Rețeaua globală a vikingilor, întinsă pe patru continente: imperiu sau diasporă?

Dincolo de Atlantic, pe coasta insulei Newfoundland, se află cea mai îndepărtată așezare vikingă confirmată vreodată. Când situl a fost descoperit în 1960, a devenit clar că vechile saga nordice care povesteau despre asemenea călătorii nu erau simple mituri. Drumul până în America de Nord pornise din Peninsula Scandinavă, de unde, începând cu secolul al VIII-lea, navigatorii și jefuitorii nordici s-au răspândit în toate direcțiile.

Corăbiile lor lungi au străbătut un spațiu imens, iar de aici pornește o întrebare: a fost lumea vikingilor primul imperiu cu adevărat global? Răspunsul depinde de felul în care era distribuită puterea vikingilor: centralizată, ca într-un imperiu, sau, dimpotrivă, dispersată prin aceste regiuni. Întrebarea ține de una dintre dezbaterile centrale ale istoriei globale, cea dintre „conexiune” și „integrare”: cum intrau oamenii în legătură unii cu alții, cât de strâns și cât de des.

Nucleul scandinav și expansiunea în Europa

Vikingii au navigat, au luptat și au trăit departe de casă, în toată lumea, dar principala lor bază de putere a fost întotdeauna Europa de Nord. Marile lor deplasări se înțeleg cel mai bine dacă privim legătura dintre patrie și teritoriile îndepărtate: în ce măsură erau expedițiile de anvergură, rețelele comerciale și noile așezări coordonate din Scandinavia și în ce măsură acționau pe cont propriu?

Motivele care i-au împins pe nordici spre raiduri în zone îndepărtate au fost dezbătute intens de-a lungul timpului, dar atracția materială a aurului, a argintului, a mărfurilor și a sclavilor este evidentă. Corăbiile lor puteau traversa atât marea deschisă, cât și rețelele de râuri. Acest avantaj le dădea o flexibilitate extremă: se puteau deplasa pe hartă ca jefuitori, ca negustori sau în calitate de coloniști.

Din secolul al VIII-lea până în secolul al X-lea, raidurile vikingilor din Suedia, Norvegia și Danemarca s-au extins în toate direcțiile, mai întâi spre țările europene vecine. Influența lor a ajuns în Insulele Britanice și în Europa de Vest și Centrală, unde nordicii au fost cunoscuți drept normanzi, precum și în Europa de Est, unde li s-a spus „rus”.

În Insulele Britanice, invaziile bine documentate din Anglia, Scoția și Irlanda au consolidat bastioane ale puterii nordice, pe măsură ce vikingii se așezau acolo și impuneau adesea tribut conducătorilor vecini. Când au pătruns în Europa continentală, nordicii au jefuit și s-au amestecat cu francii, iar pe coasta Imperiului Carolingian s-a format o cultură normandă distinctă. Tot din aceste contacte au adoptat creștinismul.

Au întemeiat așezări în Finlanda și în regiunea baltică și au înaintat în Europa de Est. Tot atunci, prinții din dinastia suedeză a Rurikizilor își instaurau domnia în Rus’ de la Kiev, pe teritoriul de azi al Rusiei, Belarusului și Ucrainei. La apogeu, principatele Rusiei Kievene acopereau un teritoriu uriaș, de la Ungaria de astăzi până în Finlanda, la nord, și dincolo de Moscova de azi, la est. Această vastă sferă de influență din Evul Mediu timpuriu arată la ce scară trăiau, jefuiau și se deplasau prin Europa suedezii, norvegienii și danezii.

Vikingii la Constantinopol și Garda Varegă

Centrele puterii vikinge erau risipite pe continentul european, dar corăbiile lungi ajungeau spre sud până la Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin. După primele ostilități dintre războinicii nordici și imperiu, împărații bizantini au început să recruteze vikingi în Garda Varegă.

Relațiile variate dintre aceste popoare arată cât de complexă putea fi influența vikingilor. Aici, la fel ca în alte locuri, nordicii au venit ca jefuitori, negustori și coloniști. Unii conducători continuau să poarte război cu bizantinii, mulți făceau comerț cu sclavi și mărfuri pe rețelele de la Marea Neagră, iar alții s-au stabilit chiar definitiv la Constantinopol.

În această perioadă, bizantinii erau continuatorii puterii romane în est, iar rețelele lor comerciale legau Europa de Asia prin Drumurile Mătăsii. Imperiul de Răsărit, cu centrul la Constantinopol, a supraviețuit Imperiului Roman de Apus cu aproape un mileniu, dar nu a fost scutit de tulburări politice și de lupte interne. Pentru împărați, niște luptători străini pricepuți, fără loialități politice locale, erau un avantaj.

Garda Varegă se deosebea de Garda Pretoriană a Romei antice, cunoscuți pentru că îi detronau pe împărații pe care ar fi trebuit să-i apere. Contactele vikingilor cu Bizanțul arată amploarea influenței lor, însă lasă să se vadă și cât de diferită era lumea lor de un imperiu adevărat. Imperiul Bizantin era, în general, centralizat în jurul împăratului și al curții sale de la Constantinopol. Vikingii veneau din diverse regate nordice și se deplasau și se stabileau din proprie inițiativă. Erau mai degrabă o diasporă decât un imperiu.

Expediții pe cont propriu: Bjorn Ironside și Ingvar Călătorul

Expediția lui Bjorn Ironside, una dintre poveștile de seamă ale tradiției nordice, ilustrează perfect aceste aventuri independente. Bjorn, despre care se spune că era fiul lui Ragnar Lothbrok, s-a alăturat unei flote care a pornit din vestul Franței, a jefuit de-a lungul coastei Peninsulei Iberice și a trecut prin Strâmtoarea Gibraltar în Marea Mediterană. De acolo, potrivit arheologului suedez Neil Price, vikingii au jefuit Marocul, Insulele Baleare și Italia, iar apoi au ajuns, posibil, chiar până în Grecia, la Constantinopol, și în Egipt, la Alexandria.

O călătorie de asemenea amploare a demonstrat că o singură flotă putea ocoli Europa și, potențial, ajunge în toate colțurile vechii lumi mediteraneene. La întoarcere, vikingii au fost învinși într-o luptă de o flotă musulmană. Supraviețuitorii au ajuns totuși înapoi în Franța și în Irlanda, cu pradă strânsă din Africa, din sudul Europei și chiar din Orientul Mijlociu. Lumea vikingilor era cu siguranță conectată, prin Europa, la rețelele comerciale mediteraneene, însă coloniile lor nu s-au extins niciodată atât de departe spre sud.

În secolul al XI-lea, Ingvar Călătorul (Ingvar Vittfarne) a pornit într-o expediție proprie, din Suedia până la Marea Caspică, în Asia Centrală. Oamenii lui au coborât pe Volga până la Caspică, iar mulți au pierit acolo, într-un loc pe care pietrele runice comemorative din Suedia îl numesc „Serkland”, adică țara sarazinilor. Locul exact al morții lor a stârnit multe speculații, dar expediția în Asia Centrală arată cât de departe putea ajunge un singur echipaj pornit în aventură.

Colonizarea Atlanticului de Nord, de la Islanda la Newfoundland

Poate că cea mai semnificativă etapă a expansiunii vikinge a fost colonizarea Atlanticului de Nord. Corăbiile lungi au ajuns în Insulele Feroe și în Islanda, pe atunci nelocuite, apoi au mers mai departe spre vest, până în Groenlanda, locuită de inuiți. În fiecare dintre aceste locuri, nordicii au întemeiat așezări de lungă durată.

Saga Vinlandului povestește despre explorări și mai la vest de Groenlanda, iar situl găsit în 1960 a dovedit cât de departe puteau naviga nordicii. Cunoscut sub numele de L’Anse aux Meadows, situl cuprinde trei case și pare să fi fost amenajat pentru o locuire de durată. Unele urme sugerează că cultura nordică a pătruns mai adânc în Canada, pe Insula Baffin și în Labrador, și, posibil, spre sud, chiar până în Azore. Cea mai îndepărtată prezență confirmată dincolo de Atlantic rămâne însă situl din Newfoundland.

E posibil ca așezarea din Newfoundland să nu fi fost locuită mai mult de câțiva ani, însă comunitățile din Groenlanda și din Islanda au dăinuit generații întregi. Groenlanda, aflată la marginile îndepărtate ale lumii europene, era locuită de exilați din Norvegia. În secolul al XIII-lea, Groenlanda a fost încorporată în Regatul Norvegiei, perioadă în care și conducătorii Islandei au jurat credință coroanei norvegiene; așezările groenlandeze aveau însă să dispară câteva secole mai târziu.

Tocmai expansiunea spre vest îi face unici pe exploratorii nordici. Încă din Antichitate, navigatorii au străbătut Lumea Veche în lung și-n lat. Cultura celtică s-a răspândit în Europa de Vest până în Insulele Britanice, iar fenicienii, cartaginezii și grecii au străbătut Mediterana și s-au aventurat dincolo de ea. Se spune că, în secolul al IV-lea î.Hr., exploratorul grec Pytheas ar fi ajuns într-un ținut numit „Thule”, la șase zile de drum spre nord de Insulele Britanice.

Și totuși, vikingii au fost primii europeni care au traversat Atlanticul și au intrat în contact cu America și cu popoarele ei. Exploratorii vikingi nu s-au oprit la traversarea Atlanticului de Nord: au întemeiat în regiune așezări de lungă durată și au început să extindă cunoștințele Europei despre vest.

O diasporă, nu un imperiu

Influența vikingilor a avut o amploare remarcabilă: așezările lor se întindeau de la Atlanticul de Nord până în stepa eurasiatică. Marile lor călătorii i-au adus în contact și în conflict cu patru continente și sunt semnul unei lumi din ce în ce mai interconectate. Istoricii documentează ceea ce se numește astăzi Evul Mediu global, o perioadă în care, de-a lungul secolelor, oamenii din toată lumea au intrat în contacte tot mai strânse.

Procesul avea să fie accelerat mai târziu de exploratori precum Ibn Battuta, Zheng He și Marco Polo. Vikingii ilustrează însă o lume aflată într-o globalizare timpurie, care se extindea la margini. În „Epoca Vikingilor”, între secolele VIII și X, rețeaua avea în centru câteva regate din Scandinavia, iar în jurul lor, răspândite în toată lumea, așezări și comunități independente. Din aceste teritorii, popoarele nordice s-au aventurat și mai departe, ceea ce a lărgit raza de acțiune a diasporei.

Corăbiile lungi plecate din Norvegia, Suedia și Danemarca poate că nu au creat un imperiu global, adunat sub domnia unui singur rege sau împărat, dar au format o rețea întinsă în toată lumea. Diferența esențială stă în faptul că așezările, oamenii și mișcările din afara Scandinaviei nu se aflau sub controlul politic al Europei de Nord.

De la normanzi la coloniile scandinave din secolul al XVII-lea

Amploarea acestei rețele a deschis totuși drumul unor întreprinderi coloniale ulterioare. Normanzii — urmașii nordicilor stabiliți pe coasta Franței — și-au făcut un renume propriu de invadatori și exploratori, mai ales începând cu secolul al XI-lea. Pe lângă invaziile din Anglia și din Irlanda, au luat parte la campanii militare în toată lumea cunoscută: au întemeiat Regatul Siciliei și s-au instalat în sudul Italiei și în Africa de Nord.

Cavalerii normanzi au participat și la Reconquista din Peninsula Iberică, la cruciade și la invazia castiliană a Insulelor Canare. Aceasta din urmă a durat aproape tot secolul al XV-lea și a marcat trecerea de la războaiele Reconquistei la ambiția Spaniei unificate de a-și construi un imperiu global. În vreme ce spaniolii, portughezii, francezii și englezii se grăbeau să-și creeze colonii și sfere de influență pe tot globul, regatele scandinave au revenit pe scenă.

Din secolul al XVII-lea, atât Suedia, cât și regatul Danemarcei-Norvegiei și-au lansat propriile întreprinderi coloniale. Suedia a întemeiat colonii de-a lungul râului Delaware, în Caraibe, în America de Sud și în Africa de Vest și a încercat chiar să pătrundă în India. Danemarca-Norvegia a menținut colonii în Islanda și în Groenlanda și a ajuns până în India, în Caraibe și pe Coasta de Aur a Africii. Deși au urmărit aceleași ambiții imperiale și au reluat rutele deschise cândva de strămoșii lor vikingi, regatele scandinave au rămas în secolul al XVII-lea actori mai mici decât marile puteri coloniale europene: nordicii au cântărit mai greu pe harta lumii atunci când au acționat ca o rețea descentralizată de navigatori independenți, nu atunci când au încercat să construiască imperii conduse de la centru.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU

Jocurile DescopeririCuvinte · logică · quizJOCURIOSQUIZ?ABCPune-ți curiozitatea la încercare.Vezi jocurile →