Garda Varegă: cine au fost vikingii Bizanțului?

Venită din Rusia, Scandinavia și Anglia anglo-saxonă, temuta Gardă Varegă a semănat teroare în inimile dușmanilor împăratului bizantin. Aceasta este povestea lor fascinantă.

Cum a ajuns un grup de vikingi danezi, englezi și ruși să fie garda personală a împăratului bizantin în plină epocă vikingă? Garda Varegă a fost un fenomen extraordinar de modern pentru vremea sa: o unitate internațională de mercenari, alcătuită din cei mai de temut războinici ai lumii, care l-a protejat cu loialitate pe împărat timp de aproape cinci secole. Pentru a înțelege povestea lor, trebuie să urmăm rutele comerciale ale Europei de Est, să traversăm nisipurile Levantului și să escaladăm munții Italiei bizantine.

Varegii din Garda Varegă

Înainte de a discuta despre Garda Varegă, este important să înțelegem ce înseamnă „vareg”. Nu, nu este vorba despre rasa extraterestră din „Star Trek” (aceia sunt Ferengi). În loc să descrie un popor specific, termenul „vareg” era folosit de locuitorii Europei de Est și ai Mediteranei de Est pentru a se referi la nordici, adică la scandinavi.

Termenul modern „vareg” este o anglicizare a mai multor cuvinte medievale, cum ar fi grecescul Βάραγγος („Várangos”) și slavonul Варягъ („Varjagŭ”), care se refereau la nordici. Aceste cuvinte provin din termenul nordic vechi væringi, care înseamnă „tovarăș de jurământ”. Cercetătorii cred că acest termen indică faptul că acești scandinavi erau adesea mercenari sau vasali loiali elitelor locale.

Astfel, când istoricii vorbesc despre „vareg”, se referă la aceiași oameni pe care îi cunoaștem drept „vikingi” – războinicii, comercianții, coloniștii și mercenarii din Scandinavia, care au jucat un rol esențial în Europa începând cu secolul al IX-lea d.Hr.^[sursa]

Vikingii în Est

De obicei, asociem vikingii cu Europa de Nord și de Vest. Popoarele scandinave provin din Danemarca, Norvegia și Suedia, de unde au început raidurile și colonizarea Angliei, Islandei și Normandiei (nordul Franței moderne). Însă, în același timp, vikingii se îndreptau și spre est. Aceştia au explorat și cucerit numeroase căi navigabile în estul Mării Baltice, în regiunile ce astăzi formează Rusia și Europa de Est. Acolo, au descoperit o rută comercială alternativă către Asia Centrală, India și China, cunoscută sub numele de „ruta comercială Volga”.

În loc să treacă prin Asia Mică pentru a ajunge în Marea Mediterană prin Constantinopol, această rută trecea prin Marea Neagră și se îndrepta direct prin Ucraina și Rusia de astăzi, pe râuri mari, precum Volga și Nipru, până la Marea Baltică, lângă orașul antic Novgorod. Până la mijlocul secolului al IX-lea, vikingii au stabilit un stat propriu de-a lungul acestei rute, colaborând cu triburile locale slave, finlandeze și baltice, într-o confederație cunoscută sub numele de Rusia Kieveană.^[sursa]

Potrivit tradiției, regele viking Rurik (originar din Roslagen, Suedia) a fondat statul Rusiei Kievene în secolul al IX-lea, stabilindu-și apoi reședința la Novgorod, în Rusia de astăzi.

Moștenirea Rusiei

Este dezbătut dacă rutele comerciale de pe Volga erau deja stabilite de popoarele slave locale sau dacă vikingii le-au creat. Rusia din secolul al IX-lea este descris în surse timpurii, inclusiv în „Cronica primară a Rusiei Kievene” din secolul al XII-lea, drept „varegi”, vikingi care au migrat din Suedia pe râul Volga. Totuși, există unele incertitudini, deoarece scriitorii arabi care au intrat în contact cu acești comercianți la capătul sudic al rutelor comerciale îi descriu pe ruşii kieveni ca fiind „turci”, ceea ce ar sugera origini din stepele Asiei Centrale.

Lingviștii, totuși, consideră că termenul „Rus” provine din finlandezul „Ruotsi”, care înseamnă „Suedia”. Acesta ar putea fi derivat din vechiul norvegian róþsmenn, adică „vâslași”, referindu-se la modalitatea prin care vikingii navigau pe râurile interioare ale regiunii. Sau poate provine de la „Roslagen”, patria regelui Rurik. Însă lipsa surselor timpurii și dorința de a accentua o anumită continuitate istorică pentru popoarele slave au lăsat această problemă nerezolvată.

Cert este că oameni cu o puternică moștenire scandinavă (atât scandinavi, cât și ruși) făceau comerț, luptau ca mercenari și deveneau vasali ai statelor din estul Mediteranei încă din primele etape ale epocii vikinge.

Garda Varegă: geneza

Majoritatea istoricilor plasează originile Gărzii Varege în urma unui tratat încheiat între împăratul bizantin Vasile I și varegii din Rusia Kieveană. Imperiul Bizantin, la acea vreme, era cel mai bogat și mai bine organizat stat din regiune, contrastând puternic cu statele fragmentate și sărace din Europa de Vest. Varegii, care și-au păstrat ferocitatea caracteristică verilor lor scandinavi, vedeau Miklagard (denumirea vikingă pentru Constantinopol) drept o țintă tentantă pentru raiduri.

Navigând pe râurile largi ale Europei de Est și transportându-și bărcile pe uscat pe bușteni, acești războinici au lansat atacuri asupra așezărilor bizantine din jurul Mării Negre și din Asia Mică începând cu mijlocul secolului al IX-lea. Războinicii varegi purtau echipamente ce aminteau de ceea ce astăzi asociem cu vikingii: coifuri cu măști amenințătoare, platoșe strălucitoare și scuturi rotunde, pictate în culori vii.

În anul 860 d.Hr., varegii au avut curajul să atace chiar Constantinopolul, devastând zonele rurale și jefuind biserici. Patriarhul Photios, în scrierile sale, descrie această invazie ca pe „un fulger îngrozitor din nordul cel mai îndepărtat” și „o furtună bruscă de barbari”, subliniind șocul și teama pe care le-au provocat acești războinici bizantinilor.

Răspunsul bizantin a fost unul surprinzător. În loc să organizeze o expediție punitivă, au ales o abordare diplomatică, romană, transformând acești păgâni feroce într-un activ valoros. În loc de soldați, au trimis misionari. Aceștia au reușit să convingă elitele Rusiei că pacea și cooperarea erau mai profitabile decât războiul, iar până la sfârșitul anilor 860, rușii au început să adopte creștinismul și să se alieze cu Bizanțul.

La începutul secolului al X-lea, împăratul Leon al VI-lea și regele Oleg al Rusiei au semnat un tratat oficial, cunoscut sub numele de Tratatul romano-rus din anul 911. Acest document, care formaliza o alianță de lungă durată, ne oferă o imagine valoroasă asupra relațiilor bizantino-ruse. Tratatul stipula obligațiile Rusiei de a ajuta navele bizantine și de a ghida flotele acestora pe râurile locale.

Cel mai important aspect al tratatului, însă, era faptul că rușii aveau acum dreptul de a servi în forțele militare bizantine, o sursă de prestigiu și pradă pentru varegi și un avantaj militar semnificativ pentru împăratul bizantin. În același an, șapte sute de războinici ruși au participat la invazia împăratului Leon asupra Cretei, iar cinci sute au fost trimiși de ruși într-o expediție ulterioară în anul 949. Deși utilizarea mercenarilor străini era rară în armata bizantină, rușii și varegii lor au deschis calea pentru viitoarele colaborări militare.

Varegii devin politicieni

La începutul secolului al X-lea, mercenarii varegi aveau un rol militar limitat, fiind folosiți ca trupe de șoc în armatele împăratului. Însă revolta lui Bardas Phokas din anii 980 a marcat o schimbare decisivă. Varegii au trecut de la rolul de mercenari la cel de gardă de corp imperială, devenind adevărata Gardă Varegă.

Politica bizantină era renumită pentru intrigile de la curte, pline de conspirații, trădări (uneori chiar la propriu) și otrăviri, cu puțini împărați care reușeau să domnească pentru mai mult de câțiva ani. Pe măsură ce prinții Rusiei câștigau influență politică datorită averilor lor și căsătoriilor strategice, implicarea lor în politica bizantină devenea inevitabilă.

În anul 986, proaspăt încoronatul împărat Vasile al II-lea a încercat să slăbească puterea rivalilor săi, Casa Phokades-Lekapenos, înlăturându-i din funcțiile de la curte. Într-un complot demn de o tragedie greacă, Bardas Phokas a organizat o revoltă împotriva împăratului, aliindu-se cu inamicii externi.

Vasile avea însă un atu decisiv: o alianță prin căsătorie. Acesta a aranjat căsătoria surorii sale, Anna, cu Vladimir cel Mare, prințul Rusiei, în schimbul unui ajutor militar. Vladimir a trimis în sprijinul împăratului o armată masivă de 6.000 de varegi. Aceste trupe au fost esențiale pentru înfrângerea rebeliunii, iar acest moment a marcat începutul prezenței permanente a Gărzii Varege la curtea bizantină, garda personală a împăratului devenind astfel o forță de neînlocuit în politica imperială.

Garda împăratului

Începând cu secolul al XI-lea, o brigadă permanentă de varegi a intrat în serviciul personal al împăratului bizantin, formând celebra Gardă Varegă. În această perioadă, termenul „vareg” a început să fie folosit pentru a desemna membrii acestei gărzi loiale împăratului. În documentele vremii, cuvântul „vareg” pare să fie folosit în mod special pentru a descrie rușii de origine norvegiană, descendenți ai vikingilor, diferențiindu-i de slavi (înainte de acest moment, toți aceștia erau probabil considerați „Rusii”).

Garda Varegă a fost formată inițial din războinicii aduși de Vladimir cel Mare, prințul Rusiei Kievene, care l-a ajutat pe împăratul Vasile al II-lea în campaniile sale din Levant și Africa de Nord.

Conceptul de „gardă imperială” era vechi, faimoasa Gardă Pretoriană protejând (și mai târziu controlând) împărații Romei antice. Însă această tradiție dispăruse de secole. Pe fondul rivalităților și intrigilor care fragmentau armata bizantină, Garda Varegă se remarca prin loialitatea fanatică față de împărat. Acești războinici nu erau doar o forță devastatoare pe câmpul de luptă, ci și o „poliță de asigurare” împotriva comploturilor interne.

Îmbrăcămintea exotică și comportamentul impunător al varangilor au devenit un simbol al prezenței împăratului. Descoperirile arheologice moderne au scos la iveală echipamente nordice din secolul al XI-lea în Siria și Bulgaria, două teritorii dominate de Vasile al II-lea în acea perioadă, confirmând traseul lor în lumea mediteraneană.

Un episod remarcabil din istoria Gărzii Varege este Bătălia de la Cannae din anul 1018, desfășurată pe același câmp unde Hannibal a învins legiunile romane în anul 216 î.Hr. Garda Varegă a fost trimisă în Italia bizantină pentru a sprijini pe catapanul Basil Boioannes în suprimarea unei revolte a longobarzilor locali.

Acești nobili angajaseră mercenari normanzi, aventurieri nordici din Franța, pentru a lupta împotriva bizantinilor. Astfel, pe câmpul de luptă s-au confruntat două grupuri de războinici de origine nordică: cavaleria grea normandă și Garda Varegă. Deși stăpânirea bizantină asupra Italiei era pe sfârșite, în acea zi Garda Varegă a obținut victoria, masacrând longobarzii și ucigând liderul normanzilor, împreună cu o mare parte a contingentului lor.

Schimbarea Gărzii Varege

După moartea lui Vasile al II-lea în 1032, Garda Varegă a devenit un element permanent la curtea imperială, dar și-a schimbat treptat componența. Experiențele pozitive ale bizantinilor cu mercenarii străini i-au determinat să accepte tot mai mulți războinici din ținuturi îndepărtate. Printre aceștia s-a numărat și tânărul nobil danez Harald Hardrada, viitorul rege al Norvegiei, care a servit în Gardă înainte de a deveni comandantul acesteia.

Harald, cunoscut în sursele bizantine sub numele de „Araltes”, a fost lăudat pentru abilitățile sale excepționale de războinic. Călătoriile acestui tip de războinici nordici sunt comemorate în sculpturile din Suedia cunoscute drept „Pietrele runice varangiene”, care descriu marile lor aventuri în Orient. Cei care se întorceau acasă aduceau cu ei nu doar bunuri exotice, ci și povești extraordinare.

Un episod interesant relatat în „Cronica” lui John Skylitzes descrie cum o femeie bizantină a ucis un gardian vareg care a încercat să o agreseze. În loc să fie pedepsită, ceilalți varegi au lăudat-o pentru curajul său și i-au oferit bunurile răposatului, un exemplu de cod de onoare neobișnuit în acele vremuri.

La sfârșitul secolului al XI-lea, Garda Varegă a început să includă și anglo-saxoni din Anglia, după cucerirea normandă din anul 1066. Acești exilați au format chiar o colonie balcanică în fortărețele de la Marea Neagră, cunoscută sub numele de „Nova Anglia”. În anul 1081, Garda Varegă, acum majoritar anglo-saxonă, s-a confruntat din nou cu normanzii, de această dată la Dyrrhachium, în Albania modernă, într-o altă ciocnire între războinici nordici și urmașii lor normanzi din sudul Italiei.

Garda Varegă: sfârşitul

Garda Varegă a servit împărații bizantini timp de aproape cinci secole. Membrii săi au fost prezenți la asediul Constantinopolului din anul 1204, când orașul a fost jefuit de cruciați. Deși după acest episod rolul lor a devenit în mare parte ceremonial, Garda Varegă a continuat să existe, ultimele mențiuni despre ea datând din secolul al XV-lea.

Chiar și în timpul apusului Imperiului Bizantin, războinicii nordici au continuat să joace un rol, participând la apărarea Constantinopolului împotriva turcilor în anul 1402.

Garda Varegă nu a fost doar una dintre cele mai temute unități de gardă din istorie, ci și un liant între Est și Vest, o punte unde culturile marțiale și politice s-au intersectat și au fuzionat. Războinicii săi, care proveneau din Rusia Kieveană, Scandinavia, Anglia și din zona mediteraneană, simbolizează perfect transformările lumii medievale și drumul său rapid spre modernitate.