecetluită la 25 mai 1949.

Traseul proiectat atunci tăia Dobrogea de la vest la est, pe circa 64 de kilometri, de la Cernavodă spre Capu Midia. Linia Cernavodă – Medgidia – Poarta Albă – Agigea, cu ieșire spre Constanța, aparține canalului construit mult mai târziu, între anii 1976 și 1984.

În iunie 1951, șantierul despre care s-a spus că fusese gândit drept cimitir al elitei românești împlinea 2 ani. Atunci au hotărât comuniștii să-l pună pe Eftimie Cosmici în fruntea Centrului de Coordonare a coloniilor de muncă forțată de pe traseul canalului. Pentru el, numirea a avut aerul unui dar: a preluat comanda pe 1 iulie 1951, cu 10 zile înaintea zilei sale de naștere.

Fost coleg de închisoare cu Dej și Ceaușescu

Eftimie Cosmici venise pe lume la 10 iulie 1910, la Isaccea, în județul Tulcea. Principalul său atu în ierarhia noului regim nu era vreo pregătire profesională temeinică, ci trecutul de deținut comunist: în anii ilegalității împărțise închisoarea cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu Nicolae Ceaușescu și cu alți lideri, între care Alexandru Iliescu, tatăl fostului președinte Ion Iliescu.

Avea doar 3 clase primare și era aproape analfabet. Lucrase ca băiat de prăvălie în târgul Galațiului, iar în 1929 se mutase la București, unde urmase o școală de bucătari. Din 1934 a intrat în Uniunea Tineretului Comunist și a luat parte la acțiuni clandestine.

La Ploiești, în timp ce împărțea manifeste care chemau la grevă, a fost arestat. Între anii 1941 și 1943 a stat în închisoarea de la Târgu-Jiu. După ce PCR a ajuns la putere, a primit sarcini în aparatul de partid și de stat: în 1947 conducea Casa de Asigurări Sociale din București, iar din 1 iunie 1949 a devenit director al Întreprinderii economice de stat Munca Exterioară, din cadrul Direcției Generale a Penitenciarelor, unde a urcat până la gradul de colonel.

Funcția primită în iulie 1951 i-a dat drept de viață și de moarte asupra deținuților politici trimiși să-și ispășească anii grei de temniță în gulagul românesc. Peste ani, exact această putere absolută de a dispune de un corp uman avea să fie replicată, la scară individuală, de fiul său pe străzile Bucureștiului.

Opt ore de muncă în plus, fără mâncare

Jurnalistul Adrian Cârlescu a reconstituit profilul lui Cosmici într-o carte despre Columbia, colonia de muncă forțată de la Cernavodă, unul dintre lagărele ridicate de-a lungul canalului. Volumul „Columbia, spectacolul morţii”, publicat în 2014 la Editura Ex Ponto cu sprijinul Primăriei Cernavodă, descrie regimul de detenție cu precizie de documentar.

Gardienii îi băteau pe deținuți, îi torturau și chiar îi violau. Peste 170 de oameni au ajuns în groapa comună din Cernavodă, răpuși de condițiile din colonie: chinuiți, ținuți flămânzi, apoi puși să muncească ore întregi, până la epuizare.

Cârlescu leagă aceste practici direct de comandant: „În documentele PCR se pomeneşte faptul că Eftimie Cosmici a impus la Canal regula ca deţinuţii care nu-şi îndeplineau normele aberant de mari să fie menţinuţi la muncă, fără pauză şi fără hrană, încă opt ore. De asemenea, îi însărcinase la o şedinţă pe comandanţii lagărelor să monteze sârmă ghimpată pe pereţii carcerelor, ca deţinuţii trimişi la carceră să nu se poată sprijini de ei. În calitatea sa de comandant, Cosmici nu poate fi străin nici de deciziile de punere a deţinuţilor în lanţuri sau de montarea dispozitivelor de electroşocuri. Sub conducerea sa, coloniile de la Canal primeau cantităţi total insuficiente de alimente şi de o calitate ucigaşă: varză murată împuţită, cartofi degeraţi, arpacaş şi paste făinoase pline de viermi”.

Cosmici a susținut și reeducarea prin tortură. Comandanții de lagăr care nu-și băteau crunt deținuții deveneau ei înșiși acuzați. „Îi certa acuzându-i că sunt împăciuitori, liberali şi suferă de deviaţii. Or asta se ştia că este o crimă pentru care plăteşti cu viaţa, aşa cum păţise ministrul Vasile Luca”, explică autorul cărții. Vasile Luca, ministru de Finanțe între anii 1947 și 1952, fusese exclus din partid pentru „deviaționism de dreapta”. A fost arestat în august 1952, condamnat la moarte în 1954 și a sfârșit în închisoarea de la Aiud, în anul 1963.

Duritatea aceasta i-a adus lui Cosmici chiar disprețul subalternilor, care îl numeau „netot”, deși purta și porecla de „Titulescu”, datorată unei vagi asemănări cu diplomatul Nicolae Titulescu. Mandatul său la Canal s-a încheiat la 17 iunie 1953.

Urmele Canalului: monumente și blocuri muncitorești

Șantierul de muncă forțată a funcționat din iunie 1949 până în iulie 1953. De-a lungul lui au fost înființate colonii în care au fost închiși intelectualii care se opuseseră regimului comunist.

Supraviețuitorii rămași în viață au cerut ca pe locurile fostelor colonii să fie deschise muzee ale Canalului și ca victimele ucise în închisorile și lagărele de exterminare să fie declarate martiri. La Constanța s-a obținut doar un monument la Galeșu, lângă Poarta Albă, unde funcționase una dintre colonii. Filiala Constanța a Asociației Deținuților Politici din România spera ca membrii ei să apuce ziua în care Muzeul Canalului va exista.

Aproape de monument, Arhiepiscopia Tomisului a pus piatra de temelie a unei mănăstiri închinate martirilor neamului. La ceremonia din iunie a venit și Radu Ciuceanu, președintele Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, el însuși fost deținut politic la Pitești, închisoarea în care s-a experimentat reeducarea prin cele mai brutale torturi.

Pe locul coloniei Columbia s-a ridicat un cartier de blocuri muncitorești al Cernavodei. Câteva dintre clădirile administrative ale lagărului au ajuns spații ale unei mari firme de hidromecanică.

Iulie 1977: un vinovat găsit în grabă

Dar înainte ca istoria să ajungă să ridice monumente pentru victimele tatălui, fiul avea să facă propriile sale victime. Crima din vara lui 1977 a venit la exact 26 de ani după după instalarea lui Eftimie Cosmici la conducerea lagărelor. În București începuse să circule zvonul că Nicu Ceaușescu, fiul lui Nicolae și al Elenei Ceaușescu, ar fi avut vreo legătură cu moartea tinerei. Anchetatorii aveau nevoie urgentă de un făptaș care să risipească bănuiala.

Singurul bărbat pe care l-au putut asocia cu victima a fost taximetristul Gheorghe Samoilescu, născut în iunie 1951, în vara în care Cosmici-tatăl ajungea în postul-cheie de la Canal. După interogatorii dure, anchetatorii l-au declarat vinovat. Supus torturii, Samoilescu a ajuns să mărturisească o crimă pe care nu o comisese.

Prețul erorii judiciare: o familie distrusă

Părinții lui Gheorghe Samoilescu și-au luat viața, răpuși de durere, fiind convinși că fiul lor era un criminal. Soția i-a fost arestată la rândul ei de aparatul represiv, lovitură care a dus la moartea mamei acesteia, iar copiii lor minori au fost duși la orfelinat și au crescut purtând stigmatul rușinii.

Samoilescu a primit 25 de ani de închisoare, pedeapsă pronunțată de Tribunalul Suprem în februarie 1979. A rămas după gratii până când adevăratul vinovat a fost prins, în noiembrie 1980, și a fost eliberat la 23 ianuarie 1981. A murit în 2005, cu viața măcinată de anii în care fusese socotit cel mai odios criminal al țării.

În februarie 2014, Tribunalul București obligase statul să plătească familiei 500.000 de euro. În aprilie 2014, Curtea de Apel București a redus suma: pentru tot ce au îndurat pe nedrept, urmașii lui Samoilescu urmau să primească doar 10.000 de euro.

Mirosul din locuința lui Romca

Ucigașul Ancăi era Romca Cozmici, fiul lui Eftimie Cosmici. Avea 25 de ani când a fost prins, lucra ca muncitor necalificat și își atribuia veleități de artist plastic.

În noiembrie 1980, din locuința lui din București ieșea un miros greu de suportat. Anchetatorii au găsit acolo cadavrul secționat al unei tinere, intrat într-o stare avansată de descompunere. Capul fusese îmbrăcat într-un mulaj de ipsos, iar falangele, tăiate în rondele și înșirate ca niște mărgele. Senin, Romca a recunoscut că tot el o ucisese pe Anca Broscoțean, tânăra pentru care lui Samoilescu i-a fost distrusă viața. Probele crimei din 1977 au fost descoperite în atelierul său.

Calendarul și glonțul

Datele lasă loc unei interpretări sinistre: uciderea fetei din Sibiu ar fi fost un omagiu adus tatălui. Pentru Eftimie Cosmici, începutul lui iulie aducea două aniversări: ziua de naștere, pe 10 iulie, și cei 26 de ani scurși de la vârful carierei sale de la Canal. Primul colet fusese găsit în parcul Hipodrom pe 8 iulie.

Condamnat la moarte, Romca Cozmici a fost executat în 1981. Ultimele lui cuvinte au fost strigate cu înflăcărare: „Dulce ca mierea este glonţul patriei”. Glonțul pe care îl lăuda venea de la același stat care, în anii ‘50, îi dăduse tatălui său drept de viață și de moarte asupra deținuților de la Canal.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU