În mai puțin de 10 zile, în vara anului 1839, Imperiul Otoman și-a pierdut armata, flota și suveranul. Pe 24 iunie, oastea sultanului era zdrobită la Nizip de trupele egiptene ale lui Ibrahim Pașa. Pe 1 iulie murea Mahmud al II-lea, fără să fi aflat vestea înfrângerii. Câteva zile mai târziu, comandantul flotei otomane își ducea corăbiile la Alexandria și le preda inamicului. Tronul padișahilor a revenit atunci lui Abdul-Medjid, un adolescent de 16 ani care avea să schimbe radical istoria Imperiului Otoman prin pachetul de modernizare cunoscut drept reformele Tanzimat.
Cinci luni mai târziu, în grădina de trandafiri a palatului Topkapî, secretarul de stat al noului sultan citea în fața corpului diplomatic un text care rupea cu o tradiție juridică veche de secole.
Pe lângă impactul asupra lumii islamice, deciziile luate de sultanul Abdul-Medjid au lăsat o amprentă istorică directă asupra României, de la prima cale ferată din Dobrogea până la întemeierea orașului Medgidia.
Un imperiu care nu mai speria pe nimeni
La începutul secolului al XIX-lea, Imperiul Otoman încetase să mai fie amenințarea care ținuse Europa în alertă timp de 300 de ani. Corpul de elită al ienicerilor, cândva coloana vertebrală a armatei, își pierduse disciplina: nemaifiind comandat direct de sultan, ci de viziri cu autoritate incertă, devenise un grup de presiune care detrona suverani și bloca orice tentativă de modernizare.
Mahmud al II-lea a rezolvat problema prin forță. În iunie 1826, după ce ienicerii s-au răsculat împotriva noilor unități militare organizate după model european, sultanul a ordonat artileriei să deschidă focul asupra cazărmilor lor din Constantinopol. Episodul a rămas în istoriografia otomană drept Vaka-i Hayriye — „Incidentul Auspicios”. Estimările privind numărul victimelor variază considerabil, de la câteva mii la peste șapte mii de oameni uciși în câteva ore.
Desființarea ienicerilor a lăsat însă imperiul fără armată exact în momentul în care avea nevoie de una. Grecii și sârbii au obținut autonomia, apoi independența, cu sprijinul puterilor occidentale. În 1830, Franța a ocupat Regența Algeriei, teritoriu aflat formal sub suzeranitate otomană. În 1833, vice-regele Egiptului, Mehmet Ali — vasal al sultanului — a înaintat spre capitală, iar Poarta a fost salvată doar de intervenția Rusiei. Prețul a fost tratatul de la Hünkâr İskelesi, printr-o clauză secretă a căruia otomanii se angajau să închidă Dardanelele vaselor de război străine la cererea Petersburgului.
Când Mahmud al II-lea a încercat, în 1839, să-și ia revanșa, rezultatul a fost dezastrul de la Nizip. Franța și Marea Britanie au intervenit din nou pentru a împiedica prăbușirea imperiului — nu din generozitate, ci pentru că un Egipt puternic sub protecție franceză și o Rusie liberă la strâmtori le conveneau și mai puțin. Mehmet Ali a fost obligat să se retragă, obținând în schimb recunoașterea dreptului ereditar asupra Egiptului și Sudanului.
Un prinț crescut cu profesori europeni
Abdul-Medjid s-a născut în aprilie 1823, la Istanbul, fiul lui Mahmud al II-lea și al lui Bezmiâlem, o concubină din harem despre a cărei origine sursele ezită între cercheză și georgiană; după urcarea fiului pe tron, ea avea să devină una dintre cele mai influente valide sultan ale secolului, finanțând spitale, școli și moschei.
Spre deosebire de predecesorii săi, crescuți în izolarea haremului, prințul a primit o educație de tip european. A fost primul sultan otoman care vorbea fluent franceza și avea acces direct la presa și literatura occidentală. Era pasionat de muzică — la curtea sa activa Giuseppe Donizetti, fratele compozitorului, adus ca instructor al muzicii imperiale — și de literatură clasică.
Această formație explică de ce, spre deosebire de tatăl său, care impusese reformele prin decret și forță, Abdul-Medjid a înțeles reforma ca pe un contract cu supușii. A fost primul sultan care a organizat audiențe publice, ascultând fără intermediari plângerile celor care ajungeau până la el, și primul care a străbătut provinciile imperiului pentru a verifica personal cum se aplicau propriile decizii. În jurul lui s-a format o generație de mari viziri formați în ambasadele europene: Mustafa Reșit Pașa, arhitectul reformei, urmat de Mehmet Emin Ali Pașa și Fuat Pașa.
Hatt-i Șerif de la Gülhane
Documentul citit pe 3 noiembrie 1839 în grădina Gülhane („a trandafirilor”) garanta tuturor supușilor sultanului siguranța vieții, a onoarei și a proprietății, impozitare corectă și proceduri de judecată regulate — și, esențial, promitea toate acestea „fără deosebire de religie sau de sectă”.
Aici se afla ruptura. Ordinea juridică otomană tradițională, întemeiată pe dreptul islamic, atribuia creștinilor și evreilor statutul de dhimmi — literal „protejați”, practic tolerați în schimbul loialității și al unor obligații fiscale specifice, între care cizye (jizya), taxa percepută exclusiv non-musulmanilor. Nu era o invenție administrativă otomană: statutul își are temeiul în textul coranic și în tradiția juridică islamică, unde funcționa ca un contract de protecție, nu ca o egalitate.
Proclamând egalitatea în fața legii, edictul de la Gülhane nu abolea religia de stat și nu contesta Coranul în mod explicit — dar deplasa fundamentul legitimității de la dreptul religios la o ordine de tip contractual, în care sultanul însuși se supunea unor reguli. Pentru ulemale conservatoare, gestul a fost la limita ereziei. Pentru cancelariile europene, era exact garanția pe care o cereau în schimbul sprijinului militar.
Tanzimat: o reformă în marș forțat
Perioada deschisă de acest text a intrat în istorie sub numele de Tanzimat — cuvânt turcesc însemnând „reorganizări” — și a durat până în 1876. În 1854 a fost înființat un consiliu special, Meclis-i Âli-i Tanzimat, însărcinat cu supravegherea aplicării reformelor.
Bilanțul instituțional al domniei este remarcabil pentru un imperiu aflat în criză permanentă. În 1840 a fost pusă în circulație prima bancnotă otomană, kaime; în 1844, moneda a fost reformată prin introducerea lirei otomane. Armata a fost reorganizată pe baza recrutării regulate, iar imperiul a primit un drapel oficial și un imn — Mecidiye Marșı, compus de Donizetti.
Legislația a fost rescrisă după modele franceze: un cod comercial în 1850 și un cod penal în 1858. Codificarea dreptului civil avea să vină abia după moartea sultanului, prin Mecelle, și, spre deosebire de celelalte, s-a întemeiat pe dreptul islamic, nu pe cel francez. În 1846 a fost creat Meclis-i Maarif-i Umumiye, consiliul instrucției publice, și au fost puse bazele primei universități moderne, Darülfünun. Consiliile consultative ale epocii, în special Meclis-i Vâlâ, sunt considerate de istorici precursoarele directe ale primului parlament otoman, convocat în 1876.
Egalitatea proclamată în 1839 a devenit literă de lege abia peste șaisprezece ani. Taxa cizye a fost desființată în 1855, iar edictul de reformă Islahat Fermanı, din februarie 1856, a deschis non-musulmanilor accesul la funcții publice și la serviciul militar — în practică, majoritatea au preferat să plătească o taxă de scutire. Tot lui Abdul-Medjid i se atribuie generalizarea fesului în locul turbanului, deși interdicția fusese introdusă de tatăl său încă din 1829; occidentalizarea vestimentară avea să fie dusă până la capăt abia de Mustafa Kemal, un secol mai târziu.
Urmele sultanului în Dobrogea: de unde provine numele orașului Medgidia?
Numele lui Abdul-Medjid a rămas înscris pe harta României. Înainte de 1850, așezarea Carasu era un târg de cereale în Dobrogea otomană. După Războiul Crimeii, în zonă au fost colonizați refugiați tătari din Crimeea, iar localitatea a fost reorganizată și a primit numele sultanului: Medgidia.
Pe 2 septembrie 1857, Abdul-Medjid a emis firmanul pentru ridicarea geamiei din Medgidia, care avea să-i poarte numele. Construcția, finalizată în 1860, este monumentală și de plan pătrat, în stil islamic clasic, executată din piatră de calcar fasonată manual și lemn de cedru adus din Liban. Minaretul, înalt de 25 de metri, are scară interioară în spirală și terasă circulară în partea superioară. Interiorul a rămas nemodificat până astăzi, păstrându-și detaliile originale. Ridicată și întreținută pe cheltuiala guvernului otoman, geamia a fost administrată de la înființare de un imam, un hatip și un muezin.
Cu o zi înainte, pe 1 septembrie 1857, aceeași cancelarie ratifica un act de natură complet diferită: concesiunea acordată unui grup britanic condus de inginerul John Trevor Barkley pentru construirea și exploatarea căii ferate dintre Cernavodă și Constanța. Documentul, în esență un parteneriat public-privat, ceda terenul pe 99 de ani, britanicii urmând să suporte integral costul lucrărilor și să primească, în plus, dreptul de a amenaja și exploata portul Constanța. Linia de 65 de kilometri a fost inaugurată pe 4 octombrie 1860, fiind prima cale ferată construită pe teritoriul european al Imperiului Otoman.
Această investiție a transformat rapid Constanța dintr-un mic port de tranzit într-un nod comercial esențial al Mării Negre, integrând economic regiunea cu decenii înainte de alipirea ei la statul român. Miza nu era doar comercială: într-o regiune traversată periodic de războaiele ruso-turce, legătura rapidă între Dunăre și Marea Neagră avea valoare strategică directă. Dobrogea a trecut sub administrație românească în 1878, în urma Congresului de la Berlin, iar statul român a răscumpărat linia de la compania britanică în decembrie 1882.
Ultima dimineață la Dolmabahçe
Abdul-Medjid a avut 19 soții și peste 40 de copii, de a căror educație s-a ocupat personal — un detaliu neobișnuit pentru curtea otomană, unde creșterea prinților era în general delegată haremului.
În ultimii ani ai domniei, sănătatea i s-a deteriorat rapid. Medici chemați din toată Europa au încercat tratamente experimentale împotriva tuberculozei, boala care îi ucisese și tatăl. În zorii zilei de 25 iunie 1861, în palatul Dolmabahçe pe care tot el îl construise — prima reședință imperială în stil european de la Istanbul —, sultanul de 38 de ani și-a chemat fiii și frații, le-a vorbit despre viitorul imperiului și a cerut ca reformele Tanzimatului să continue. A murit în aceeași dimineață, într-o cameră cu vedere spre Bosfor.
A fost înmormântat după canoanele islamice, într-un mausoleu ridicat cu puțin timp înainte de moartea sa, în incinta moscheii Yavuz Selim din cartierul Fatih — o construcție proiectată de arhitectul armean Garabet Balyan, pe care sultanul ceruse să fie coborâtă în înălțime când a observat că depășea turbeul lui Selim I.
Succesiunea nu a revenit niciunuia dintre fiii săi. Tradiția otomană privilegia alegerea celui mai vârstnic membru capabil al dinastiei, astfel că tronul a fost preluat de fratele său vitreg mai mic, Abdul-Aziz — un bărbat energic și autoritar, sub care direcția politicii imperiale a devenit vizibil mai puțin liberală.
O reformă care nu a ajuns la timp
Proiectul lui Abdul-Medjid a fost otomanismul: ideea că toți supușii, indiferent de religie sau etnie, puteau fi ținuți laolaltă de loialitatea față de stat, nu de apartenența la comunitatea musulmană. Ideea a eșuat. Naționalismele balcanice și arabe erau deja prea avansate pentru a fi absorbite de o cetățenie comună, iar reformele au fost finanțate prin împrumuturi externe contractate începând din 1854, care aveau să ducă imperiul la faliment în 1875.
Rămâne însă cealaltă jumătate a bilanțului. Codurile, școlile, administrația fiscală, armata regulată și consiliile deliberative create în cei douăzeci și doi de ani de domnie au format scheletul instituțional pe care s-au sprijinit atât Constituția din 1876, cât și, după prăbușirea imperiului, statul construit de Mustafa Kemal. Sultanul adolescent nu a salvat Imperiul Otoman, dar a construit instituțiile care i-au supraviețuit.
Sultanul adolescent nu a salvat Imperiul Otoman, dar a construit instituțiile care i-au supraviețuit și a lăsat, prin reformele sale, o moștenire arhitecturală și administrativă care definește și astăzi o parte din identitatea Dobrogei.
Ce s-a mai descoperit în Istorie & Arheologie?
Ce s-a întâmplat cu cadavrul lui Stalin: un vot unanim, o noapte și o placă de beton
Zeci de cranii dintr-o groapă comună din 1361 prezintă perforații perfect pătrate. Ce armă a putut lăsa o amprentă geometrică atât de precisă și devastatoare?
Primele oase de picior ale denisovanilor, identificate în fosile scoase de pe fundul mării
Născut pe potop, ajuns cel mai mare constructor român de poduri: Anghel Saligny,elevul cu medii de 6 și 7 care a uimit o țară
