Cu un alai de 300 de oameni, un domn al Țării Românești a trecut la sud de Dunăre ca să-și pună tronul sub protecția sultanului. Istoricul Constantin C. Giurescu redă întâlnirea în lucrarea sa „Istoria Românilor”: „Cronicarul bizantin Constantin Dukas povesteşte că domnul muntean a venit însoţit de 300 de persoane la Brusa, unde se afla sultanul, i s-a supus şi a făgăduit drum liber prin ţara sa trupelor turceşti, care se vor îndrepta împotriva Ungariei. Sultanul, foarte bucuros, ar fi îmbrăţişat pe domn, l-ar fi oprit la masă şi l-ar fi dăruit bogat pe el şi pe însoţitori”.
Omul primit cu atâta căldură era Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrân — chiar voievodul care ținuse multă vreme oștile otomane departe, pe linia Dunării.
Gestul lui n-a rămas o excepție. Imaginea cultivată de istoriografia comunistă, a unor domni care au făcut neîncetat scut în fața Imperiului Otoman, este contrazisă de fapte: cei mai mulți voievozi medievali din Țara Românească și, mai târziu, din Moldova au căutat sprijinul Porții. Au închinat țara, au cumpărat bunăvoința sultanului cu tributuri tot mai grele și au luptat chiar împotriva vecinilor creștini, iar unii au renunțat până și la credința creștină. Pentru pretendenții gata de orice compromis ca să obțină domnia și averile ei, Imperiul Otoman nu era un dușman, ci principalul aliat — în timp ce prețul tronului, dublat sau triplat de la o domnie la alta, îl deconta populația, prin biruri.
Un imperiu la marginea principatelor
Puține state ale lumii medievale se puteau măsura cu Imperiul Otoman. Sultanii, între care s-au numărat mulți conducători de oști și administratori pricepuți, i-au împins hotarele adânc în Asia, apoi în Europa, mai ales între secolele al XIV-lea și al XVI-lea. Sub Suleiman Magnificul, armata otomană a nimicit oastea Ungariei la Mohács, în 1526, iar după cucerirea Budei, în 1541, centrul regatului a devenit provincie otomană.
Pentru acea vreme, oastea sultanului avea dimensiuni ieșite din comun: cronicarul grec Laonic Chalcocondil vorbește de până la 250.000 de luptători. Dintre ei ieșeau în evidență ienicerii, trupe de elită care treceau, probabil, drept cea mai de temut infanterie din Balcani.
Moldova și Țara Românească se aflau exact la granița acestei puteri, iar vecinătatea a avut un preț. Turcii s-au amestecat fără încetare în politica principatelor vreme de patru secole, iar Înalta Poartă a ajuns să urce și să coboare voievozii de pe tron după propriile interese.
Urmașii lui Mircea cel Bătrân deschid drumul otomanilor
Mircea cel Bătrân, învingătorul de la Rovine, a murit la 31 ianuarie 1418. Lăsa în urmă un stat centralizat, cu instituții medievale bine puse la punct, ani buni în care oprise avântul otoman la Dunăre și o pace avantajoasă încheiată cu Imperiul la sfârșitul domniei. Pe tron a rămas fiul său, Mihail I Basarab, asociat la domnie încă din timpul vieții tatălui, care a încercat să-i continue politica, deși strălucirea micului principat valah era pe sfârșite.
Paradoxul a pornit din chiar familia lui Mircea: fiii săi, iar înaintea lor un nepot, i-au poftit pe osmanlâi în țară. Departe de a li se împotrivi, le-au cerut sprijinul și le-au deschis calea spre Transilvania. S-au trezit apoi cu tributul dublat, chiar triplat, iar turcii au început să se amestece după bunul plac în treburile interne și să numească voievozii pe care îi voiau.
Primul care i-a chemat a fost Dan al II-lea, nepotul lui Mircea și văr primar cu Mihail I, împins de o ambiție deșartă. A închinat țara turcilor în deplină cunoștință de cauză, fără ca nimeni să-l oblige. „Dan avea legături cu turci, cunoştea şi pe bizantini, care-i puseseră la dispoziţie o corabie spre a se întoarce în ţară”, notează Giurescu.
Cu oștile otomane aduse în țară, Dan și-a învins vărul, iar Mihail a murit pe câmpul de luptă. Turcii aveau acum drum liber: au prădat crunt sudul Ardealului și au încercat să intre și în Moldova. Otomanii au ajuns însă curând nemulțumiți de Dan, în care nu vedeau aliatul docil de care aveau nevoie. Așa a intrat în joc Radu, poreclit Praznaglava sau „cel Chel”, unul dintre fiii lui Mircea, care a cerut la rândul său ajutorul turcilor ca să ia domnia. Cum Poarta îl sprijinea acum pe rivalul său, Dan al II-lea l-a alungat după mai multe lupte și, ca să-și păstreze tronul, a trecut de partea ungurilor regelui Sigismund de Luxemburg.
Alexandru Aldea, alt fiu al lui Mircea, domn între anii 1431 și 1436, s-a închinat și el otomanilor, dar abia după ce rămăsese singur și fără apărare în fața lor. De atunci, turcii au continuat să-și instaleze favoriții pe tronul Țării Românești, chemați, firește, de românii cu „os domnesc” care râvneau la domnie și la averile ei chiar cu prețul supunerii. Tributurile mari datorate de acești voievozi închinați au fost plătite de populație, prin biruri.
Vlad Dracul, de la Ordinul Dragonului la sultan
Vlad Dracul, un alt fiu al lui Mircea și tatăl lui Vlad Țepeș, a domnit între anii 1436 și 1442 și, după o întrerupere, între 1443 și 1447. Fusese cavaler al Ordinului Dragonului și aliat al Sfântului Imperiu Roman de Neam Germanic și al Regatului Ungariei. Pus să aleagă între supunere și un război continuu cu otomanii care îi atacau hotarele, a ales să se închine și a mers chiar el la sultan, la Brusa, ca să-și asigure domnia prin favorurile acestuia.
Promisiunea făcută acolo a ținut-o, ba chiar a depășit-o. Când sultanul Murad al II-lea a năvălit în Transilvania, în vara lui 1438, Vlad a însoțit oastea otomană și a ajutat-o să jefuiască Ardealul, după cum arată o scrisoare trimisă din Raguza la 3 iulie.
Mai târziu a încercat să-și ispășească păcatul, întorcând armele împotriva turcilor în cruciada antiotomană condusă de Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei. Oștenii lui s-au remarcat în luptă și le-au pricinuit otomanilor pierderi mari. Până la urmă a revenit totuși la supunerea față de Poartă, iar Iancu a poruncit să fie decapitat pentru trădare.
Radu cel Frumos, „pașa Valahiei”
Cel mai limpede caz de domn aservit Porții rămâne Radu cel Frumos, fiul lui Vlad Dracul și fratele lui Vlad Țepeș. Ajuns la curtea sultanului ca ostatic, împreună cu fratele său, a devenit favoritul lui Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, care îl prețuia pentru frumusețea lui. Laonic Chalcocondil lasă să se înțeleagă, în cronica sa, că Radu ajunsese amantul sultanului.
Apropierea de Mehmed i-a adus funcții în aparatul de stat otoman: la 22 de ani conducea ienicerii și a luat parte la asediul Constantinopolului. A domnit de patru ori, de fiecare dată instalat de armata turcă, și se lăsa condus atât de complet de politica otomană încât i se spunea pașa Valahiei.
Și-a îndepărtat fratele de pe tron, iar la rândul lui a fost înlăturat de Laiotă Basarab, pe care îl adusese în scaunul Țării Românești Ștefan cel Mare, domnul Moldovei.
De la Laiotă Basarab la Radu cel Mare: alianțe trădate pentru tron
Șirul voievozilor care închinau țara turcilor a continuat sute de ani, iar câțiva ani de domnie erau plătiți cu o supunere fără condiții. Îl rupeau doar firile războinice, precum Vlad Țepeș sau, în Moldova, Ștefan cel Mare. În Țara Românească, de la Vlad Țepeș până la Mihai Viteazul, plecăciunea în fața turcilor a funcționat, în mare parte, ca o lege pentru domni.
Giurescu ajunge la aceeași concluzie: „Printre domnii care urmează pe tronul Ţării Româneşti după Vlad Ţepeş şi până la Radu cel Mare nu găsim nici unul care să prezinte un interes deosebit. Au toţi o factură subalternă, dominaţi fiind de uriaşa personalitate a lui Ştefan cel Mare şi de teama pe care le-o inspirau turcii”.
Câțiva au trădat pe față. Regii Ungariei sau Ștefan cel Mare îi aduseseră pe tron tocmai ca să întărească alianța antiotomană de la nord de Dunăre, dar, odată ajunși unde își doreau, ei treceau la turci. Laiotă Basarab a fost unul dintre ei: Ștefan l-a ales ca să-l scoată din domnie pe Radu cel Frumos, omul turcilor, și s-a înșelat, pentru că Laiotă s-a alăturat imediat otomanilor și a luptat cu ei împotriva Moldovei, unde oștile lui Ștefan l-au zdrobit, mai ales în bătălia de la Vaslui.
Basarab cel Tânăr și-a câștigat porecla Țepeluș pentru că împărtășea gustul înaintașului său Vlad Țepeș pentru trasul în țeapă. Altă asemănare între cei doi nu exista, fiindcă Țepeluș era închinat turcilor.
Giurescu îi urmărește parcursul: „Instalat pe tronul Ţării Româneşti la sfârşitul anului 1477, Basarab cel Tânăr a trecut şi el de partea turcilor. La 19 iunie 1478, negocia pacea dintre aceştia şi unguri, era, deci, în graţia sultanului. De aceea, el e şi obligat să-i însoţească pe cei doi begi dunăreni Ali şi Skender, în expediţia lor în Ardeal, expediţie terminată dezastruos prin înfrângerea de la Câmpul Pâinii, la 13 octombrie 1479”.
Aceeași politică a dus-o Vlad Călugărul, fiul nelegitim al lui Vlad Dracul, un supus binevoitor al Porții. Despre toți acești domni care și-au trădat de mai multe ori binefăcătorul, pe Ștefan cel Mare, Giurescu scrie în volumul al II-lea al „Istoriei Românilor”: „Degeaba încearcă, în atâtea rânduri, eroul Moldovei să facă din domnul ţării vecine, aşezat de el, un aliat şi un luptător pentru cauza creştinilor; îndată ce armatele care îl aduseseră pe tron se îndepărtau, voievodul din Bucureşti, indiferent care: Basarab Laiotă, Ţepeluş sau Vlad Călugărul, trecea de partea turcilor numai ca să-şi prelungească o stăpânire fără strălucire şi fără glorie”.
Chiar și Radu cel Mare, deși a fost un gospodar destoinic și a reformat instituțiile interne ale țării, a trebuit să mențină supunerea față de Poartă.
Secolul al XVI-lea: Moldova intră și ea sub ascultarea Porții
Domnia lui Ștefan cel Mare a fost o epocă de înflorire, în care Moldova a ținut piept năvălirilor turcești, iar bătrânul voievod, simțindu-și sfârșitul aproape, a negociat cu otomanii, la fel ca Mircea în Țara Românească, o pace avantajoasă. După el, și Moldova a avut parte de un șir de domni nepricepuți și gata să se închine turcilor.
Singura domnie care amintea măcar de a lui Ștefan a fost cea a fiului său nelegitim, Petru Rareș, care a stat pe tron între 20 ianuarie 1527 și 18 septembrie 1538, apoi între 19 februarie 1541 și 3 septembrie 1546. Între cele două domnii, sultanul Suleiman l-a alungat pe Rareș și l-a făcut voievod pe Ștefan Lăcustă, care a domnit de la 18 septembrie 1538 până în decembrie 1540. Cu el începe șirul domnilor care au închinat Moldova turcilor: a fost primul care li s-a supus de bunăvoie și primul ales direct de Poartă.
Urmașii lui Rareș s-au dovedit nepricepuți și apropiați de turci. Între ei se afla și fiul său cel mare, Iliaș Rareș, care, după o domnie slabă și fără realizări, risipită în desfrâu, a renunțat la tron, a trecut la religia mahomedană și a intrat în aparatul administrativ al Imperiului Otoman.
Cronicarul moldovean Grigore Ureche îl pomenește cu dispreț în „Letopisețul Țării Moldovei”: „Pre urma lui Pătru Vodă Rareş cu dragoste ridicară boiarii cu toată ţara pre Iliiaşu, fii-său cel mai mare, la domnie, sâmbătă, septevrie 3, că şi firea şi faţa îl lăuda să fie blându şi milostivu şi aşăzătoriu, gândidu-să că va sămăna tătâne-su. Ci nădejdea pre toţi i-au amăgitu, că dinafară să vedea pom înflorit, iar dinăuntru lac împuţit. Că avându lângă sine sfetnici tineri turci, cu care ziua petrecea şi să dermierda, iar noaptea cu turcoaie curvind, din obiceele cele creştineşti s-au depărtat”.
În aceiași ani, la sud de Milcov, regula era identică: în Țara Românească, Mircea Ciobanul, domn cu întreruperi între anii 1545 și 1559, se menținea pe tron numai cu sprijinul otomanilor
În Moldova, Alexandru Lăpușneanu, adus la început în scaun de poloni, a fost silit mai târziu să caute ajutorul turcilor. Când a recâștigat tronul, a doua oară, la cumpăna dintre anii 1563 și 1564, le-a plătit otomanilor 200.000 de galbeni — aproximativ 700 de kilograme de aur — și a lăsat oștile tătărăști și turcești să jefuiască toată Moldova, sărăcind populația. Ca să le intre în voie, a dărâmat toate cetățile importante și a lăsat țara fără apărare.
Petru Șchiopul a domnit în mai multe rânduri, între anii 1574 și 1591, cu totul închinat turcilor. Giurescu îl descrie astfel: „Fire bolnăvicioasă, având şi infirmitatea ce i-a pricinuit porecla sub care e cunoscut în istorie, acest voievod a domnit mai mult decât predecesorii săi, însă fără strălucire şi mereu tulburat de diferiţi pretendenţi la tron”. Le-a îngăduit tătarilor să prade toată țara, iar jafurile au făcut ca domnia lui să înceapă în ani de foamete.
Spre sfârșitul veacului, în Țara Românească, Mihnea Turcitul, domn între anii 1577 și 1591, a sărăcit țara ca să-și păstreze tronul și a trecut și el la religia mahomedană.
Puținii care au înfruntat puterea otomană
Singurii care s-au împotrivit otomanilor, cu armele sau prin alianțe ținute în taină, au fost personalități remarcabile deopotrivă ca oșteni și ca gospodari ai țării: Mircea cel Bătrân, Mihail I Basarab, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Petru Rareș, Ion Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir. Cei mai mulți au avut domnii prospere sub toate aspectele. Au încercat să lege țara de puterile creștine, Polonia sau Ungaria, prin sisteme de alianțe, iar când au rămas fără sprijin au obținut totuși de la turci păci avantajoase și un tribut mai mic decât al altor regiuni vasale.
Unii au sfârșit tragic pentru că s-au opus Porții, precum Ion Vodă cel Cumplit sau Constantin Brâncoveanu, executat în 1714 după ce purtase o corespondență secretă cu Imperiul Habsburgic. Puși alături de mulțimea domnilor care au plecat capul fără condiții sau, mai grav, au urcat pe tron cu ajutor otoman și le-au îngăduit turcilor să se amestece în treburile țării, cei care au încercat să reziste rămân o minoritate. Stăpânirea otomană asupra principatelor a atins apogeul odată cu domniile fanariote, instaurate în anul 1711 în Moldova și în 1716 în Țara Românească.
Supunerea lui Vlad Dracul la Brusa anunța, încă din prima jumătate a secolului al XV-lea, purtarea celor mai mulți urmași ai lui Mircea și ai lui Ștefan: pentru ei, bunăvoința sultanului era drumul cel mai sigur spre tron și singura garanție că îl vor păstra, iar tributul cerut în schimb ajungea, prin biruri, în spinarea locuitorilor.
Ce s-a mai descoperit în Istorie & Arheologie?
Moartea suspectă a lui Take Ionescu: fostul premier, răpus de stridii otrăvite. Vânzătoarea, dispărută pentru totdeauna
Cum a devenit George Washington primul președinte al Americii
Fiica ultimului țar al Rusiei ar fi putut fi soția prințului Carol: logodna ratată de la Constanța, în 1914
Meretneith, una dintre primele regine ale Egiptului antic, recunoscută după 5.000 de ani
