Ultimele cuvinte pierdute: misterul Expediției Franklin din 1845 și cea mai mare catastrofă din istoria polară

În primăvara anului 1845, Marea Britanie trimitea spre Arctica cea mai puternică forță navală din istoria explorării polare. Comandată de Sir John Franklin, expediția număra două nave de război ranforsate și dotate cu motoare cu abur — HMS Erebus și HMS Terror — și 129 de oameni hotărâți să descopere Pasajul de Nord-Vest, legendara scurtătură maritimă dintre Europa și Asia. Amiralitatea britanică era convinsă că succesul e garantat, însă călătoria avea să se transforme în cea mai sumbră catastrofă din istoria explorărilor arctice.

John Franklin a plecat din Anglia în anul 1845 ca să descopere mult-căutatul Pasaj de Nord-Vest, presupusa scurtătură dintre Europa și Asia. Avea două nave puternice cu aburi, Erebus și Terror, și 128 de ofițeri și marinari sub comanda sa. Era cea mai puternică expediție trimisă vreodată în Arctica, iar Amiralitatea avea încredere în succesul ei.

Misiunile de salvare și primele morminte din ghețuri

Când verile anilor 1846 și 1847 au trecut fără nicio veste de la expediția lui Franklin, Marina Regală a declanșat o amplă operațiune de căutare. În anii care au urmat, zeci de misiuni de salvare, britanice și americane, au străbătut Arctica canadiană pe mare și pe uscat, în căutarea unor indicii.

Primele indicii au apărut abia în anul 1850, când o misiune de căutare a descoperit pe coasta stâncoasă a insulei Beechey rămășițele taberei de iarnă a lui Franklin și mormintele a trei marinari. Locul era însă mut: nicio însemnare nu menționa direcția în care plecase flota după dezghețul din primăvara lui 1846.

Patru ani mai târziu, în 1854, medicul și topograful John Rae a întâlnit lângă Insula King William vânători inuiți care purtau nasturi de uniformă, furculițe de argint și ceasuri de buzunar britanice. Mărturiile lor orale conturau un tablou sumbru: marinarii albi pieriseră pe capete, răpuși de foame.

Adevărata cheie documentară a fost scoasă la iveală abia în 1859 de căpitanul Francis Leopold McClintock. Într-o movilă de pietre de pe coasta aceleiași Insule King William, oamenii săi au găsit un recipient cilindric de tablă. Înăuntru zăcea o singură foaie de hârtie: singura cronică scrisă recuperată vreodată din epava expediției Franklin.

Mesajul din movila de pietre de pe Insula King William

Mărturia este exasperant de scurtă și apăsătoare. Documentul — cunoscut astăzi ca însemnarea de la Victory Point — era un formular tipărit al Amiralității, redactat în șase limbi și destinat inițial să fie aruncat în mare într-un cilindru etanș pentru a transmite coordonatele flotei. În primăvara lui 1848, când supraviețuitorii s-au întors la movilă, nu mai aveau hârtie curată: marginile acestui formular oficial au devenit jurnalul de agonie al echipajului.

Pe bucata de hârtie, James Fitzjames, căpitanul navei Erebus, a notat în câteva rânduri latitudinea și longitudinea primei iernări și a încheiat cu: „Totul bine. Un grup format din 2 ofițeri și 6 oameni a părăsit navele luni, 24 mai 1847.”

O a doua însemnare, adăugată aproape un an mai târziu, se întinde de jur împrejur pe marginile hârtiei. Din ea reiese că navele au fost abandonate pe 22 aprilie 1848, după ce rămăseseră prinse în gheața marină încă din septembrie 1846. Însemnarea se încheie astfel: „Sir John Franklin a murit pe 11 iunie 1847, iar pierderile totale prin decese în cadrul expediției au fost, până la această dată, de 9 ofițeri și 15 oameni.”

La sfârșit a mai fost adăugată o ultimă notă: „Și plecăm mâine, 26, spre râul Backs Fish.”

Mărturia inuiților și tabuul canibalismului

Cu 5 ani înainte, inuiții îi spuseseră lui John Rae că semenii lor îi văzuseră pe marinari murind încet de foame și de scorbut pe Insula King William. (Britanicii refuzaseră să mănânce grăsimea și organele interne ale focilor și ale morselor, care îi mențineau sănătoși pe inuiți.) Inuiții mai povestiseră că, în situații extreme, oamenii lui Franklin recurseseră la canibalism.

Anglia l-a învinuit pe mesager: Rae a fost denigrat în ziare. Extrem de indignat, Charles Dickens i-a acuzat pe „sălbaticii mincinoși”, a căror mărturie era „pălăvrăgeala unei mâini de oameni necivilizați”. Scriitorul susținea că inuiții îi uciseseră pe marinari și inventaseră povestea canibalismului ca să-și acopere crima. Nimeni nu voia să creadă că niște britanici respectabili ar fi putut ajunge să se mănânce între ei.

Oasele care au confirmat relatarea inuiților

În secolul și jumătate care a trecut de când McClintock a descoperit bilețelul, au fost găsite multe alte relicve ale expediției lui Franklin. S-au găsit și câteva morminte și oase, împrăștiate de-a lungul traseului pe care oamenii s-au retras disperați spre sud, de pe Insula King William.

Analiza medico-legală a oaselor a dovedit fără niciun dubiu că relatarea inuiților despre canibalismul pe scară largă era adevărată.

Nu a mai ieșit însă la iveală niciun alt bilet și nicio pagină de jurnal. Misterul geografic s-a risipit parțial abia în ultimul deceniu: ghidați chiar de istoria orală transmisă din generație în generație de comunitățile indigene, arheologii canadieni au localizat pe fundul mării ambele nave — HMS Erebus în 2014 și HMS Terror în 2016, conservate remarcabil în apa înghețată. Însă dincolo de structurile de lemn îngropate în nămol, nicio altă pagină de jurnal nu a mai ieșit la lumină.

Jurnalele dispărute ale expediției

Dintre cei 129 de bărbați de la bordul navelor, probabil că toți ofițerii și mulți dintre marinari țineau jurnale. Unii dintre ei ar fi putut consemna și o relatare completă a situației disperate în care au ajuns după ce navele au rămas blocate în gheață.

Lady Jane Franklin, care cunoștea foarte bine forma și textura jurnalului soțului ei, a oferit o recompensă de 700 de lire sterline pentru recuperarea lui.

Rămâne întrebarea ce s-a întâmplat cu toate aceste însemnări. Rae a sugerat că inuiții, care aveau o teamă superstițioasă de hârtia scrisă, le-ar fi putut arunca sau distruge. Ironia istoriei a făcut ca singura arhivă care a supraviețuit iernilor polare să nu fie cea consemnată cu cerneală de ofițerii Amiralității, ci memoria orală a comunităților inuite. În timp ce jurnalele mândriei victoriene s-au dizolvat în tundră, relatările celor pe care societatea de la Londra îi considera «sălbatici» au rămas, punct cu punct, singurul adevăr nealterat despre sfârșitul expediției Franklin.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU