Dintr-un total de 186 de state analizate la nivel global, o singură țară produce suficiente alimente pentru a-și susține întreaga populație exclusiv din resurse interne: Guyana, un stat din America de Sud cu o suprafață apropiată de cea a României, dar cu o populație de peste 20 de ori mai mică — sub un milion de locuitori.
Toate celelalte depind de comerțul internațional și rămân vulnerabile la șocuri climatice, dispute geopolitice sau blocaje pe lanțurile de aprovizionare. În timp ce micul stat din America de Sud bifează o autosuficiență completă, giganți precum China și Vietnam se apropie de acest prag, acoperind producția internă pentru 6 din cele 7 grupe alimentare esențiale.
Măsura unei farfurii complete: cele 7 grupe alimentare
Studiul, publicat în revista Nature Food, a fost realizat de o echipă de la Universitatea din Göttingen, Germania, și de la Universitatea din Edinburgh, Marea Britanie. Cercetătorii au măsurat cantitatea de alimente produsă de fiecare țară. Apoi au comparat-o cu cantitatea necesară pentru a acoperi cerințele nutriționale ale populației, în 7 grupe alimentare: fructe, legume, lactate, pește, carne, proteine vegetale și alimente de bază bogate în amidon.
Ca reper pentru necesarul nutrițional, cercetătorii au folosit dieta Livewell elaborată de World Wildlife Fund (WWF). Acest ghid nutrițional propune o alimentație flexibilă și sustenabilă: reechilibrarea aportului de proteine în favoarea surselor vegetale, un consum ridicat de legume, leguminoase și cereale integrale, însoțit de reducerea produselor încărcate cu grăsimi saturate, sare și zahăr rafinat.
Paradoxul farfuriei globale: munți de carne, criză de legume
Raportat la acest reper, cazul Guyanei e o raritate. Doar 1 din 7 țări a fost considerată autosuficientă în 5 sau mai multe categorii.
Iar problema critică nu ține doar de volumul total recoltat, ci de structura farfuriei. La nivel mondial, 65% dintre țări produc carne și lactate mult peste necesarul nutrițional al propriei populații. În contrast direct, planeta suferă de o penurie structurală de vegetale: mai puțin de jumătate dintre state obțin suficiente proteine vegetale (fasole, năut, linte, nuci) sau carbohidrați amidonoși, iar doar o țară din patru (24%) cultivă suficiente legume. Practic, trei sferturi din populația globului depinde de lanțurile de aprovizionare transfrontaliere pentru a-și asigura legumele proaspete de zi cu zi.
Țările din Europa și din America de Sud erau, în general, mai aproape de autosuficiență decât celelalte. În schimb, statele insulare mici, țările din Peninsula Arabică și țările cu venituri reduse erau mai predispuse să se bazeze pe importuri.
În acest tablou global, România se poziționează surprinzător de solid: reușește să acopere 5 din cele 7 grupe alimentare esențiale, performanță care o plasează în eșalonul superior al rezilienței globale (locul 21 mondial). Cu o producție robustă de cereale, carne, lactate și fructe, România depășește la capitolul independenței nutriționale chiar și mari puteri economice precum Statele Unite sau Franța (ambele cu 4 grupe), ori Germania (doar 3 grupe). Două puncte nevralgice îi refuză însă un scor perfect: dependența cronică de importuri pentru pește și producția internă insuficientă de leguminoase bogate în proteine vegetale (linte, năut), esențiale într-o dietă completă.
Șase țări nu produceau suficient din nicio grupă alimentară ca să fie considerate autosuficiente măcar într-una dintre categorii: Afganistan, Emiratele Arabe Unite, Irak, Macao, Qatar și Yemen.
Cât de periculoasă este dependența de importuri?
„Un nivel scăzut de autosuficiență nu este în sine un lucru rău. Există motive întemeiate, și adesea benefice, pentru care o țară poate să nu producă cea mai mare parte a alimentelor de care are nevoie”, a declarat dr. Jonas Stehl, cercetător la Universitatea din Göttingen și primul autor al studiului.
De exemplu, o țară ar putea să nu aibă suficiente precipitații, un sol de bună calitate sau temperaturi stabile ca să cultive destulă hrană pentru populația sa. Stehl a mai spus că ar putea fi rentabil ca alimentele să fie importate din regiuni mai potrivite pentru producția lor.
„Cu toate acestea, un nivel scăzut de autosuficiență poate reduce capacitatea unei țări de a reacționa la șocuri globale bruște în aprovizionarea cu alimente, precum secetele, războaiele sau interdicțiile de export. Construirea unor lanțuri reziliente de aprovizionare cu alimente este imperativă pentru asigurarea sănătății publice”, a spus el.
Potrivit lui Stehl, „reînnoirea interesului” pentru autosuficiența alimentară națională ar putea reflecta și schimbări politice mai ample, „inclusiv naționalismul în creștere și dorința unora de a reduce dependența de țările străine”.
Dezbaterile despre avantajele autosuficienței au luat amploare după pandemia de COVID-19 și după izbucnirea războiului dintre Rusia și Ucraina. Dincolo de miza energetică a caloriilor brute, cercetarea scoate la iveală o vulnerabilitate mai profundă: în fața unei crize globale majore, cele mai multe națiuni ar găsi suficiente resurse pentru a combate foamea acută, dar aproape niciuna nu ar mai putea susține o dietă sănătoasă și echilibrată fără sprijinul restului planetei.
Ce mai e nou în Cultură și Societate?
Cercetătorii au identificat un adolescent cu o memorie mai puternică decât 99,9% din populație
Un război nuclear între SUA și Rusia ar provoca moartea prin înfometare a 5 miliarde de oameni
Proiectul Stargate: agenții paranormali ai Americii, de la CIA la Pentagon
Cine erau druizii și de ce știm atât de puține lucruri despre ei?
