Să facem un exercițiu comun de imaginație și să ne gâdim la un ministru de finanțe care reușește imposibilul: încasează taxe de 136% peste plan și crește puterea de cumpărare a populației. Într-o lume normală, ar fi premiat. În România anului 1952, aceste rezultate au fost probele principale într-un dosar de înaltă trădare.
Aceasta este povestea lui Vasile Luca (László Luká), omul care a aflat pe propria piele că, într-o dictatură, inteligența este o amenințare, iar succesul economic—o formă de sabotaj ideologic.
Vasile Luca, un trecut marcat de sânge: „Omul Moscovei”
Vasile Luca nu a fost un personaj de rând. Originar din rândul secuilor, acesta și-a construit cariera pe violență și ideologie radicală. Încă din 1919, activase în temuta Divizie Secuiască, responsabilă de atrocități împotriva românilor din Crișana.
Ascensiunea sa a fost strâns legată de Kremlin. A servit ideologia roșie prin deportarea românilor din Cernăuți și a pus bazele comunizării țării prin formarea diviziei de panduri. Era exponentul pur al lui Stalin, ajuns la putere direct de pe tancurile sovietice, făcând parte din tabăra Anei Pauker, favorita liderului de la Kremlin.
Paradoxul comunist: crima de a fi eficient
În anul 1952, lupta pentru putere dintre gruparea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și cea a Anei Pauker a atins punctul critic. Dej avea nevoie de un motiv pentru a elimina un concurent periculos care controla „borcanul cu miere”—Ministerul Finanțelor.
La 26 mai 1952, Biroul Politic a pornit „mașina de inventat acuzații”. Deși sistemul fiscal funcționa aproape perfect, Vasile Luca a fost acuzat de abateri grave. Iată probele „incriminatorii” găsite de colegii săi de partid:
- Meritocrația „Eretică”: deși avea doar șase clase, Luca a declarat la numire că va promova „elemente capabile și cinstite, indiferent de apartenența lor politică”. Pentru Stalin, această viziune era un act de rebeliune împotriva ideologiei.
- „Elementele nesănătoase”: sub nasul lui Luca, aparatul fiscal ar fi adăpostit 656 de legionari, chiaburi și chiar 24 de „hitleriști”.
- Excedentul periculos: în decembrie 1951, Luca ordonase vânzarea de mărfuri la preț redus la sate, încasând peste plan 1,24 miliarde de lei. În octombrie 1951, încasările fiscale ajunseseră la 136%.
„Dezvoltarea țării este subordonată lărgirii pieței interne și ridicării puterii de cumpărare a țărănimii luate în întregul ei.” – Vasile Luca (declarația care i-a adus condamnarea)
Din perspectivă istorică, „vina” lui Vasile Luca nu a fost ineficiența, ci faptul că demonstra viabilitatea unei piețe interne. Documentele poliției secrete din 2 iunie 1947 confirmă că orice tentativă de a ridica nivelul de trai era considerată sabotaj la adresa planului stalinist de înarmare. Într-un sistem paranoic, un ministru care aduce bani la buget fără a folosi teroarea subminează autoritatea „necesară” a partidului.
În referatul din 15 iulie 1952, Securitatea a propus reținerea lui Vasile Luca pentru „politica criminală și trădătoare pe care a desfășurat-o în
calitatea sa de ministru al Finanțelor, imprimând politica sa dușmănoasă fostei conduceri a sectorului financiaro-bancar și al cooperației.”
„Crima” împotriva dictaturii proletariatului
Acuzațiile aduse de foștii săi tovarăși erau, în esență, o condamnare a prosperității. Luca era vinovat pentru că dorea ca industria să furnizeze mărfa pentru piața internă, nu doar pentru export sau armament. Partidul a văzut în dispariția țărănimii sărace (care devenea clasă mijlocașă) o amenințare la adresa controlului absolut.
Concluzia oficială a fost necruțătoare: poziția lui Luca era „antimarxistă”, o „ploconire în fața intereselor capitaliste” și a micii burghezii. Planul cincinal trasat de Stalin în anul 1945 nu prevedea bunăstare, ci o economie bazată pe cartele, pregătită pentru un nou Război Mondial.
O moștenire a absurdului: de la Dej la Ceaușescu
Vasile Luca a fost trimis în „muceda temniță” și a murit ca deținut politic în data de 23 iulie 1963 la Aiud, fiind victima metodelor pe care el însuși le folosise împotriva „dușmanilor poporului”. În decursul anilor de detenție, s-a adresat în scris organelor de partid, dar nu a primit vreun răspuns. Vasile Luca a fost reabilitat post-mortem în 1968. Cazul său distruge mitul „omului cumsecade” Gheorghiu-Dej care s-ar fi opus Moscovei.
Adevărul este că aripa „dură” a partidului, condusă de Dej, a dorit limitarea pieței interne și sacrificarea nivelului de trai pentru coloși industriali inutili. Această linie a fost preluată și dusă la extrem de Nicolae Ceaușescu, prin reintroducerea cartelelor alimentare în timp ce poporul suferea pentru obiective politice fanteziste.
Cazul Luca demonstrează o regulă nescrisă a sistemelor totalitare: economia este subordonată creierului unui singur lider. Nu era permisă depășirea nivelului de competență al conducătorului suprem. Orice soluție care funcționa în afara dogmei, oricât de profitabilă era pentru stat, devenea o amenințare la adresa mitului infailibilității liderului.
Ce ne învață Cazul Vasile Luca?
- Inteligența e periculoasă: într-un sistem totalitar, nu ai voie să fii mai inteligent decât liderul suprem.
- Economia ca armă: prosperitatea populației este văzută ca un obstacol în calea controlului centralizat.
- Trădarea din interior: cei care ajută la construirea teroarei sunt, de cele mai multe ori, primele victime ale rafinării acesteia.
Cazul Luca rămâne o mărturie despre cum, în vremuri de tiranie, cel mai mare risc pe care ți-l poți asuma este să încerci să faci sistemul să funcționeze pentru oameni.
