Ilse Koch, una dintre cele mai sinistre femei ale regimului Hitler: de la Buchenwald la închisoarea pe viață

Presa internațională o transformase rapid în simbolul suprem al atrocităților naziste sub porecla „Târfa de Buchenwald”, relatând că Ilse Koch colecționa în casă abajururi confecționate din piele de om. În fața tribunalului militar, probele materiale au indicat însă piele de capră, după cum avea să admită generalul american Lucius D. Clay. Până la moartea ei din 1967, într-o celulă din Aichach, destinul soției comandantului de la Buchenwald a consumat trei procese răsunătoare și o reducere controversată a pedepsei la doar patru ani, care a declanșat un scandal transatlantic fără precedent.

Din Dresda, în rândurile partidului

Margarete Ilse Köhler s-a născut pe 22 septembrie 1906, la Dresda. Tatăl ei, fost soldat, ajunsese maistru într-o fabrică. Amintirile din școala primară o descriu ca pe un copil politicos și cuminte.

Contabilitatea a învățat-o într-o școală de profil, în care a intrat la 15 ani, iar mai târziu a profesat ca atare. Partidul Nazist a primit-o în rândurile sale în 1932. Prin cunoștințele pe care le avea în SS, Schutzstaffel, organizația paramilitară pe care se sprijinea partidul, l-a întâlnit în 1934 pe Karl-Otto Koch, ofițerul SS care avea să-și facă o carieră din conducerea lagărelor.

Logodnicul ei comanda Sachsenhausen, lagărul de concentrare de lângă Berlin, iar din 1936 Ilse a intrat acolo în serviciu, ca gardian și secretară. Nunta a avut loc în 1937, chiar în lagăr, potrivit istoricului Tomaz Jardim, autorul monografiei despre procesele ei publicate în 2023 la Harvard University Press.

În vara aceluiași an, Karl-Otto Koch a fost numit să înființeze și să conducă lagărul Buchenwald, iar soția s-a mutat odată cu el.

Pielea tatuată și lucrarea doctorului Wagner

La Buchenwald, Ilse Koch este bănuită că ar fi participat la experimentele ordonate de soțul ei. Deținuții purtători de tatuaje erau omorâți, pentru ca fragmentele de piele desenată să poată fi desprinse de pe trup. Totul ar fi servit cercetării lui Erich Wagner, medic SS al lagărului, care scria o lucrare despre legătura dintre tatuaje și criminalitate.

Obiectele din piele umană găsite la eliberarea lagărului se aflau în secția de patologie. Relația lor cu Ilse Koch este slab documentată, fiindcă ea nu mai locuia la Buchenwald din vara lui 1943, iar Jardim îl consideră pe Wagner responsabilul mai probabil.

Anul 1940 a adus în incinta lagărului o construcție comandată de Ilse Koch: o arenă sportivă acoperită, folosită drept manej. Construcția a înghițit peste 250.000 de reichsmarci — echivalentul a aproximativ 100.000 de dolari la acea vreme, adică peste 2,2 milioane de dolari la puterea de cumpărare de astăzi. Fondurile proveneau din bunurile confiscate cu forța de la prizonieri la intrarea în lagăr, iar zeci de deținuți forțați să muncească pe șantier au murit de epuizare în timpul lucrărilor. Fondurile proveneau din bunurile luate cu forța de la prizonieri, iar unii dintre deținuții puși să lucreze pe șantier ar fi murit acolo.

Arestați chiar de SS: corupție, jaf și execuție

Transferul lui Karl-Otto Koch la Lublin, în Polonia ocupată, a venit în 1941: acolo a participat la organizarea Majdanek, lagăr de concentrare și de exterminare. Ilse a rămas la Buchenwald. Pe 24 august 1943, ambii soți au fost arestați din ordinul prințului Josias von Waldeck-Pyrmont, comandantul SS regional care monitoriza lagărul. Decizia a venit în urma unei investigații reluate și conduse minuțios de judecătorul SS Konrad Morgen, trimis să verifice suspiciunile de corupție internă.

Dosarul cuprindea îmbogățire fără justificare, deturnare de fonduri și uciderea unor prizonieri care ar fi putut depune mărturie. Actul de acuzare din august 1944 a separat rolurile: crimele și deturnarea îi erau imputate lui Karl-Otto, iar Ilse răspundea pentru tăinuire repetată de bunuri furate și însușirea a cel puțin 25.000 de reichsmarci.

Ea a rămas închisă 16 luni, în arestul Gestapo din Weimar, până când tribunalul SS a achitat-o, în decembrie 1944, din lipsă de probe. Pentru Karl-Otto, instanța SS de la München a pronunțat condamnarea la moarte. Execuția a avut loc pe 5 aprilie 1945, în curtea lagărului pe care îl condusese, cu câteva zile înainte de eliberarea Buchenwaldului.

Recunoscută pe stradă, judecată la Dachau

Eliberată, Ilse și-a găsit adăpost la Ludwigsburg, într-o locuință modestă, alături de familie și de cei doi copii care îi trăiau. Pe 30 iunie 1945, autoritățile americane de ocupație au ridicat-o de acolo, după ce un fost deținut de la Buchenwald a recunoscut-o pe stradă.

În 1947, a ajuns în fața curții militare americane de la Dachau împreună cu alți 30 de inculpați. I se imputau complicitatea și participarea la crimele din lagăr. În fața judecătorilor a afirmat că este în luna a opta de sarcină, iar starea ei a scutit-o de o condamnare la moarte care altfel ar fi fost probabilă.

Verdictul pentru crime de război a venit pe 14 august 1947 și i-a adus închisoarea pe viață.

Patru ani în loc de o viață

Sentința a parcurs mai multe trepte de revizuire juridică înainte de a ajunge la generalul Lucius D. Clay, pe atunci guvernator militar interimar al zonei americane de ocupație din Germania. Pe 8 iunie 1948, pedeapsa a coborât la patru ani prin decizia lui Clay, a cărui motivare arăta că „nu există dovezi convingătoare că ar fi ales deținuți pentru exterminare cu scopul de a-și asigura pieile tatuate sau că deține articole din piele umană”.

Anunțul, făcut public pe 16 septembrie 1948, a aprins un scandal, cu proteste venite mai ales din Statele Unite, din partea presei și a asociațiilor de veterani, fără ca generalul să-și schimbe hotărârea.

Peste ani, generalul și-a explicat tranșant raționamentul: „În stenogramele procesului nu a existat absolut nicio dovadă care să susțină condamnarea la moarte, în afară de faptul că era o ființă dezgustătoare. O jurnalistă care o numise «Târfa de Buchenwald» scrisese că Ilse Koch avea în casă abajururi din piele de om, dar la proces s-a dovedit indubitabil că acele abajururi erau din piele de capră. În plus, crimele ei fuseseră comise în primul rând împotriva conaționalilor germani, nefiind crime de război împotriva prizonierilor americani sau aliați. Ulterior, ea a fost judecată de un tribunal german, care avea o jurisdicție clară asupra acelor fapte”.

În declarația originală, Clay adăuga că americanii nu aveau această competență. Faptele comise împotriva cetățenilor germani nu puteau fi judecate de curtea militară de la Dachau.

Procesul de la Augsburg: 250 de martori și sentința definitivă

Opinia publică a obținut până la urmă un nou proces. O comisie a Senatului american, condusă de senatorul Homer S. Ferguson, a recomandat ca femeia să fie rejudecată de justiția vest-germană. În 1949, la ieșirea din închisoarea de la Landsberg, Koch a fost din nou încătușată.

Timp de șapte săptămâni, începând cu 27 noiembrie 1950, Tribunalul Districtual din Augsburg a ținut ședințele procesului. Prin sala de judecată au trecut 250 de martori, iar apărarea chemase 50 dintre ei.

Acuzarea a prezentat cel puțin patru declarații potrivit cărora Koch alegea deținuți tatuați, omorâți ulterior, sau potrivit cărora martorii asistaseră ori participaseră la confecționarea abajururilor din piele tatuată. Procurorii au abandonat acest capăt de acuzare atunci când nu au putut demonstra că abajururile sau alte obiecte fuseseră realizate din piele de om.

Hotărârea, întinsă pe 111 pagini, a fost citită pe 15 ianuarie 1951, fără ca inculpata să fie în sală. Instanța a reținut în sarcina ei instigarea la omor, instigarea la tentativă de omor și șapte fapte de instigare la vătămare corporală gravă. Pedeapsa, închisoare pe viață și pierderea definitivă a drepturilor civile, a rămas în picioare în aprilie 1952, când Curtea Federală de Justiție i-a respins recursul.

Copiii familiei Koch

Din căsnicia cu Karl-Otto Koch au rezultat 3 copii, toți născuți în perimetrul lagărului Buchenwald: Artwin, singurul băiat, și surorile lui, Gisela și Gudrun. Gudrun a murit în 1941, la 4 luni. Artwin și-a luat viața după război, în 1964, iar relatările despre familie pun gestul pe seama rușinii pentru faptele părinților.

Al patrulea copil a fost conceput la Dachau, unde Ilse aștepta procesul, cu un alt deținut german, internat și el pentru crime de război. Uwe s-a născut în detenție, în octombrie 1947, și a fost luat de gardieni imediat după naștere, apoi dat de autoritățile bavareze în grija unui orfelinat. Abia în adolescență a aflat Uwe Köhler cine îl adusese pe lume, iar din 1966 mama lui a început să primească de la el scrisori și vizite regulate la penitenciar.

Ultima celulă de la Aichach

Ilse Koch avea 60 de ani când, pe 1 septembrie 1967, și-a pus capăt zilelor, spânzurându-se cu un cearșaf în închisoarea pentru femei de la Aichach. Biletul de adio i l-a adresat lui Uwe, căruia îi scria că moartea însemna pentru ea o eliberare.

Sinuciderea din celula de la Aichach a închis destinul unei femei a cărei notorietate s-a clădit pe o legendă morbidă pe care instanțele au demontat-o. În final, Ilse Koch nu a plătit pentru abajururile din piele de om devenite senzație de presă, ci pentru o realitate mult mai concretă: mărturiile directe ale supraviețuitorilor care au văzut-o dictând bătăile, schilodirea și moartea pe aleile lagărului.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU