Ce s-a întâmplat cu cadavrul lui Stalin: un vot unanim, o noapte și o placă de beton

Pe 30 octombrie 1961, corespondentul de la Moscova al ziarului The New York Times transmitea decizia și, imediat după, o listă de ipoteze. Trupul lui Stalin urma să fie scos din mausoleul din Piața Roșie — dar unde ajungea? Poate incinerat. Poate îngropat lângă a doua sa soție, Nadejda Alliluieva, în cimitirul mănăstirii Novodevici, la marginea Moscovei. Poate dus în satul natal, Gori, unde exista un memorial.

Toate trei au fost greșite. Răspunsul a venit în aceeași noapte, la câteva sute de metri de locul din care fusese scos, și nu semăna cu niciuna dintre variante.

Nu un decret. Un vot

Contrar versiunii care a circulat multă vreme, mutarea nu a venit printr-un ordin personal al lui Nikita Hrușciov. A venit printr-o rezoluție votată în unanimitate de Congresul al XXII-lea al Partidului Comunist Sovietic.

Moțiunea a fost propusă de Nikolai V. Podgornîi, șeful partidului din Ucraina, după ce vorbitorii îl acuzaseră pe Iosif Stalin de „acte de nelegiuire și arbitrar”. A fost susținută de Givi D. Djavahișvili, premierul Republicii Georgia — regiunea în care Stalin se născuse la 21 decembrie 1879.

Detaliul contează. În 1956, când Hrușciov îl denunțase prima oară, la Tiflis (Tbilisi), capitala Georgiei, izbucniseră proteste studențești împotriva atacurilor la adresa unui fiu al locului. Cinci ani mai târziu, Georgia vota pentru mutarea trupului.

Podgornîi a explicat și de ce nu se făcuse mai devreme. Comuniștii ucraineni ceruseră asta încă din 1956, a spus el: „Dar atunci nu se știa totul.”

Textul rezoluției are două puncte:

1. Mausoleul din Piața Roșie, lângă zidul Kremlinului, ridicat pentru a eterniza memoria lui Vladimir Ilici Lenin, întemeietorul nemuritor al Partidului Comunist și al statului sovietic, conducătorul și învățătorul oamenilor muncii din întreaga lume, se va numi de acum înainte: Mausoleul Vladimir Ilici Lenin.

2. Prezența în continuare în mausoleu a sarcofagului cu sicriul lui I. V. Stalin trebuie considerată inoportună, întrucât încălcările grave de către Stalin ale preceptelor leniniste, abuzurile de putere, represiunile în masă împotriva unor oameni sovietici cinstiți și alte acțiuni din perioada cultului personalității fac imposibilă păstrarea sicriului cu trupul său în Mausoleul V. I. Lenin.

Niciun monument nu era demolat. Unul era redenumit.

Femeia care a spus că a vorbit cu Lenin

Ca votul să nu pară o simplă manevră de aparat, congresul a primit ceva mai greu de contrazis: o mărturie.

Dora Lazurkina intrase în partid în 1902. Fusese arestată de poliția lui Iosif Stalin în 1937 și petrecuse aproape 20 de ani ca deținut politic. Textul discursului ei a apărut în aceeași seară în Izvestia, ziarul guvernului sovietic.

A început prin a recunoaște că, până târziu, crezuse. Chiar și în închisoare, spunea ea, „îl venerase pe Stalin și simțea că el înfăptuise mari servicii înainte de 1934″. Abia la Congresul al XX-lea a ajuns să-i recunoască răutatea.

Motivul, în formularea ei, nu era doar bilanțul represiunii: „nu numai din cauza epurărilor fără judecată și nu numai pentru că mulți oameni nevinovați au fost întemnițați. Nu doar din cauza tuturor acestor lucruri, ci pentru că întreaga atmosferă creată contrazicea spiritul lui Lenin.”

Apoi a spus că vorbise cu Lenin, care trăia în inima ei:

„Ieri am vorbit din nou cu el, ca și cum ar fi fost în fața mea, viu. Și mi-a spus că îi este neplăcut să stea alături de Stalin, care a făcut atâta rău partidului.”

Când a adăugat că Lenin, „cel mai uman dintre toți oamenii, nu poate suporta să fie lângă Stalin, în ciuda meritelor sale din trecut, dinainte de 1934″, Hrușciov a intervenit din sală: „Perfect adevărat.”

Izvestia a consemnat imediat după „aplauze furtunoase și prelungite”. Într-o sală plină de materialiști dialectici, argumentul decisiv fusese o conversație cu un mort.

Leningrad, patru ani

Al doilea martor a fost Ivan Spiridonov, liderul organizației de partid din Leningrad. Acesta a vorbit despre represiunile declanșate după asasinarea lui Serghei M. Kirov, unul dintre adjuncții lui Stalin, în 1934:

„Timp de patru ani, la Leningrad s-a purtat un război neîntrerupt al represiunii. Mulți oameni au fost nimiciți fără judecată, pe baza unor acuzații mincinoase, fabricate în grabă.”

Cinci ani de pregătire

Nimic din toate acestea nu era spontan. Campania — cunoscută sub numele de destalinizare — începuse la 25 februarie 1956, la Congresul al XX-lea, la trei ani după moartea lui Stalin. O conducea Nikita Hrușciov, prim-secretar al Partidului Comunist și prim-ministru al URSS, care denunțase public falsa memorie a predecesorului său și introdusese reforme pentru o oarecare liberalizare a țării.

În discursul din 1956, Hrușciov desființase aura de măreție care îl înconjurase pe Stalin, enumerând atrocitățile și descriindu-l ca pe un despot laș, responsabil de moartea a milioane de nevinovați, căruia i se adusese o „adulație respingătoare”. Această denunțare făcea referire directă la Marea Epurare din anii ’30, prima dată când aparatul de stat recunoștea parțial că execuțiile și internările în Gulag vizaseră cetățeni și lideri nevinovați. Stalin era acuzat că se opusese tezei leniniste a coexistenței pașnice și că instituise un regim intern de teroare.

Discursul nu a fost publicat niciodată în presa sovietică. Fragmente au fost citite membrilor de partid, iar detaliile s-au scurs treptat către public.

Critica publică a rămas apoi, ani la rând, condiționată. Hrușciov și alții reveneau periodic cu amintirea că dictatorul adusese contribuții majore construcției comunismului:

• baza puterii industriale sovietice
• colectivizarea agriculturii
• eliminarea dușmanilor bolșevismului

Pe hârtie, Stalin fusese „Tătucul Popoarelor”, un conducător înțelept, continuatorul cauzei lui Lenin. În practică, aparatul care îl demola avea nevoie ca o parte din mit să rămână în picioare.

Ce vedeau pelerinii

Trupul fusese conservat printr-o formulă chimică secretă încă de la moartea sa, în martie 1953, depus într-un sicriu de sticlă prin care putea fi văzut și instalat în mausoleu la 9 martie 1953. De atunci, milioane de cetățeni sovietici făcuseră pelerinajul.

Imaginea era constantă, pe zăpadă și pe ploaie: un șir lung de oameni, câte patru pe rând, mulți ținând copii de mână, așteptând răbdători să intre.

Înăuntru vedeau capul și umerii descoperiți, mâinile împreunate pe piept, tunica cenușie încheiată până la gât.

Mulți intrau din curiozitate. Mulți veneau doar pentru Lenin. Dar mulți priveau trupul lui Stalin cu respectul cu care țărănimea își acceptase cândva, fără să întrebe, „tătucul” — țarul.

Mausoleul însuși era o construcție de precizie:

• Materiale de construcție: marmură, porfir, granit și labradorit;
• Conservarea trupului lui Lenin: un proces de îmbălsămare special, cu efort considerabil;
• Soluția tehnică: o pompă electrică instalată în interiorul cadavrului, pentru reglarea permanentă a umidității;
• Statut: monument celebru al pieței, loc de pelerinaj atunci și acum.

Acesta era standardul locului. Inginerie aplicată morților, la vedere, la nesfârșit.

Piața Roșie, în orele următoare

Mausoleul de granit roșu fusese închis „pentru reparații” cu o zi înainte de vot. Este posibil ca trupul să fi fost deja scos, printr-un tunel.

Decizia a fost anunțată la radio. Moscoviții s-au strâns în grupuri mici în Piața Roșie ca să o discute. Reacția inițială a fost una de confuzie emoțională. Cei mai mulți au acceptat-o de bună-credință; ocazional, câte un bărbat sau o femeie își exprima protestul sau îndoiala. Atitudinile se formulau aproape întotdeauna prin comparație directă între viața din epoca Stalin și prezent.

Milițienii au împrăștiat mulțimile adunate în fața mausoleului închis, păzit de doi soldați cu baioneta pusă la armă. Târziu în noapte, prin piață au trecut tancuri, transportoare de trupe și vehicule acoperite care duceau rachete — aparent, repetiție pentru parada de 7 noiembrie.

Peste o săptămână, când conducerea urma să urce treptele mausoleului pentru parada aniversară a Revoluției bolșevice, sub ei avea să rămână un singur corp: cel al lui Lenin, mort din 1924.

Unde este îngropat Stalin astăzi? O groapă lângă Zidul Kremlinului

Trupul a fost dus la câteva sute de metri și îngropat lângă Zidul Kremlinului, într-un mormânt simplu. S-a ordonat ca mormântul să fie acoperit cu o placă de beton, pentru ca Stalin să nu revină vreodată.

Nu au existat ceremonii, nici fanfară. A fost îngropat alături de alți lideri minori ai revoluției bolșevice.

După câteva săptămâni, o piatră de granit i-a marcat mormântul cu o simplă inscripție: „I.V.Stalin 1879-1953″. Fără funcții. Fără epitete. Fără „Tătucul Popoarelor”. Două inițiale, un nume și intervalul dintre doi ani.

Ipotezele din 30 octombrie — crematoriul, cimitirul Novodevici, satul Gori — presupuneau toate un gest cu semnificație: o incinerare simbolică, o reunire cu soția, o întoarcere acasă. Realitatea a fost mai puțin decât atât. O groapă la câțiva pași de locul de onoare, beton turnat deasupra, nicio ceremonie. Opt ani stătuse sub sticlă, ca să poată fi văzut. Acum ajungea sub beton, ca să nu mai poată fi.

În 1970, un mic bust a fost adăugat la mormânt. Betonul a rămas exact acolo unde fusese pus. Ideea că numele putea fi îngropat sub el, nu.

Dincolo de mutarea fizică a trupului lui Stalin, placa de beton nu a putut șterge deceniile de dictatură, dar a lăsat în istorie dovada clară a momentului în care un sistem a încercat să se dezică de propriul său creator.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU