Paul-Mihu Sadoveanu, fiul cel mai mic al lui Mihail Sadoveanu, a refuzat pilele tatălui și s-a jertfit pe front

Sublocotenentul Paul-Mihu Sadoveanu avea la îndemână un act care l-ar fi putut ține departe de linia întâi: un ordin de mutare în spatele frontului, obținut, după toate probabilitățile, prin intervenția tatălui său, romancierul Mihail Sadoveanu. Tânărul ofițer a refuzat însă adăpostul și a ales trupele combatante. Pe 22 septembrie 1944, pe panta unui deal de la nord de satul Luna, lângă Turda, un glonț l-a doborât în plin asalt.

În fața acestei pierderi, Mihail Sadoveanu a dat morții două înțelesuri opuse: unul rostit în toamna lui 1944, sub fiorul datoriei patriotice, și altul așternut pe hârtie în primăvara lui 1945, când durerea a spulberat orice consolare oficială.

Mezinul din casa de la Copou

Paul-Mihu Sadoveanu s-a născut la Iași, pe 3 iulie 1920, fiind ultimul dintre fiii lui Mihail Sadoveanu și ai Ecaterinei. Școala primară a făcut-o în orașul natal. Studiile secundare le-a început la Școala Normală „Vasile Lupu” din Iași, unde i-a avut colegi pe Ștefan Hotnog, care avea să devină pictor, și pe Paul Cortez, care avea să devină un reputat medic psihiatru. Le-a încheiat la Liceul „Sf. Sava” din București, unde a luat bacalaureatul în 1939.

A intrat apoi la Facultatea de Drept a Universității din București. Cursurile s-au oprit după doi ani, 1940–1942, când mobilizarea în Armata Română l-a trimis la Școala militară de ofițeri rezervă nr. 3 de la Câmpulung-Muscel, pe care a urmat-o între anii 1942 și 1944.

Un ordin rămas nefolosit

Pregătirea militară s-a încheiat pe 19 iunie 1944, când a fost avansat sublocotenent în rezervă și repartizat la Regimentul 90 Infanterie. La scurt timp a sosit un ordin de mutare în „partea sedentară” a unității — practic, în serviciile de birou și aprovizionare din spatele frontului, obținut, cel mai probabil, prin intervenția discretă a tatălui său. Documentul i-ar fi garantat rămânerea departe de bătaia tunurilor, însă Paul-Mihu a refuzat portița de salvare și a cerut să plece cu trupele combatante.

În același regiment servea sublocotenentul Constantin Mitru, fratele Valeriei Mitru, soția mult mai tânără a scriitorului. Sadoveanu o ceruse în căsătorie în 1941, când ea avea 21 de ani și îi era secretară în perioada în care el conducea ziarul „Adevărul”. Constantin Mitru avea să devină secretarul personal al lui Mihail Sadoveanu în ultimele decenii ale vieții acestuia.

În linia întâi pentru eliberarea Ardealului

Teritoriul în care urma să lupte regimentul fusese cedat în 1940. Prin Dictatul de la Viena, impus României pe 30 august 1940, nord-vestul Transilvaniei, cu 43.492 km² și 2.667.000 de locuitori, majoritatea români, a fost încorporat Ungariei, stat condus atunci de către Miklós Horthy.

După Lovitura de stat de la 23 august 1944, România a întors armele împotriva Germaniei naziste și s-a alăturat Aliaților. Ca unul dintre comandanții de pluton ai Regimentului 90 Infanterie, Paul-Mihu a intrat în luptele pentru eliberarea acestei părți a Ardealului de sub ocupația Ungariei horthyste, iar în septembrie 1944 a fost angajat în confruntările din zona Turzii.

În misiunile primite a arătat curaj și spirit de inițiativă, luptând umăr la umăr cu soldații săi. Într-una dintre ele a pornit asupra inamicului cu grenada în mână și s-a întors în pozițiile românești cu câțiva prizonieri.

Pe 22 septembrie 1944, plutonul a primit sarcina de a cuceri cota 132, o înălțime aflată la nord de satul Luna, pe atunci în județul Turda, astăzi în județul Cluj. Sublocotenentul a urcat spre coama dealului în fruntea infanteriștilor, sub un tir dens de mitraliere.

Înălțimea a fost luată, iar prețul l-au plătit cei mai mulți dintre oamenii plutonului, căzuți în atac. Comandantul lor a fost atins mortal de un glonț în timpul asaltului.

Trei zile fără niciun cuvânt

Mihail Sadoveanu a aflat vestea dintr-o telegramă datată 23 septembrie 1944. Ce a urmat se știe din relatarea Valeriei Sadoveanu către fratele ei, Constantin Mitru: scriitorul a intrat în camera lui fără să spună nimic și a stat închis acolo trei zile.

A ieșit abia în dimineața zilei a patra. Potrivit aceleiași mărturii, ar fi spus, „ca pentru sine”: „Ardealul merita această jertfă”.

Drumul până la Alba Iulia

Familia n-a putut merge în zona Turzii ca să ridice trupul și să-l ducă la București: linia frontului era prea departe, iar mijloace de transport nu existau. Scriitorul a telefonat atunci unui prieten de vânătoare de la Oașa, Ionel Pop, și l-a rugat să se îngrijească de înmormântare. După toate probabilitățile, este vorba despre juristul Ionel Pop, avocat la Cluj din 1920, nepot al lui Iuliu Maniu și unul dintre notarii Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, autor al unei cărți despre întâlnirile cu fiarele sălbatice din Transilvania.

Reținut la Sibiu, Ionel Pop l-a trimis în locul lui pe nepotul său, avocatul dr. Ionel Sava. Acesta a transportat trupul la Alba Iulia și l-a îngropat în cimitirul eroilor din oraș. Post-mortem, Paul-Mihu Sadoveanu a fost decorat cu Ordinul „Coroana României” clasa a V-a cu spade.

„Ziua biruinții”: spovedania unui tată îndoliat

Exact la o lună după luptă, în ediția din 22 octombrie 1944, corespondentul ziarului Voința Transilvaniei scria despre căderea sublocotenentului și numea jertfa lui „deosebit de prețioasă” pentru neamul românesc. Gazetarul își sprijinea aprecierea pe două temeiuri: bravura și inițiativa ofițerului și talentul literar pe care acesta începuse să-l arate.

Pe 14 mai 1945, Mihail Sadoveanu a scris și a publicat articolul „Ziua biruinții”, în care i se adresa direct fiului. Textul pornește de la copilăria băiatului și de la războiul care i-a curmat-o: „Copile, aveai numai optsprezece ani când s-a abătut asupra lumii urgia nazismului. […] Crescuseși fericit, între inimi calde și gânduri înflorite. Viața ta era destinată binelui, milei, înțelegerii. Te armonizai cu toate acestea și le primeai cum primește Pământul Soarele. Credeai în destinul unei lumi mai bune și al unui om evoluat. Iată că au apărut, în orizontul tău și al lumii, bolnavii și neisprăviții. […] Zeci de milioane de vieți s-au măcinat în acest apocaliptic sfârșit de ev. […]”

Urmează rândurile despre Turda și despre mormânt: „Destinul tău a fost să nu lupți singur, să nu devii un criminal fără voie. Cariera ta s-a încheiat în scurt, îndată după 23 august 1944, în luptele de la Turda. Trupul tău nevinovat zace într-un mormânt la Alba-Iulia. Ai visat această biruință a binelui, dreptății și democrației, pentru care te-am crescut, pentru care te-am ocrotit cu iubire. Ai murit dorind-o și pieirea ta s-a așezat poate în ordinea lucrurilor bune. Eu am apucat ziua și ceasul când răii au fost zdrobiți și călcați în picioare. […]”

Apoi scriitorul își mărturisește neputința de a se bucura: „Ar trebui să mă bucur de izbândă după atâta suferință. Căci ochiul meu n-a cunoscut de șapte ani lumina mulțămirii: Am ars ca un oleu al mâhnirii,/ M’am încununat cu albe vegheri. Și totuși nu mă pot bucura. În această zi a marei eliberări și a marei reînvieri, privirea mea e încețoșată de lacrimi. Căci a dat Dumnezeu omului suferință mai multă decât poate răbda.”

Textul se încheie cu o socoteală despre colegii fiului de la școala militară: „Căci din cei 500 de tovarăși ai tăi cu care te-am văzut într-o iarnă la Câmpulung, n-a mai rămas decât unul. Poate să se mai afle doi ori trei, însă încă nu-i cunoaștem. Au pierit acești cinci sute de copii ca florile unei veri, împreună cu tine. Dar au pierit mii și sute de mii de ostenitori ai acestui pământ. Ni s-au istovit copiii. S-a prăpădit o generație. Din nebunia unor megalomani sanguinari.”

O singură carte, neterminată

Literatura l-a atras pe Paul-Mihu din instinct. Avea imaginația unui povestitor și părea să poată construi o carieră de scriitor cu un profil limpede. A apucat să scrie o singură carte, Ca floarea câmpului…, pe care n-a mai avut timp să o finiseze și care a apărut postum, în 1944.

Volumul se hrănește din copilăria și adolescența autorului, iar figura centrală este Alexandru Drăgănescu, un văr mai mare cu care era prieten. Scriitorul Camil Petrescu nota în februarie 1945, în Revista Fundațiilor Regale: „Cartea e plină de un proaspăt neastâmpăr, de lumina unei generoase adolescenți…”. La rândul său, criticul literar Doina Curticăpeanu remarca în volum „un remarcabil instinct al narațiunii confesive”. Unii apropiați ai autorului considerau volumul „plin de frumuseți”, dar apreciau că nu era suficient pentru a-i consacra autorului o reputație de scriitor.

Între Ardeal și o generație pierdută

Cele două reacții ale lui Mihail Sadoveanu nu se împacă una cu alta. În septembrie 1944, după trei zile de tăcere, moartea fiului primea un sens într-o singură propoziție, legată de provincia pentru care băiatul luptase. În mai 1945, în ziua pe care o numea a biruinței, același părinte scria că pieirea lui se așezase doar „poate” în ordinea lucrurilor bune, că nu se putea bucura și că din cei cinci sute de colegi văzuți într-o iarnă la Câmpulung abia unul mai era cunoscut ca supraviețuitor.

Pentru Sadoveanu, trecerea de la toamna lui 1944 la primăvara lui 1945 a măsurat distanța dintre mitul datoriei patriotice și realitatea crudă a doliului. Fiul alesese să moară ca un ofițer oarecare pe o cotă anonimă de lângă Turda, lăsându-și tatăl să descopere că, dincolo de frontierele recâștigate, nicio biruință nu mai putea aduce înapoi o generație secerată.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU