În 1947, la Popești, un sat din județul Giurgiu care ține astăzi de orașul Mihăilești, o echipă de arheologi a angajat oameni din localitate. Cel mai tânăr dintre ei avea vreo 18 ani și a săpat acolo 3 ani, pe o plată zilnică ce ajungea, spune el, doar pentru un kilogram de mălai. Într-una dintre zile, la 4 metri adâncime, a dat peste un craniu pe care l-a descris ca fiind de două sau trei ori mai mare decât al unui om. Sătenii au fost trimiși imediat acasă, iar oasele au fost urcate într-un camion acoperit cu prelată; unde au ajuns, omul spune că nu știe.
Relatarea lui Ioniță Florea e doar o piesă dintr-un dosar mult mai vechi: cel al jidovilor, uriașii pe care folclorul românesc i-a așezat înaintea oamenilor de azi. Istoricul Nicolae Densușianu a mers mai departe și le-a găsit chiar un munte în România, unde credea că s-a dat lupta lor cu zeii.
Uriașii care pășeau din deal în deal
În tradiția populară, jidovii erau oameni de o înălțime ieșită din comun, care ar fi locuit pe teritoriul de azi al României, mai ales în Oltenia și Muntenia. Folclorul le mai spune și novaci. Făceau parte din neamul giganților și ar fi trăit în primele timpuri ale antropogenezei, adică ale apariției omului; potrivit legendelor, au locuit pământul înaintea oamenilor obișnuiți.
Cuvântul „jidov” poate deruta un cititor de azi. În româna veche, el desemna o persoană de religie iudaică, sens cu care apare în primele traduceri ale cărților sfinte. În legendele de față, același cuvânt îi numește pe uriași.
Descrierile insistă pe proporții. Un singur jidov ar fi măsurat cât 25 de oameni obișnuiți, avea ochi enormi și un trup masiv, iar când pornea la drum pășea de pe un deal pe altul. Poveștile acestea nu țin de o singură regiune: se regăsesc pe toată aria dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră.
Pregleda, muntele în care Densușianu a văzut Phlegra
Principala sursă scrisă despre jidovi este „Dacia preistorică”, lucrarea lui Nicolae Densușianu (1846–1911), apărută postum, în 1913. Volumul, de peste o mie de pagini, a stârnit numeroase controverse, iar unele dintre ideile sale au ajuns să alimenteze curentul numit azi, ironic, „dacopatie”.
Densușianu considera că uriașii își aveau originea chiar pe pământul României și că bătălia lor cu zeii se dăduse într-un loc pe care l-a identificat în zona munților Cerna–Godeanu. Construcția lui pleacă din mitologia greacă, de la războiul giganților cu Joe, cum îl numește pe Jupiter.
„Giganţii formau, prin excelenţă, un popor de munte. În războiul ce-l avură cu Joe, noul cârmuitor pelasg, ei ridicară munţii peste munţi ca să urce în Olymp. Imensul Atlas se cutremură la asaltul lor şi pe lângă toate că Joe arunca asupra lor cu fulgerele sale, zeii nu au fost înstare să-i învingă decât numai după ce au cerut ajutoriul unui om muritoriu, al lui Hercule.” Pelasgii pomeniți aici sunt neamul preistoric despre care Densușianu credea că a locuit, cu mii de ani în urmă, ținuturile României de azi și a răspândit civilizația în Europa.
„Patria lor se afla pe teritoriul Daciei, lângă Iceanos Potamos, în aceeaşi regiune unde se născuseră şi fraţii lor mai mari, titanii.” De la giganți, Densușianu trece la daci, printr-o afirmație despre Antichitate: „În epoca romană dacii erau consideraţi ca o posteritate a vechilor titani şi giganţi.”
Pentru locul bătăliei, autorul își caută sprijin întâi la logografi, primii prozatori greci care au consemnat istorii și genealogii, apoi la un poet latin. „Locuinţele giganţilor, după cum ne spun logografii greceşti, se aflau în regiunea muntelui Phlegra, unde se întâmplase şi lupta cea eroică cu zeii. Poetul roman Statiu, care se ocupa adeseori cu triumful lui Domitian asupra dacilor, confirma şi dânsul că memorabila Phlegra, unde se luptase giganţii cu zeii, se afla pe teritoriul Daciei.”
Muntele ales de el se află lângă Cerna. „Pe teritoriul Ţării Româneşti, în apropiere de Cerna, se află muntele aşa numit Pregleda. Lipsit de pădure, din cauza unor evenimente depărtate, suprafaţa sa este acoperită cu stânci calcaroase şi arse.”
Între Pregleda și Phlegra, Densușianu vedea mai mult decât o asemănare de sunet: „Este vechea Phlegra din istoria giganţilor, care, după cum ne spun autorii greci, primise numele acesta fiindcă a fost arsă de fulgerele lui Joe. Identitatea muntelui Pregleda cu Phlegra din legendele giganţilor o confirmă toate datele geografice ce le avem în această privinţă.”
Ultimul argument venea din subteran. „Lângă Phlegra giganţilor se află peştera Avernus. Lângă poalele muntelui Pregleda se află astăzi o comună românească de moşneni, Izverna, cu o peşteră imensă”. Moșnenii erau țăranii liberi din Țara Românească, stăpâni pe pământul lor.
În tradiția antică, perechea aceasta avea alte coordonate. Pentru greci, Phlegra era vechiul nume al peninsulei Pallene, azi Kassandra, din Calcidica, locul obișnuit al nașterii giganților și al bătăliei. Avernus era un lac din Campania, aproape de Pozzuoli, pe care romanii îl socoteau, ca și Câmpiile Flegree din vecinătate, o intrare în lumea morților.
Numele de locuri care păstrează amintirea jidovilor
Mai la îndemână decât muntele lui Densușianu sunt numele de locuri. În județul Gorj, mai multe poartă amintirea jidovilor, între ele „Oborul Jidovilor”, deasupra Peșterii Muierilor, și „Jidovii”, în comuna Săcelu, iar denumiri asemănătoare apar și în alte părți ale țării.
Florin Gheorghiță, fizician de formație și inginer din Iași, pasionat de fenomene paranormale și de OZN-uri, a strâns mai multe asemenea exemple în cartea „Marile taine ale omenirii”, unde încearcă și o încadrare istorică a epocii uriașilor. Pornește tot de la Densușianu, care consemnase o tradiție din sudul țării, iar pe aceasta o comentează astfel: „Densuşianu oferă şi un citat interesant dintr-o tradiţie probabil antică păstrată în fostul judeţ Vlaşca. Citatul confirmă vechimea celui de-al doilea nume generic păstrat în popor pentru uriaşi şi totdată poate fi foarte important sub aspect istoric: «În timpul uriaşilor, munţii şi câmpiile au ars trei ani apoi uriaşii (Jidovii) au fost înecaţi de o ploaie mare, care a ţinut mult timp».”
„Dar trebuie să cităm şi vechi denumiri istorice păstrate în timp.” Cu această frază, Gheorghiță trece de la legendă la geografie. „Astfel, de exemplu, au rămas în judeţul Gorj numele localităţii Novaci şi denumirile Jidova, Jidoviţa, Jidvei (comună în judeţul Alba). În Carpaţii Orientali, pe versantul vesti al muntelui Ceahlău, penru defileul traseului spre Cheile Bicazului s-a menţinut foarte mult timp denumirea Valea Jidovului”.
Oasele de pe Siret și movila fără cruce de la Părhăuți
Cartea nu rămâne la legende și toponime. Gheorghiță adună acolo și mărturii despre schelete atribuite unor oameni uriași, începând cu Moldova subcarpatică. „În zona subcarpatică a Moldovei, în afară de legende au fost relevate şi numeroase vestigii ale locuirii unei populaţii preistorice de uriaşi.”
Urmează un exemplu concret: „Astfel, cercetătorul băcăuan Eugen Şendrea a publicat câteva descoperiri mai vechi de acest fel, unele făcute chiar cu un veac în urmă: pe malul Siretului, nu departe de municipiul Bacău, s-a găsit (în a doua jumătate a secolului al XIX-lea), mormântul unei fiinţe uriaşe în care se afla o parte din scheletulfoartre lung ale acesteia. (….)”
„În urmă cu peste trei decenii, am fost solicitat personal de un antropolog cunoscut din Bucureşti să aflu dacă era veridică semnalarea existenţei unor schelete de «oameni mari» în localitatea Părhăuţi, situată între dealurile înalte din nord-vestul municipiului Suceava.” Pentru verificare, Gheorghiță a mers chiar în sat. „M-am dus acolo însoţit de doi muzeografi din Iaşi – profesorul C.L Rusu şi soţia sa – şi, într-adevăr am putu afla fapte interesante.”
Faptele le-a aflat de la pălimarul satului, adică paracliserul bisericii. „Un sătean mai în vârstă, care era şi pălimar la biserica din comună, mi-a relatat că a fost martor la descoperirea mai multor oase de om foarte lungi, mult mai mari decât ale oamenilor obişnuiţi, când o viitură a pârâului local a rupt o bucată dintr-un mal înalt.”
Oasele nu au plecat spre vreun laborator. „Sătenii din zonă le-au adunat şi, considerând că erau ale unor strămoşi îndepărtaţi, cu încuviinţarea preotului, le-au îngropat într-o margine a cimitirului de lângă biserica din centrul comunei.”
„Am fost conduşi acolo şi ni s-a arătat movila distinctă care acoperea mulţimea de oase, pe care nu s-a pus însă o cruce, întrucât erau osemintele unor oameni necreştinaţi prin botez.” Verificarea s-a oprit la marginea cimitirului: „Comunicându-i profesorului din Bucureşti rezultatul deplasării, acesta a renunţat la cercetări suplimentare, dat fiind faptul că procedura deshumării ar fi fost foarte greoaie”.
Ioniță Florea și craniul de la Popești
Săpăturile la care a lucrat Ioniță Florea se desfășurau pe locul cetății dacice de la Popești, o așezare neobișnuit de mare, pe care Radu Vulpe a identificat-o cu Argedava. Florea spune că lucrările erau conduse de arheologul Dinu V. Rosetti și că a scos acolo din pământ oase de uriași.
„Eu am început să sap aici în 1947 cu echipa de arheologi. Ei au angajat vreo 30 de oameni din sat. Aveam atunci vreo 18 ani, eram cel mai tânăr, şi m-am dus pentru că ne dădeau 400.000 de lei pe zi.”, a afirmat acesta. Suma sună impresionant, dar leul se prăbușise după război: la 15 august 1947, o reformă monetară a înlocuit 20.000 de lei vechi cu un singur leu nou. Florea își măsura plata în mălai: „Puteam să cumpăr cu ei doar un kilogram de mălai. Era sărăcie la acea vreme.”
Apoi a venit ziua descoperirii. „Odată, după ce am săpat la o adâncime de patru metri, am găsit o glavă (craniu – n.r.) foarte mare, cam de vreo două sau trei ori cât al unui om. Le-am spus arheologilor. Şeful era atunci Rosetti (Dinu V. Rosetti – n.r.).” Din acel moment, sătenii n-au mai avut voie lângă groapă. „Ne-a trimis imediat acasă pe noi, sătenii, şi au săpat doar ei. Oasele le-au pus într-un camion cu prelată. Unde le-au dus, nu ştiu.”
„Am săpat aşa timp de trei ani şi am mai găsit uriaşi. Să zic aşa, aveau vreo 4 metri lungime.” Potrivit lui Florea, oasele găsite acolo depășeau cu mult statura unui om.
Trimiterea acasă s-ar fi repetat la fiecare descoperire, fără să-i împiedice pe săteni să vadă ce ieșea din pământ: „Când găseam oasele, arheologii ne trimiteau acasă, să nu vedem noi ce e acolo. Dar noi vedeam, că nu eram orbi. Şi uite aşa am dezgropat uriaşi cu mâna mea în 1950”. Ca reper, literatura arheologică datează din 1954 începutul cercetărilor sistematice de la Popești, la câțiva ani după perioada descrisă de Florea.
Ce a rămas din uriași
Urma craniului descris de Florea se oprește, în povestea lui, la camionul cu prelată. Oasele de la Părhăuți au rămas sub o movilă fără cruce, după ce antropologul din București a renunțat la exhumare, iar despre scheletul de pe malul Siretului relatarea nu spune mai mult. În niciuna dintre aceste mărturii nu apare un specialist care să fi măsurat oasele.
Identificarea lui Densușianu se sprijină pe o asemănare de nume și pe stâncile arse ale unui munte, în vreme ce tradiția greacă așeza Phlegra în Calcidica. Ce se poate vedea și astăzi sunt numele: Oborul Jidovilor din Gorj, comuna Jidvei din Alba, muntele Pregleda și peștera de la Izverna, păstrate de legendele care i-au făcut pe jidovi să pășească din deal în deal.
Ce s-a mai descoperit în Istorie & Arheologie?
Rețeaua globală a vikingilor, întinsă pe patru continente: imperiu sau diasporă?
Voievozii care au închinat țara turcilor: tributul dublat și triplat l-a plătit populația prin biruri
Moartea suspectă a lui Take Ionescu: fostul premier, răpus de stridii otrăvite. Vânzătoarea, dispărută pentru totdeauna
Cum a devenit George Washington primul președinte al Americii
