„Horia în Fustă”: Ecaterina Varga, arestată în 1847 după o plimbare cu sania la invitația lui Andrei Șaguna

Pe 17 ianuarie 1847, în satul Bucium Poieni din Munții Apuseni, o femeie urcă într-o sanie la invitația unui cleric ortodox. Țăranii care o păzeau slăbesc supravegherea, fiindcă protectoarea lor se află în compania unei fețe bisericești. După câțiva metri, soldații încercuiesc sania.

Femeia era Ecaterina Varga, o nobilă maghiară pe care iobagii români o numeau „Doamna Noastră”. Clericul se numea Andrei Șaguna — viitorul mitropolit al Transilvaniei, canonizat de Biserica Ortodoxă în 2011. Episodul a rămas în memoria vremii drept o trădare răsunătoare, însă drumul Ecaterinei până în acea sanie începuse cu mult înainte și departe de crestele Apusenilor.

O nobilă rebelă la Hălmeag: căsătoria în taină și ruina financiară

S-a născut pe 22 august 1802 la Hălmeag, localitate aflată pe atunci în Comitatul Târnava Mare și astăzi în comuna Șercaia din județul Brașov. Provenea dintr-o familie maghiară de mici nobili sărăciți, iar părinții își munceau singuri pământul pe care îl stăpâneau. I-a pierdut devreme și a crescut în grija rudelor.

Deși limba ei maternă era maghiara, a ajuns din copilărie să vorbească impecabil româna și germana. În tinerețe, familia a vrut să o mărite cu un bancher din Austria. Ecaterina a refuzat și a plecat de acasă.

La 20 de ani s-a cununat în taină cu un meșter rotar văduv, Kelemen György, crescându-i cei doi copii. S-a implicat activ în negoțul cu cânepă al familiei, însă afacerea s-a prăbușit după ce soții au garantat împrumuturile mai multor cunoscuți care nu și-au mai achitat datoriile. Rămas ruinat, bărbatul a căzut într-o adâncă deznădejde; căsnicia s-a destrămat prin divorț, iar la scurt timp fostul soț a murit.

Un proces pentru 631 de florini

Rămasă singură, Ecaterina nu s-a sfiit să-și caute dreptatea pe cont propriu. Ani la rând a purtat un proces cu un negustor din Brașov care îi datora 631 de florini. Litigiul a urcat până în Austria, dar dosarul a fost clasat fără ca instanța să dea vreo sentință.

Suma de 631 de florini nu era deloc de neglijat: într-o perioadă în care o vită costa în jur de 15–20 de florini, datoria echivala cu agoniseala pe câțiva ani a unei gospodării întregi, iar pierderea banilor a împins-o pe Ecaterina la limita subzistenței. Însă anii de procese nu au fost irosiți în totalitate. Înfruntând instanțele transilvănene și cancelariile vieneze, ea a învățat pe cont propriu hățișul legilor austriece și redactarea riguroasă a memoriilor în limba germană.

În anticamerele tribunalelor și ale dregătoriilor din Aiud și Sibiu, drumul ei s-a intersectat cu cel al țăranilor din Munții Apuseni. Moții veniseră să ceară dreptate împotriva abuzurilor nobiliare și miniere, însă erau analfabeți și nu stăpâneau germana administrației habsburgice. Văzând în ei victimele aceluiași aparat corupt și birocratic care o ruinase și pe ea, nobila maghiară a decis să devină vocea lor juridică. Hotărârea i-a pecetluit soarta și, după toate relatările, i-a scurtat zilele.

Petiții la Curtea din Viena: avocata neoficială a moților

Între anii 1840 și 1847 s-a pus în slujba iobagilor din Munții Apuseni, care încercau să scape de apăsarea stăpânirii habsburgice. Regiunea mai trecuse, în 1784, prin răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan, izvorâtă din aceeași viață grea a iobagilor.

Ecaterina a redactat zeci de petiții către guvernul Transilvaniei, care își avea sediul la Sibiu, și numeroase memorii pe care le-a pledat personal la Curtea de la Viena, cu argumentele unui avocat. Potrivit unor relatări, a obținut acolo de la împăratul Ferdinand un act oficial în favoarea moților.

Abuzurile îndurate de țărani au fost dovedite. Autoritățile au răspuns însă prin încercarea de a o reduce la tăcere, de teamă că o revoltă de mari proporții s-ar putea extinde în toată țara.

„Doamna Noastră” pentru iobagi, „Horea în fustă” pentru autorități

Îndârjirea i-a adus două porecle. Iobagii îi spuneau Doamna Noastră, în vreme ce oponenții o numeau Horia în Fustă, trimițând la conducătorul răscoalei din 1784. Autoritățile și-au propus să o prindă și să o pedepsească, pentru a face din ea un exemplu pentru oricine ar mai fi cutezat să se ridice împotriva regimului.

Arestarea ei nu era simplă. Moții o păzeau permanent, iar prin sate umbla însoțită de o gardă de 30 de țărani înarmați; cu delegațiile lor se întâlnea în Peștera Scărișoara.

Istoricul Mihai Mosanciuc vede în destinul ei chipul unei epoci: „Ecaterina Varga a fost un simbol al vremurilor. A fost o femeie care a uimit prin tenacitatea şi ambiţia ei. Dacă astăzi ar fi ajuns departe, în acele vremuri nu a fost privită cu ochi buni, deoarece femeile nu erau cele care aveau iniţiativă. Politica era exclusiv o lume a bărbaţilor. Ea avea însă o viziune şi a ştiut încă de atunci că asuprirea ţăranilor nu va duce decât la multă furie şi în final la revoltă. A încercat să convingă autorităţile de acest lucru, dar la acea vreme a fost văzută doar ca un instigator împotriva regimului. Aceast etichetă a fost cea care i-a schimbat destinul”.

Sania de la Bucium Poieni

Lovitura a venit de la un om în care moții aveau încredere. Andrei Șaguna era, din 1846, vicar general al Episcopiei ortodoxe a Ardealului, cu reședința la Sibiu. Sub pretextul unei plimbări cu sania, vicarul a condus-o direct într-o ambuscadă, iar Ecaterina Varga a fost arestată.

Tot în 1847, Șaguna a fost ales episcop, iar în 1864 a devenit arhiepiscop și mitropolit al Mitropoliei Transilvaniei, abia reînființate. Unele relatări prezintă gestul din ianuarie 1847 drept greșeala vieții lui, pe care ar fi regretat-o până la moarte.

Înțelegere secretă sau răul cel mai mic

Documentele și interpretările despre implicarea lui Șaguna în arestare continuă să despartă istoricii. O parte dintre ei susțin că între vicar și autorități exista o înțelegere secretă și invocă ascensiunea care a urmat: episcopatul, obținut după episod, apoi scaunul de mitropolit în 1864.

Alții i-au luat apărarea, argumentând că a ales răul cel mai mic. Fără sacrificarea Ecaterinei Varga, spun aceștia, o revoltă amplă s-ar fi putut solda cu moartea multor iobagi din Apuseni. În această perspectivă, Șaguna ar fi sacrificat un lider local pentru a preveni o baie de sânge prematură în munți și pentru a păstra intactă forța comunității românești în perspectiva confruntării politice majore ce se prefigura — strategie materializată doar un an mai târziu, în mai 1848, când a prezidat, alături de episcopul greco-catolic Ioan Lemeni, Marea Adunare de la Blaj.

Mosanciuc separă faptele de motive: „Datele istorice sunt clare în ceea ce priveşte numita trădarea a lui Andrei Şaguna. El a fost cel care a ajutat la capturarea Ecaterinei Varga. Despre motivele pe care le-a avut există multe speculaţii. Dacă este să privim ce a realizat Andrei Şaguna şi cum şi-a dus viaţa ulterior, putem înclina să credem că a ales ce credea el că va fi răul cel mai mic. Nu este exclus ca în cazul unei revolte majore mulţi ţărani să fi fost ucişi şi atunci el ar fi vrut să prevină acest lucru. Mai ales că s-a implicat activ apoi în demersurile de eliberare ale ţăranilor. Oricum în istorie acest episod a rămas ca unul al unei mari trădări”.

Aproape 4 ani fără judecată

După arestare, Ecaterina Varga a fost ținută în închisorile de la Aiud și Alba Iulia între anii 1847 și 1851, aproape patru ani, fără un proces în care să se poată apăra. Țăranii au încercat de trei ori să o elibereze, luând cu asalt garnizoana.

Judecata a venit abia în 1851. Sentința i-a adăugat trei luni de închisoare la anii de detenție deja ispășiți.

Întoarcerea la Hălmeag: izolarea și recunoașterea târzie

Odată eliberată, a fost exilată în satul natal, Hălmeag. Se spune că boala de plămâni o contractase în închisoare, iar relatările despre ultimii ei ani vorbesc de lipsuri extreme. Anul morții nu e stabilit cu certitudine: unele surse îl plasează la scurt timp după 1852, altele în jurul lui 1858.

În 1977, în curtea bisericii evanghelice din Hălmeag a fost așezat un monument închinat ei, ca fiică a satului. În perioada comunistă, cooperativa agricolă din localitate i-a purtat numele, iar liceul de fete din Szolnok, în Ungaria, se numește după ea din 1951. La Brașov, o stradă de sub Tâmpa, din spatele Magazinului Star, e botezată la rândul ei Ecaterina Varga.

Femeia ridicată de soldați dintr-o sanie în inima Apusenilor are acum o piatră memorială în curtea unei biserici evanghelice, acolo unde începuse totul. Între cele două locuri se întinde viața unei nobile maghiare scăpătate care a purtat până la Curtea de la Viena plângerile iobagilor români, iar capcana în care a căzut i-a legat definitiv numele de al unui viitor sfânt.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU