Povestea de iubire trăită de Mihai Viteazul la Alba Iulia: femeia care mai fusese o dată Doamnă a Țării Românești

Pe 15 martie 1600, un diplomat imperial aflat la Alba Iulia raporta că „toate afacerile țării” se aflau în mâna unei jupânese românce: Velica, iubita lui Mihai Viteazul și soția lui Fabio Genga. Același raport nota că voievodul îi poruncise lui Genga, sub pedeapsă de moarte, să nu aibă a face cu propria soție.

Nu era o bârfă de coridor. Era un raport diplomatic, scris de cineva plătit să observe exact. Femeia se numea Velica. Iar drumul ei până în acel document începuse cu 13 ani mai devreme. Nu pe un câmp de luptă, ci la o nuntă.

Nicolae Iorga avea să o numească, peste secole, „stăpâna prin iubire a Ardealului”. Formula sună a licență de cronicar. Documentele epocii arată însă că metafora avea și un suport politic: relația era publică, iar Velica căpătase o anumită influență în viața politică.

Fiica logofătului, crescută în lumea principilor

Velica era una dintre fiicele logofătului Ioan Norocea, la vremea respectivă un oștean de încredere din oastea lui Mihai Viteazul. Ea și sora sa, Zamfira, se aflau de multă vreme la curtea principilor maghiari ai Transilvaniei — nu ca oaspeți trecători, ci ca prezențe integrate într-un mediu politic complicat.

Pe linie maternă, însă, Velica nu era fiică de boier. Mama ei, Stana, era fiica lui Mircea Ciobanul și a Doamnei Chiajna, ceea ce o făcea descendentă atât a Basarabilor, cât și a Mușatinilor. Chiajna era, la rândul ei, fiica lui Petru Rareș și nepoata lui Ștefan cel Mare.

Diplomatul care avea să o numească „o jupâneasă româncă” scria, fără să știe sau fără să-i pese, despre o nepoată de voievod. Velica avea multă influență la curtea principelui Sigismund Báthory. Vorbea mai multe limbi, ceea ce, într-o Transilvanie unde se negocia simultan cu Viena, cu Poarta și cu domnii români, valora cât o funcție.

Despre Zamfira, unii istorici acreditează ideea că Mihai Viteazul s-ar fi iubit și cu ea. Nu există însă dovezi clare în acest sens. În schimb, relația cu Velica Norocea apare relatată în cărțile mai multor cronicari ai vremii.

Nici tatăl ei nu era doar un oștean. Logofătul Norocea conducea, în fapt, o rețea de informații: avea surse la Roma, unde fratele ginerelui său Fabio Genga era secretar al Papei, și la Constantinopol, unde celălalt ginere, Petru Racz, era ambasador. Prima mențiune a prezenței sale în Transilvania datează din 1576 — anul în care a cumpărat satul Cetea cu o mie de galbeni.

În casa asta a crescut Velica. Nu într-una în care frumusețea era singura monedă.

Nunta de la Tecuci și cele 17 zile ca Doamnă

Pe 10 iunie 1587, la Tecuci, Velica s-a măritat. Nu cu un nobil oarecare: mirele era Vlad, fiul lui Miloș și nepotul lui Petru Șchiopul, domnul Moldovei.

Grigore Ureche a consemnat petrecerea. Nunta s-a făcut „cu multă cheltuială şi jocuri”, iar la ea s-au adunat „până la trei mii de oameni”; printre invitați se afla și Mihnea Vodă, domnul Țării Românești. Era, practic, o reuniune de cancelarii.

Doi ani mai târziu, Vlad a ajuns pe tronul Țării Românești. A domnit sub o lună. Mai exact, Vlad a domnit între 20 iulie și 6 august 1589 — 17 zile. A murit repede — unele relatări vorbesc despre otravă — iar Velica a rămas văduvă înainte de a apuca să-și cunoască bine țara.

S-a întors în lumea din care venise tatăl ei. Și, la un moment dat, s-a recăsătorit cu Fabio Genga.

Din interpret, în anturajul domnitorului

A doua întâlnire care îi schimbă viața nu a avut nimic romantic. După victoria de la Călugăreni, din august 1595, Mihai Viteazul a fost primit de principele maghiar — iar Velica i-a fost, inițial, interpret.

Ulterior a intrat în „anturajul” domnitorului român, devenind amanta acestuia.

Contextul personal al voievodului era deja fixat de un deceniu. Mihai era căsătorit de la 27 de ani cu Stanca. Când a cunoscut-o pe Velica avea 37 de ani.

Nici ea nu era liberă. Velica era căsătorită cu aventurierul italian Fabio Genga, confidentul principelui Sigismund. Doi oameni căsătoriți, amândoi, cu persoane aflate în centrul aceleiași scene politice.

Alba Iulia, după 1 noiembrie 1599

Intrarea din 1 noiembrie 1599 nu a fost un gest ceremonial. Cu două săptămâni înainte, la Șelimbăr, Mihai Viteazul îl învinsese pe Andrei Báthory. Alba Iulia i se deschidea ca unui cuceritor, nu ca unui oaspete.

Unirea propriu-zisă avea să vină abia peste șapte luni. Pe 27 mai 1600, după campania din Moldova, Mihai semna ca „Domn al Ţării Româneşti, al Transivaniei şi al Moldovei”.

O cunoscuse pe Velica cu ani înainte de acel triumf. Abia după el a încetat însă să mai ascundă ceva. Istoricul Constantin Gane descrie, în Trecute vieți de doamne și domnițe, exact acest punct de basculare:

„Ostenit de atâtea campanii militare, înşelat şi tracasat de atâtea ori de falşi prieteni şi de duşmani de moarte, neînţeles de Doamna Stanca, în sfarşit, principe peste toate cele trei ţări romane, Mihai îşi găsise acum, cand trecuse de 40 de ani, marea dragoste. În decorul frust şi rece al curtii de la Alba Iulia, Mihai era nedezlipit de Velica, iar cand pleca la Targovişte o lua şi pe ea cu el. Fiind acum singur în Alba Iulia, singur, cuceritor, glorios, atotputernic, nu se mai sfii a-şi ascunde dragostea; dimpotriva, voi ca toata lumea să ştie că Velica era a lui – un omagiu adus frumuseţei ei. O afişa, o impunea, cerea să i se închine lumea ca unei feţe de domniţă ce era şi ca unei Doamne ce ar fi putut fi”

Titlul pe care nu l-a inventat

Comportamentul lui Mihai a confirmat descrierea lui Gane. A dus-o pe Velica la Târgoviște ori de câte ori a avut ocazia și s-a afișat în public cu ea fără nicio rezervă — inclusiv în prezența soțului acesteia.

Partea cu adevărat neobișnuită vine însă dinspre ea. Încă din 1599, Velica își zicea „Doamna Velica”, titlu acordat exclusiv soțiilor de voievozi.

Aici se citește greșit, de obicei, întreaga poveste. Nu era trufia unei favorite. Velica fusese deja Doamnă a Țării Românești, prin căsătoria de la Tecuci. Cea mai plauzibilă explicație este că Velica continua să folosească titlul dobândit prin căsătoria cu Vlad, când fusese pentru scurt timp Doamnă a Țării Românești. Practic, iși recupera titlul.

În același timp, pe sigiliul ei personal figura și pajura heraldică valahă. Un sigiliu nu este un gest sentimental, ci un instrument administrativ: cu el se autentifica, se comunica, se decidea. Iar stema pe care o purta era a țării în care fusese, pentru câteva săptămâni, doamnă.

Ordinul dat soțului

Aici se închide cercul deschis de raportul din martie 1600. Agentul imperial nu descria o relație. Descria o mutare de putere: „toate trebile ţării le are în mână o jupâneasă româncă, măritată cu Fabio Genga, cu care se ţine Vodă în ştiinţa tuturor, până într-atât încât el a poruncit soţului, sub pedeapsă de moarte, să n-aibă a face cu dânsa”

Formula „în știința tuturor” spune tot ce trebuie despre discreție: nu exista.

Mirăslău și tăcerea de după

Iubirea celor doi ar fi durat până în toamna anului 1600, când Mihai Viteazul a fost înfrânt la Mirăslău de nobilimea ardeleană răsculată. Din acel moment, voievodul a fost obligat să plece la Viena, apoi la Praga, unde a cerut ajutor împăratului Rudolf al II-lea.

Undeva, în tot acest timp, exista și o soție. În 1600, Mihai îi dăruise Doamnei Stanca domeniul Făgărașului și o stabilise acolo, cu copiii. După asasinat, ea a rămas prizonieră chiar în cetatea primită în dar.

Mihai s-a întors în Transilvania în fruntea armatelor imperiale. Nu există însă informații că cei doi s-ar fi reîntâlnit. Pe 9/19 august 1601, în tabăra de lângă Turda, a fost ucis de mercenari trimiși de generalul Giorgio Basta, după ce s-a opus arestării.

Se împlinesc, în această lună, 425 de ani.

Ce a rămas din amândoi

Cronicile o pierd acolo. Nu e o formulă de stil: un studiu al istoricului Petronel Zahariuc, publicat în Analele Științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, constată că după uciderea lui Mihai, în august 1601, nu mai există nicio mențiune documentară despre ea.

Nu s-a păstrat niciun portret al Velicăi. Din Mihai a rămas o gravură lucrată după natură, în 1601, de Aegidius Sadeler, cu însemnarea că voievodul avea 43 de ani. Din ea, nimic.

Nici el nu are, de altfel, un mormânt. Capul i-a fost dus la Mănăstirea Dealu, lângă Târgoviște. Trupul nu a fost găsit niciodată: „sarcofagul” de la Turda este un cenotaf, un mormânt gol, iar în zonă nu s-a descoperit vreun schelet care să corespundă descrierilor epocii. Obeliscul ridicat acolo în 1977 măsoară 1601 centimetri — anul morții, transformat în înălțime.

Doi oameni care au condus, pentru câteva luni, tot ce se putea conduce între Carpați și Dunăre. Niciunul nu are un loc unde să fie căutat.

Unde se poate vedea povestea, astăzi

Palatul Principilor din Alba Iulia, în care Mihai Viteazul a locuit în perioada 1599–1600, este astăzi muzeu și poate fi vizitat. Dintre locurile acestei povești, este probabil cel mai apropiat de decorul în care Mihai și Velica au apărut împreună, pentru câteva luni, în văzul unei întregi curți.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU