Frigul tăios al unei dimineți de ianuarie, în 1988. Cozi interminabile formate de la ora patru. În vitrina goală a magazinului «Alimentara» se reflectă zeci de chipuri obosite, înfofolite în paltoane groase. Discursul oficial, repetat obsesiv la televizor, spunea același lucru: este un sacrificiu nobil și necesar, folosind împotriva poporului arma dezinformării. Plătim datoria externă pentru a fi, în sfârșit, un popor suveran și independent, ferit de lăcomia capitaliștilor.
Oamenii au strâns din dinți și au acceptat. Au îndurat frig, umilință și nesfârșite ore pierdute, crezând că o fac pentru un scop măreț, după cum arată Gustave le Bon în cartea Opiniile şi Credinţele. Dar dacă întreaga poveste a fost, de fapt, o minciună colosală? Dacă înfometarea unui popor întreg nu era despre plata datoriilor, ci despre finanțarea unui vis megalomanic și secret?
Adevărata gaură neagră: o armată de oțel pe stomacul gol
Datele istorice, odată scoase la lumină, pictează o realitate cutremurătoare. În timp ce rațiile de mâncare se micșorau, Nicolae Ceaușescu declanșase cel mai costisitor program de înarmare din istoria României. Explicațiile oficiale despre plata datoriei ascundeau o hemoragie bugetară de proporții apocaliptice, direcționată către mașina de război.
Să punem lucrurile în context. Un singur avion de vânătoare MiG-23, cumpărat de la sovietici, costa 3,6 milioane de dolari ai vremii, arată un articol din Contributors. O sumă abstractă, poate. Dar ce însemna ea, concret, pentru un român?
La valoarea de atunci, costul unui singur avion MiG-23 ar fi putut acoperi construcția a sute de apartamente sau plata a peste 3.000 de salarii medii pe un an întreg. În timp ce un om abia spera să strângă o mie de dolari într-o viață, dictatorul îi cheltuia în câteva secunde pe o singură piesă din fantezia sa militară.
Și acesta era doar începutul.
De la cer la mare: delirul grandorii militare
Obsesia pentru înarmare a atins toate ramurile armatei, cu costuri amețitoare. Fiecare achiziție secătuia și mai mult resursele care ar fi trebuit să ajungă pe mesele oamenilor.
- Marina Militară: la șantierul din Mangalia s-a comandat asamblarea unui crucișător ușor și a opt corvete. Deși ofereau locuri de muncă, partea cea mai scumpă – armamentul și senzorii – era importată pe valută grea din URSS;
- Forța subacvatică: România a cumpărat submarinul „Delfinul”, o bijuterie tehnologică a vremii, învelit în cauciuc special pentru a fi greu de detectat. Prețul a fost, desigur, astronomic;
- Aviația de elită: chiar și după ce datoria externă a fost declarată achitată, în primăvara lui 1989, restricțiile au fost menținute. De ce? Pentru că în decembrie urmau să sosească avioanele MiG-29, o minune a tehnicii, dar și niște consumatori uriași de combustibil, o altă resursă raționalizată drastic populației.
„Fabricat în România”: visul autarhic care a secat resursele
Pe lângă importurile masive, Ceaușescu a forțat industria națională să producă armament, indiferent de costuri sau eficiență. Fabrici întregi, ridicate cu ajutor chinezesc, au fost dedicate producției de tancuri. Acestea, la rândul lor, necesitau transportoare blindate, care trebuiau și ele produse.
Artileria învechită era înlocuită cu tunuri de calibru mare, de 130 și 152 mm, fiecare necesitând tractoare speciale. Programul de modernizare a mers până la schimbarea aruncătoarelor de mine și a armamentului individual al fiecărui soldat. Nu conta nivelul de trai, nu contau rafturile goale. Singurul lucru care conta era înarmarea.
Ideologia din spatele nebuniei: de ce voia Ceaușescu să-l copieze pe Stalin?
De unde această frenezie? Răspunsul stă în ideologia stalinistă pe care Nicolae Ceaușescu a îmbrățișat-o cu un fanatism ce i-a depășit chiar și pe liderii de la Moscova. El credea cu tărie în principiul revoluției mondiale și în confruntarea finală cu „lumea capitalistă”.
În mintea sa, România nu plătea o datorie, ci construia o fortăreață. Poporul nu făcea un sacrificiu temporar, ci contribuia la un război planetar iminent. Totul trebuia subordonat acestui scop suprem, exact cum predicase Stalin încă din anul 1924: o industrie puternică, capabilă să producă un munte de arme pentru victoria finală a comunismului.
A fost ghinionul tragic al poporului român să fie condus de un om ale cărui fantezii personale au fost transformate în politică de stat, fără niciun mecanism de control, fără nicio urmă de rațiune. Cozile, frigul și foamea nu au fost un accident economic. Au fost o alegere. O alegere a unui dictator care a decis că tancurile sunt mai importante decât pâinea.
