Moartea Neagră nu s-a încheiat în 1353. Cercetătorii au analizat ADN-ul bacteriei Yersinia pestis, recuperat din schelete datate din Evul Mediu până în epoca modernă timpurie. Rezultatele arată că ciuma a revenit în Europa în valuri succesive timp de peste patru secole. În acest interval s-a ramificat în linii genetice noi și s-a deplasat odată cu armatele, refugiații și comercianții. Studiul, coordonat de cercetători de la Universitatea din Tartu (Estonia), a fost publicat în revista PNAS.
În manuale, Moartea Neagră apare de regulă ca un singur val devastator, care a lovit Europa între anii 1347 și 1353. Episodul a fost însă doar debutul celei de-a doua pandemii de ciumă, care a persistat pe continent până în secolul al XVIII-lea. Istoria ciumei după Moartea Neagră era cunoscută din cronici. Noutatea constă în nivelul de detaliu și în precizia cu care pot fi acum datate pe baze genetice.
26 de genomuri noi, din cinci țări
Echipa de cercetare a reconstituit 26 de genomuri ale Y. pestis din rămășițe umane provenite din 11 situri arheologice din Estonia, Rusia, Anglia, Țările de Jos și Elveția. Probele sunt datate între secolele XIV și XVIII. Datele sugerează că boala nu a pornit în mod repetat din aceeași sursă. Ea a reapărut în regiuni diferite, posibil prin formarea mai multor rezervoare în care bacteria a putut supraviețui între epidemii.
Estonia a fost lovită în repetate rânduri. „Am găsit dovezi ale introducerii repetate a ciumei în Estonia încă de la sfârșitul secolului al XIV-lea și am identificat mai multe linii genetice necunoscute până acum, atât în mediul urban, cât și în cel rural”, explică biologul molecular Kristiina Tambets, de la Universitatea din Tartu.
Problema datării, rezolvată parțial
Principalul obstacol în studiul pandemiilor istorice este datarea. Metoda radiocarbonului oferă adesea intervale de câteva decenii, uneori de peste un secol. „În cazul COVID-19, oamenii de știință au putut reconstitui extrem de bine răspândirea tulpinilor individuale, deoarece genomurile erau însoțite de marcaje temporale precise. În cazul pandemiilor istorice, aceste marcaje lipsesc adesea sau pot acoperi o perioadă de peste 100 de ani”, precizează geneticianul Marcel Keller, autorul principal al studiului.
Pentru a restrânge aceste intervale, cercetătorii au folosit poziția fiecărui genom în arborele evolutiv al bacteriei. Au combinat apoi rezultatul cu datarea cu radiocarbon și cu sursele istorice locale. Metoda a fost aplicată pe 75 de genomuri, dintre care 11 secvențiate în acest studiu și 64 publicate anterior. Este prima încercare sistematică de a lega aproape toate genomurile de ciumă disponibile din secolele XIV–XVIII de focare consemnate documentar. „Am putut corela probele cu valuri și focare specifice de ciumă, consemnate de cronicari în orașele sau regiunile respective”, a spus istoricul Philip Slavin, de la Universitatea din Stirling.
Secetă, războaie și ramuri noi
Cel mai important tipar apare în intervalul 1450–1500. În această perioadă, liniile genetice ale bacteriei au cunoscut o expansiune majoră și s-au despărțit în trei ramuri principale. Acestea ar fi putut întemeia noi rezervoare la rozătoarele sălbatice. Autorii indică drept posibil factor Marea Secetă a Renașterii. Observațiile asupra focarelor actuale arată că variațiile climatice influențează puternic circulația ciumei în populațiile de rozătoare. Legătura rămâne însă o ipoteză, nu un mecanism demonstrat.
Factorul uman este mai bine documentat. Genomurile analizate leagă unele focare de Războiul de 30 de Ani (1618–1648) și de Marele Război al Nordului (cca. 1700–1721). „Observăm cum Yersinia pestis se ramifică în noi linii evolutive în perioadele de conflict și se răspândește de-a lungul rutelor parcurse de trupe și de populațiile strămutate”, a afirmat geneticiana Christiana Scheib. În timpul asediului Tallinnului din 1710, de pildă, boala a ucis deopotrivă soldați suedezi și ruși, dar și civili.
Importanța studiului
Yersinia pestis nu a dispărut. Bacteria persistă în rezervoare naturale de rozătoare din mai multe regiuni ale lumii. Cazurile umane sunt astăzi rare și pot fi tratate cu antibiotice, dacă sunt diagnosticate la timp. Studiul arată cum un patogen transmis de la animale la om s-a instalat în Europa, a persistat secole întregi și apoi a dispărut de pe continent. Această reconstituire oferă repere pentru supravegherea bolilor actuale. Cronologia rămâne provizorie și va deveni mai precisă pe măsură ce vor fi recuperate noi probe de ADN antic.
Ce s-a mai descoperit în Știință?
Viața la peste 3.500 de metri arată că specia umană încă evoluează: ce au diferit oamenii din Platoul Tibetan?
Același an de naștere, altă bătrânețe: indiciul ar putea sta în două tipuri de celule imune
Măduva osoasă a craniului ți-ar putea alimenta durerea cronică, sugerează un studiu
Premiul Nobel pentru Chimie 2026, acordat lui Henri B. Kagan și Kenso Soai pentru o descoperire-cheie în sinteza organică
