Cum s-a născut „Mâna Neagră”, societatea secretă care a deschis drumul spre Primul Război Mondial

Duminică, 28 iunie 1914, Sarajevo își începea ziua cu o vizită de protocol. Arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul coroanei austro-ungare, venise în Bosnia împreună cu soția sa, ducesa Sophie de Hohenberg, pentru a urmări exercițiile militare ale armatei imperiale. În doar câteva ore, arhiducele și soția lui erau morți, iar numele unui tânăr de 19 ani, Gavrilo Princip, intra în manualele de istorie.

Haosul nu a izbucnit pe loc, dar focurile de armă trase de Gavrilo Princip au declanșat o undă de șoc care a spulberat fragila pace a Europei, fiind declanșat în cele din urmă Primul Război Mondial. Atentatul nu a fost însă actul solitar al unui fanatic rătăcit. În spatele adolescentului de 19 ani se aflau o rețea conspirativă locală coordonată de Danilo Ilić, jurnalist născut la Sarajevo și membru al grupării Mlada Bosna, și o societate secretă cu un program radical: înglobarea tuturor teritoriilor populate de sârbi într-un singur stat. În istorie, organizația a rămas cunoscută drept „Mâna Neagră”, iar rădăcinile ei coboară cu câțiva ani înainte de acea duminică însângerată, în culisele unei Serbii măcinate de ambiții naționale.

Obsesia Bosniei și scânteia anexării din 1908

În primii ani ai secolului XX, ideea unui stat care să cuprindă toate regiunile cu populație sârbă ajunsese printre temele dominante ale naționalismului sârb. Pe lista priorităților figurau mai ales teritoriile rămase sub autoritatea Austro-Ungariei, iar Bosnia și Herțegovina ocupa un loc central în aceste calcule politice.

Anul 1908 a adus însă o ruptură brutală. De trei decenii, Austro-Ungaria administra provizoriu Bosnia și Herțegovina, lăsând deschisă iluzia că provincia ar putea reveni cândva slavilor din sud. Prin proclamarea anexării oficiale, Viena a transformat acea prezență temporară într-o stăpânire definitivă. La Belgrad, gestul a căzut ca o lovitură de secure: speranța unirii părea îngropată pentru totdeauna sub vulturul bicefal habsburgic.

Naționaliștii sârbi au resimțit gestul ca pe o înfrângere grea și l-au interpretat drept semnul că Viena urmărea să-și fixeze definitiv stăpânirea asupra Balcanilor. Ostilitatea față de monarhia habsburgică a crescut în Serbia, iar în mediile militare și politice au prins contur grupări clandestine pregătite să recurgă la mijloace extreme pentru țelurile naționale.

7 bărbați într-un apartament din Belgrad

Din această atmosferă s-a născut, în 1911, organizația pe care avea să o cunoască toată lumea drept „Mâna Neagră”. Numele ei oficial era mult mai explicit: „Ujedinjenje ili Smrt”, adică „Unificare sau Moarte”. La originea ei s-a aflat un grup de ofițeri ai armatei sârbe, reuniți la Belgrad, printre care Dragutin Dimitrijević, colonelul pe care istoria îl reține sub numele de cod „Apis”.

Dimitrijević avea deja o greutate aparte în Serbia acelor ani. Ofițer de informații, el făcuse parte în 1903 din rețeaua conspirativă care l-a ucis pe regele Alexandru I Obrenović și a pus capăt dinastiei Obrenović, iar de atunci se impusese ca una dintre figurile de prim-plan ale naționalismului din armată. În jurul său s-a închegat o structură secretă după tiparul societăților conspirative, cu o ierarhie rigidă și cu membri atrași în special dintre militari și funcționarii administrației.

Momentul fondării este reconstituit de istoricul Christopher Clark, titularul catedrei Regius de istorie de la Universitatea Cambridge, în volumul „Somnambulii. Cum a intrat Europa în război în 1914”: „Rezultatul a fost înființarea la 3 martie 1911, într-un apartament din Belgrad, a Ujedinjenje ili smrt (Uniune sau moarte), denumită popular Mâna Neagră. Apis, acum profesor de tactică la Academia Militară, s-a numărat printre cei șapte bărbați – cinci ofițeri regicizi și doi civili – prezenți la acea întrunire de fondare; i-a adus cu el pe regicizii mai tineri și pe tovarășii săi de drum, fiind liderul lor de necontestat.”

Statutul organizației își anunța ținta fără ocolișuri, potrivit aceluiași autor: „Constituția Ujedinjenje ili smrt începea cu declarația deloc surprinzătoare că scopul noii organizații era unificarea sârbilor”.

Un jurământ rostit în întuneric

Intrarea în organizație avea propriul ei ceremonial, iar acesta era supravegheat de unul dintre fondatori, Ljubomir Jovanović-Čupa, jurnalist care în august 1911 a pus bazele ziarului Pijemont, o tribună a unificării sârbilor. Clark descrie ritualul în detaliu: „Caracteristica principală a mișcării era păstrarea secretului. Membrii erau acceptați în urma unei ceremonii conduse de Jovanović-Čupa, membru al consiliului fondator şi francmason. Noii recruți făceau un legământ, jurând loialitate absolută organizației până la moarte, în fața unei siluete care purta o mantie cu glugă, într-o încăpere întunecată.”

Organizația scria foarte puțin despre ea însăși, observă același istoric: „Existau foarte puține consemnări – niciun registru de evidență al membrilor, ci doar o rețea de celule, dintre care niciuna nu deținea o prezentare generală a activităților sau a intereselor organizației”.

Rețeaua fantomă: din umbra Belgradului până la Sarajevo

Pe teren, Unificare sau Moarte își servea cauza prin propagandă și atragerea de noi adepți, prin activitate clandestină și, ori de câte ori o socotea necesar, prin violență. Ramificațiile ei au trecut curând granițele Serbiei și au ajuns inclusiv în Bosnia și Herțegovina, unde mesajul naționalist putea prinde la o parte a populației sârbe.

În anii de după fondare, „Mâna Neagră” a căpătat reputația uneia dintre cele mai enigmatice și controversate grupări secrete ale Balcanilor. Istoricii dezbat și astăzi dacă societatea lui Apis a funcționat ca un adevărat stat în stat ori doar ca o facțiune militară tolerată tacit de guvern. La fel de nuanțată rămâne relația cu tinerii din Mlada Bosna: organizația nu a inventat fanatismul lor revoluționar, însă oameni din „Mâna Neagră”, printre care maiorul Vojislav Tankosić, le-au pus în mâini pistoalele Browning, bombele și călăuzele peste frontieră — transformând idealismul unor adolescenți într-un mecanism de asasinat funcțional.

Drumul armelor spre Sarajevo

Înainte de atentat, armele și conspiratorii au ajuns în Bosnia pe un traseu care nu ducea direct la „Mâna Neagră”. Liderii ei pătrunseseră într-o altă organizație naționalistă, mult mai vizibilă, Narodna Odbrana, și i-au folosit canalele pentru a trimite peste graniță atât pistoalele și bombele, cât și atentatorii.

Într-o rețea compartimentată în celule, în care nimeni nu vedea întregul, decizia de a-l ucide pe arhiduce nu pare să fi primit acordul întregului comitet executiv, iar implicarea personală a lui Apis rămâne nelămurită.

De la ultimatum la război

Viena a răspuns atentatului pe 23 iulie 1914, printr-un ultimatum adresat guvernului de la Belgrad. Documentul susținea că asasinatul fusese plănuit la Belgrad, că armele și bombele proveneau de la ofițeri și funcționari sârbi membri ai Narodna Odbrana și că trecerea atentatorilor în Bosnia fusese organizată de autoritățile sârbe de frontieră. „Mâna Neagră” nu era numită în text.

Printre cereri figurau dizolvarea Narodna Odbrana și a celorlalte societăți care făceau propagandă împotriva monarhiei habsburgice, precum și îndepărtarea din armată și din administrație a ofițerilor și funcționarilor implicați în propaganda anti-austriacă. Mulți istorici consideră că ultimatumul a fost conceput pentru a fi respins, însă această interpretare rămâne discutată.

Serbia a acceptat aproape toate condițiile, dar a refuzat ca reprezentanți ai guvernului austro-ungar să participe la ancheta judiciară de pe teritoriul ei. Pe 28 iulie 1914, la o lună după atentat, Austro-Ungaria i-a declarat război. În primele zile ale lui august, conflictul cuprindea deja Rusia, Germania, Franța și Marea Britanie.

Procesul de la Salonic

În 1917, cu Serbia sub ocupație, guvernul sârb aflat în exil l-a adus pe Dimitrijević în fața unei curți marțiale la Salonic, sub acuzația de trădare. Apis a fost condamnat la moarte pe 23 mai 1917, alături de alți doi acuzați, și executat prin împușcare în iunie. În timpul procesului, el a declarat că organizase asasinarea arhiducelui, o afirmație pe care istoricii o tratează cu prudență, dată fiind instanța în fața căreia a fost făcută. Procesul a fost contestat, iar condamnații au fost reabilitați după Al Doilea Război Mondial.

Societatea întemeiată în 1911 de șapte bărbați într-un apartament din Belgrad, care le cerea recruților loialitate până la moarte în fața unei siluete cu glugă, a lăsat foarte puține documente scrise, iar partea ei exactă de responsabilitate în atentat nu poate fi stabilită cu certitudine. Urmările focurilor trase de Princip sunt, în schimb, sigure: criza din iulie 1914 a dus la un război mondial în urma căruia s-au prăbușit patru mari imperii, Austro-Ungaria, Germania, Rusia și Imperiul Otoman.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU