150.000 de tone de deșeuri radioactive au fost aruncate în Atlantic. Zeci de ani mai târziu, încă se poate vedea pericolul

Timp de mai bine de trei decenii, Europa și-a aruncat o parte din deșeurile radioactive în Atlantic. Între anii 1949 și 1982, peste 200.000 de butoaie cu deșeuri de nivel scăzut, cu o greutate totală de peste 150.000 de tone, au ajuns pe fundul oceanului, majoritatea la adâncimi cuprinse între 3.000 și 5.000 de metri.

Apoi, decenii la rând, nimeni nu a știut cu adevărat ce s-a întâmplat cu ele. Acum, oamenii de știință au coborât până la ele la bordul unui submersibil cu echipaj. Multe dintre butoaie erau corodate și degradate, iar conținutul lor se revărsa pe fundul mării.

Oceanul, un depozit la îndemână

A doua jumătate a secolului XX a fost, într-o oarecare măsură, o epocă de aur a tehnologiei nucleare. După devastarea atomică din Al Doilea Război Mondial, lumea a găsit întrebuințări noi și mai inofensive pentru dezintegrarea radioactivă. Centralele electrice, tratamentele medicale, cercetarea științifică și industria au înflorit, toate, sub lumina binevoitoare a atomului.

Revoluția nucleară a adus însă și o problemă serioasă: ce e de făcut cu miile de tone de deșeuri radioactive produse în acest val de entuziasm.

Pentru Europa, răspunsul a fost relativ simplu. În adâncurile Atlanticului exista un fund marin perfect potrivit, pe care, din punctul de vedere al autorităților, nimeni important nu îl folosea.

Paradoxul este că degradarea acestor containere nu contrazice neapărat planul inițial. La mijlocul secolului XX, filozofia dominantă a ecologiei industriale se rezuma la o convingere simplistă: «diluarea este soluția poluării». Liniile directoare de atunci cereau doar ca recipientele să ajungă intacte pe fundul mării și să rămână etanșe suficient timp cât să se stingă izotopii cu viață scurtă. După aceea, autoritățile se așteptau ca restul materialului să fie dizolvat și împrăștiat lent de curenții oceanici.

Deșeurile clasificate drept radioactive de nivel scăzut (LLW) nu sunt lipsite de pericol. Nu este vorba despre combustibil nuclear uzat, ci despre reziduuri contaminate din industria atomică și laboratoare: filtre de aer, mănuși și combinezoane de protecție, scule metalice, eprubete și nămoluri de filtrare. Deși au o intensitate a radiațiilor mai redusă decât reziduurile din inima reactoarelor, volumul lor cumulat este colosal.

Agenția Internațională pentru Energie Atomică recomandă ca deșeurile LLW să fie păstrate în containere robuste, izolate, timp de cel puțin câteva sute de ani. La mijlocul secolului XX, recomandările erau puțin diferite. Liniile directoare de atunci cereau ca recipientele să ajungă intacte pe fundul mării și să rămână sigilate doar cât era nevoie ca radionuclizii cu durată scurtă de viață să se dezintegreze. După aceea, se aștepta ca restul deșeurilor să se scurgă încet și să se disperseze în oceanul din jur.

Numai că nu tot ce se afla în butoaie avea să se descompună atât de convenabil. Amestecul radioactiv conținea, printre altele, cesiu-137, izotopi de plutoniu și tritiu, iar unele dintre aceste substanțe pot persista mii de ani.

Când aruncările s-au oprit, în anii 1980, practic toată lumea și-a scuturat mâinile de praf și a plecat. Locațiile exacte și starea butoaielor au rămas puțin cunoscute timp de decenii.

Proiectul NODSSUM: o căutare în abis după 3.355 de ținte

Acum câțiva ani, doi cercetători de la Centrul Național Francez pentru Cercetare Științifică, inginerul nuclear Patrick Chardon și geologul marin Javier Escartín, au început să se întrebe ce s-a ales de deșeurile aruncate.

Întrebarea lor a devenit în cele din urmă NODSSUM (Nuclear Ocean Dump Site Survey Monitoring). Proiectul este interdisciplinar și reunește fizica nucleară, geologia, oceanografia, biologia și chimia marină. Scopul lui este să găsească butoaiele și să afle ce efect au, dacă au vreunul, asupra mediului.

Prima expediție a pornit în iunie 2025, la bordul navei de cercetare L’Atalante. Echipa a trimis în adânc un vehicul subacvatic autonom, UlyX, care a scanat fundul mării pentru a cartografia și fotografia butoaiele. În același timp, vehiculul a colectat probe de apă, sedimente, pești și crustacee din zona înconjurătoare.

În doar o lună, cercetătorii au localizat și cartografiat 3.355 de butoaie. A fost o expediție de recunoaștere, care le-a dat ceva ce nu avuseseră până atunci: ținte.

În mai 2026, s-au întors. De data aceasta, la bordul navei Pourquoi Pas?, au luat cu ei Nautile, un submersibil pentru trei persoane capabil să coboare la 6.000 de metri. În peste 20 de scufundări, Nautile i-a dus pe oamenii de știință la peste 4.700 de metri adâncime. La această adâncime — echivalentul a peste zece clădiri Empire State stivuite una peste alta —, presiunea apei depășește 470 de atmosfere. Este o forță de aproape o jumătate de tonă pe fiecare centimetru pătrat, exercitată într-un întuneric absolut și la temperaturi de doar 2°C. Acolo au inspectat direct butoaiele și au recoltat probe din imediata lor apropiere.

Oaze toxice: când viața marină colonizează deșeurile nucleare

La prima vedere, starea unora dintre butoaie era alarmantă. Erau puternic corodate și degradate, iar materialul se scurgea vizibil pe nisipul din jur.

Aici însă expediția s-a transformat într-o enigmă. Pe un fund marin nisipos și altfel slab populat, butoaiele păreau să funcționeze și ca niște mici oaze.

Anemonele se prinseseră de ele. În jurul lor trăiau bureți, castraveți de mare, pești și crustacee, iar crabii păreau deosebit de atrași de aceste adăposturi artificiale.

Cercetătorii s-au trezit astfel în fața unei probleme neașteptate. Butoaiele nu erau pur și simplu recipiente care eliberau încet material radioactiv într-un abis gol. Deveniseră parte integrantă a ecosistemului.

Rămânea de lămurit o întrebare mult mai complicată: dacă o parte din acel material radioactiv ajunge în organismele animalelor.

Semnale clare, efecte încă necunoscute

Că materialul radioactiv scăpase din recipiente nu încăpea nicio îndoială. Instrumentele de la bordul navei au detectat semnale semnificative de cobalt-60 și niobiu-94, pe care cercetătorii le-au putut lega în mod specific de deșeurile aruncate.

Cesiul-137 și americiul-241 erau și ele prezente, la niveluri cu mult peste fondul de radiații așteptat în urma testelor nucleare atmosferice și a accidentelor.

Marea necunoscută este dacă aceste reziduuri au început deja să urce în lanțul trofic prin bioacumulare.

În cinci locații, Nautile a recoltat sedimente, apă, organisme și comunități microbiene din imediata vecinătate a butoaielor, inclusiv din zonele aflate în contact direct cu acestea. Cercetătorii au luat probe și din habitatele stâncoase din apropiere, ca termen de comparație pentru comunitățile de lângă butoaie. Probele sunt analizate în prezent, pentru a se stabili ce efect au, dacă au vreunul, aceste habitate ciudate asupra creaturilor care și-au făcut din ele un cămin.

Există totuși un precedent care sugerează că nici măcar nivelurile impresionante de radioactivitate din jurul unei surse nu se răspândesc neapărat foarte departe. Un studiu recent asupra submarinului sovietic scufundat Komsomolets a găsit, în imediata apropiere a reactorului care prezenta scurgeri, niveluri de radionuclizi de sute de mii de ori mai mari decât fondul natural. La doar câțiva metri distanță însă, nivelurile scădeau brusc, pe măsură ce materialul se dispersa în apa mării.

Și echipa NODSSUM a constatat că, deși semnalele radioactive din jurul butoaielor erau semnificative, nivelurile de activitate nu erau atât de ridicate încât să ridice probleme majore de radioprotecție pentru oamenii de știință care manipulau probele. Nici Nautile, nici instrumentele pe care le transporta nu au prezentat semne de contaminare.

Zecile de scufundări din Atlantic au spulberat definitiv iluzia comodă a secolului trecut: aceea că abisul este o groapă de gunoi sterilă, unde tot ce aruncăm încetează să mai existe. La aproape 5.000 de metri sub ape, oceanul nu a făcut decât să integreze amprenta noastră atomică în propriul țesut viu — o confirmare directă că nicio decizie toxică din trecut nu dispare cu adevărat, ci doar își schimbă adresa.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU