Acasă, prietenii pregătiseră masa de sărbătoare pentru a-l primi. Demersurile lor reușiseră: omul arestat de poliția franceză în martie 1944 obținuse biletul de eliberare din lagărul de la Drancy. Benjamin Fondane, poet născut la Iași și ajuns o voce respectată a avangardei franceze, nu a mai apărut însă. A ales să rămână închis, iar refuzul de a se salva singur avea să-l coste viața.
Posteritatea lui cunoaște o asimetrie frapantă: opera scriitorului ieșean circulă astăzi mult mai vizibil în Franța decât în țara natală, unde numele său spune încă prea puțin publicului larg. Parisul are o Societate de Studii „Benjamin Fondane” și „Caietele” care îi poartă numele, iar o piațetă din arondismentul 5 a fost botezată după el.
În România, ediția integrală a operei se afla încă în lucru la peste 50 de ani de la moartea autorului. Institutul Cultural Român a creat, între timp, un premiu „Benjamin Fondane”, destinat poeziei francofone.
Un pseudonim luat de pe o moșie moldovenească
Viitorul poet s-a născut în 1898, într-o familie de evrei din Iași, sub numele de Benjamin Wechsler. S-a consacrat în Parisul avangardist al anilor ’30 ca Benjamin Fondane, dar acest nume a venit la capătul unui drum cu multe cotituri, pe măsura unor vremuri instabile.
Scrisul l-a atras încă din copilărie. Primele poezii tipărite în reviste, semnate Fundoianu, datează de când avea 14 ani. Pseudonimul venea de la Fundoaia, o moșie care aparținea familiei mamei, iar transformarea lui ulterioară arată decizia care i-a orientat întreaga carieră literară.
Avangarda bucureșteană și un teatru stins fulgerător
La București, tânărul autor a intrat în cercul avangardiștilor. Din el făceau parte poetul Sașa Pană, poetul Ilarie Voronca și cei doi conducători ai revistei „Contimporanul”, scriitorul Ion Vinea și pictorul Marcel Iancu. Revista lui Pană, „unu”, în care au publicat poeme și articole Vinea, Voronca, Iancu și alții, a apărut abia din 1928, când Fundoianu locuia deja în Franța; Fondane a semnat și el, de la distanță, în paginile ei.
Debutul în volum a venit la 23 de ani, cu „Imagini şi cărţi din Franţa”. Cartea susținea că literatura română funcționează doar ca o anexă a celei franceze, idee care a aprins o dispută îndelungată. Tonul provocator al autorului se potrivea cu atitudinea intelectualilor din generația lui.
Această fervoare s-a tradus printr-un ritm de creație copleșitor: până în 1923, la numai 25 de ani, semnase deja peste 550 de poezii și articole — o cadență febrilă, de aproape un text publicat în fiecare săptămână a tinereții sale. Pe aceeași linie de avangardă s-a înscris și Teatrul „Insula”, pe care l-a fondat în Capitală alături de sora lui mai mare, actrița Lina, și de cumnatul său, regizorul Armand Pascal. Proiectul s-a stins însă fulgerător sub presiunea atacurilor antisemite, la care o cronologie biografică publicată de editura franceză Verdier adaugă și blocajele financiare.
Poetul care s-a declarat mort în 1923
La sfârșitul lui 1923, Fundoianu a ajuns în Parisul cosmopolit, unde mai multe avangarde își disputau întâietatea, și acolo a devenit Fondane. Prima adresă pariziană a fost apartamentul eseistului Remy de Gourmont, critic simbolist și unul dintre fondatorii revistei „Mercure de France”. Gourmont murise în 1915, iar nou-venitul a primit în grijă, ca bibliotecar și paznic, casa și cărțile lui.
Abandonul poeziei românești în favoarea francezei a echivalat cu asumarea unei alte identități. Prefața volumului „Privelişti”, apărut la București în 1930 și cunoscut în franceză drept „Paysages”, consemnează deschis despărțirea și exilul asumat: „Volumul acesta aparţine unui poet mort în 1923 la vârsta de 24 de ani. Am tăcut timp de 4 ani, ca un mut, mutilat în întregime de război”.
Revistele din România au primit în continuare texte de la el, scrise fie în română, fie în franceză. În aceiași ani a lucrat pentru cinema și a călătorit în Argentina, iar între timp scria la „Le Mal des fantômes” („Boala fantomelor”).
Întâlnirea cu Șestov: gândirea vie împotriva oricărei înregimentări
Până în 1930, numele său devenise o prezență constantă în revistele pariziene. Momentul de cotitură a fost întâlnirea din primăvara lui 1924 cu Leon Șestov, filosoful existențialist rus a cărui gândire i-a reorientat definitiv căutările. Sub această influență, Fondane a condus vreme de un deceniu rubrica „Filosofia vie” din prestigioasa revistă „Cahiers du Sud”. De la această tribună a combătut orice înregimentare ideologică sau iluzie a socialismului de stat, convins că nicio reformă socială exterioară nu poate răspunde angoaselor adânci ale ființei.
Fascismul l-a avut ca adversar declarat. Un „Apel către studenţi”, publicat pe 15 decembrie 1934, îi exprima sprijinul pentru Congresul de la Paris al Uniunii Studenților din România și apăra libertatea omului și a scriitorului.
„Exodul” și revolta împotriva rațiunii oarbe
În paralel cu aceste confruntări de idei, Fondane lucra la „Exodul”, marele poem al identității sale de poet rătăcitor și însingurat. Aceeași revoltă existențială a transpus-o și în volumul său filosofic de referință din 1936, „Conştiinţa nefericită”, unde arăta că marile drame umane încep tocmai acolo unde sistemele abstracte și rațiunea rece se dovedesc complet neputincioase.
Pe strada Rollin, fără stea galbenă
Statutul evreilor, adoptat de guvernul de la Vichy în 1940, îi scotea pe aceștia din viața publică. Pentru Fondane, obligația de a purta steaua galbenă a rămas literă moartă. Nici interdicția de semnătură impusă evreilor nu l-a oprit: a scris mai departe și și-a pus numele pe articole, fără să-și nege vreodată identitatea iudaică.
Spre sfârșitul lui 1941, aproape că nu mai părăsea locuința de la numărul 6 de pe strada Rollin. Acolo stătea cu soția lui, Geneviève Tissier, care nu era evreică, și cu Lina. Eseistul Emil Cioran, unul dintre prietenii lui apropiați, avea să explice mai târziu lipsa oricărei precauții prin faptul că Fondane își acceptase condiția de victimă și trăia în „complicitate cu Ineluctabilul”. Nici măcar mutarea într-o altă casă nu l-a preocupat.
Denunțul de pe strada Rollin și ultima privire
Pe 7 martie 1944, Fondane și sora lui au fost ridicați de poliția franceză, în urma unui denunț. Scriitorul a fost condus la Poliție. În scurt timp au sosit acolo soția lui și doi prieteni: Emil Cioran și Stéphane Lupasco, filosoful de origine română cunoscut acasă drept Ştefan Lupaşcu.
Soția a descris ulterior clipa revederii: „Stă în picioare, în lumina aceea murdară de după-amiază de iarnă, privindu-mă cu ochii lui albaştri şi limpezi, strălucind, deşi avea chipul răvăşit, atât de demn, atât de calm, zâmbind călduros şi maliţios, tăcut în faţa emoţiei mele, pe care nu mi-o puteam controla.”
Lagărul de la Drancy și alegerea de a nu pleca singur
Transferul la Drancy a avut loc tot în martie. Nimeni nu avea voie să-l viziteze. Intervenția celor apropiați și a Legației României a făcut ca autoritățile germane să renunțe la trimiterea lui în Germania, iar Cioran și Lupasco au mers mai departe și i-au obținut eliberarea.
Potrivit Memorialului Shoah din Paris, eliberarea i-a fost acordată în calitate de soț al unei femei considerate ariene, iar beneficiul nu s-a extins și asupra Linei. Aici se află răspunsul la absența de la masa pregătită de prieteni: Fondane a refuzat să plece din lagăr fără sora lui.
Pe 30 mai 1944, cei doi au fost îmbarcați în convoiul 75, penultimul plecat de la Drancy spre Auschwitz. Benjamin Fondane a fost gazat la Birkenau pe 2 sau 3 octombrie 1944, când se apropia de vârsta de 46 de ani. Geneviève a aflat ce se întâmplase cu el abia în octombrie 1945.
Ce mai e nou în Cultură și Societate?
„Acesta este tatăl meu”: Amilcar Săndulescu, orfanul de 12 ani care a devenit în 1923 fiul Eroului Necunoscut
Ieronim Budac, șoferul lui Al Capone: a făcut contrabandă în SUA, apoi a revenit în România și a devenit primar
„Horia în Fustă”: Ecaterina Varga, arestată în 1847 după o plimbare cu sania la invitația lui Andrei Șaguna
Paul-Mihu Sadoveanu, fiul cel mai mic al lui Mihail Sadoveanu, a refuzat pilele tatălui și s-a jertfit pe front
