Ultimul neanderthalian a dispărut acum zeci de mii de ani, dar rudele noastre străvechi nu au plecat de tot. Urmele lor au rămas în codul genetic al speciei Homo sapiens. Iar moștenirea lor iese la iveală în moduri curioase. ADN-ul primit de la strămoșii care s-au amestecat cu vecinii lor neanderthalieni poate influența, de exemplu, anumite texturi ale părului sau felul în care corpul stochează grăsimea.

Influența lor ar putea însă să ajungă dincolo de aspectul fizic. Un studiu nou a identificat un segment minuscul de ADN neanderthalian, asociat cu o diferență măsurabilă a dimensiunii lobilor occipitali, care ocupă partea din spate a creierului. Mai intrigant este că aceeași variantă genetică e asociată și cu un risc ușor mai scăzut de schizofrenie, dar nu are nicio legătură cu capacitatea cognitivă generală.
„Diferențele dintre neanderthalieni și oamenii moderni în privința regiunii occipitale a creierului au fost deduse de mult timp din fosile. În lucrarea de față demonstrăm că o variantă genetică frecventă, care influențează volumul acestei regiuni la oamenii de azi, a fost moștenită de la neanderthalieni”, scriu antropologii Hugo Zeberg și Svante Pääbo, de la Institutul Max Planck pentru Antropologie Evolutivă, într-un articol publicat în revista de specialitate Proceedings of the National Academy of Sciences (PNAS).
Aceeași mărime, altă formă
Multă vreme, neanderthalienii au fost descriși ca fiind, din punct de vedere cognitiv, mai aproape de maimuțe decât de oameni. Mai recent, antropologii au început să descopere că verii noștri hominizi ar fi putut avea vieți sociale și simbolice complexe, talent artistic, ingeniozitate inginerească și alte trăsături considerate cândva exclusiv umane.
Nici creierul lor nu era mic. Ca mărime, era comparabil cu al oamenilor moderni, uneori chiar mai mare. Diferența stătea în formă: craniile oamenilor moderni sunt relativ rotunjite, sau globulare, pe când ale neanderthalienilor erau mai alungite și se întindeau mai mult din față spre spate. Asta sugerează că, deși creierele aveau o mărime totală asemănătoare, țesutul dinăuntru ar fi putut fi distribuit diferit.
O regiune de interes deosebit este lobul occipital, aflat în partea din spate a creierului. Aici se află cortexul vizual, care procesează informațiile primite de la ochi (da, ceea ce vedem prinde formă în partea din spate a capului).
Cercetările anterioare asupra formei interioare a craniilor fosile sugerează că neanderthalienii ar fi putut avea lobi occipitali proporțional mai mari decât oamenii moderni. Ce poate dezvălui un craniu fosil despre țesutul moale pe care l-a adăpostit cândva e însă limitat. Ca să afle mai multe despre istoria evolutivă a creierului, oamenii de știință trebuie să privească mai adânc, în instrucțiunile genetice care contribuie la formarea lui încă de la început.
Patru litere de ADN pe cromozomul 14
Aici intervin Zeberg și Pääbo. Cei doi cercetători voiau să afle, concret, dacă oamenii au moștenit de la neanderthalieni vreo variantă genetică legată de dimensiunea lobului occipital. Studiile genomice anterioare găsiseră deja patru locuri din genomul oamenilor de azi asociate cu această trăsătură. Asta a fost partea ușoară. Greul era să demonstreze că vreunul dintre ele se trage de la un strămoș uman dispărut de mult.
Mai întâi, cercetătorii au urmărit unde apar cele patru variante în populațiile umane actuale. Trei dintre ele au fost găsite în Africa subsahariană. A patra însă, o mică deleție de doar patru litere de ADN pe cromozomul 14, apărea numai în afara acestei regiuni. Deleția se află lângă o genă numită DAAM1, implicată în dezvoltarea creierului. Cercetătorii bănuiesc că ADN-ul moștenit ar putea influența felul în care se exprimă această genă. Așa s-ar putea explica, cel puțin în parte, de ce varianta e legată de structura creierului.
Indiciul era promițător. Neanderthalienii s-au încrucișat cu strămoșii oamenilor moderni după ce aceștia au migrat din Africa. De aceea, urme din ADN-ul lor se găsesc în populații din mare parte a lumii, dar la niveluri semnificativ mai scăzute în Africa subsahariană, unde cei mai mulți dintre strămoșii populațiilor actuale nu au intrat în contact cu neanderthalienii.
Cercetătorii au comparat apoi varianta cu ADN-ul antic provenit de la cinci neanderthalieni și doi denisovieni, un alt grup dispărut de oameni din vechime. Toți cei cinci neanderthalieni aveau deleția, cei doi denisovieni nu.
Asta nu dovedea însă că deleția vine neapărat de la neanderthalieni. Era posibil ca atât ei, cât și oamenii moderni s-o fi moștenit de la un strămoș comun, și mai îndepărtat.
Ca să lămurească lucrurile, cercetătorii s-au uitat la regiunea din genom care înconjoară varianta. De la o generație la alta, secvențele de ADN moștenite sunt fragmentate treptat și rearanjate printr-un proces numit recombinare. Dacă deleția ar fi venit de la un strămoș comun, de acum sute de mii de ani, ADN-ul din jurul ei ar fi trebuit să fie mult mai fragmentat.
Secvența găsită avea însă aproape 60.000 de litere de ADN, mult mai lungă decât ar fi fost normal pentru o moștenire de la un strămoș atât de îndepărtat. Era o dovadă solidă că fragmentul a intrat în genomul uman modern mult mai recent, prin încrucișarea cu neanderthalienii.
„Am fost deosebit de surprinși că varianta genetică asociată cel mai puternic cu volumul acestei părți a lobului occipital a fost moștenită de la neanderthalieni”, a declarat Zeberg pentru publicația ScienceAlert.
Un lob mai mic, nu mai mare
Munca ingenioasă de detectiv antropologic a avut un final reușit, dar legătura variantei cu anatomia creierului a ridicat și mai multe întrebări.
Se crede că neanderthalienii aveau lobi occipitali proporțional mai mari decât oamenii moderni. Cu toate acestea, oamenii de azi care poartă deleția au un volum mai mic al lobului occipital, cu aproximativ 0,85 centimetri cubi pentru fiecare copie a variantei.
Cercetătorii sugerează că aparenta contradicție s-ar putea să nu fie, de fapt, o contradicție.
„Anatomia creierului este influențată de numeroase gene și de alți factori, inclusiv de dimensiunea ochilor și a corpului. O singură variantă neanderthaliană nu reflectă neapărat anatomia neanderthalienilor în ansamblu”, a explicat Zeberg.
Un risc ușor mai mic de schizofrenie
Cercetătorii au constatat și că deleția nu era asociată doar cu anatomia. Când e vorba de un organ atât de complex precum creierul, e firesc să ne întrebăm dacă o diferență de structură se reflectă și în felul în care funcționează.
Au analizat așadar datele genetice existente ale Consorțiului de Genomică Psihiatrică, care studiază contribuția genelor la tulburările psihice, și au căutat asocieri cu varianta neanderthaliană.
Purtătorii variantei aveau o probabilitate ușor mai mică de a dezvolta schizofrenie: cu aproximativ 5% mai mică pentru fiecare copie, iar la cei cu două copii, cu aproape 10%. Cercetătorii nu au stabilit însă dacă această asociere are legătură cu volumul lobului occipital.
„O posibilitate este ca varianta să influențeze dezvoltarea creierului prin intermediul genei DAAM1. Rămâne necunoscut, cel puțin pentru noi, dacă riscul redus de schizofrenie este direct legat de lobul occipital mai mic”, a spus Zeberg.
Mai mic nu înseamnă mai puțin inteligent
Curios este că cercetătorii nu au găsit nicio asociere semnificativă între variantă și inteligența generală, iar legătura cu nivelul de studii a fost nesemnificativă sau inexistentă.
„Aceste descoperiri ne avertizează să nu punem semn de egalitate între dimensiunea unei regiuni a creierului și abilitățile cognitive”, scriu autorii.
Un fragment de ADN de doar patru litere, primit de la neanderthalieni, este asociat astăzi cu mărimea zonei din creier care procesează ceea ce vedem și cu un risc ceva mai mic de schizofrenie, fără vreo legătură semnificativă cu inteligența. Nici faptul că neanderthalienii ar fi avut lobi occipitali mai mari nu e neapărat o contradicție, pentru că o singură variantă nu oglindește în mod necesar anatomia lor de ansamblu. Rămâne de aflat cum acționează varianta: ar putea influența dezvoltarea creierului prin gena DAAM1, dar nu se știe încă dacă riscul mai scăzut de schizofrenie ține direct de lobul occipital mai mic.



