„Nu aveai ce să faci. Trăiam o irealitate. Era o realitate paralelă”. Acestea sunt cuvintele care descriu cel mai bine perioada în care Academia Română, cea mai înaltă forță intelectuală a țării, a fost capturată de un „rău necesar”: Elena Ceaușescu.
Deși astăzi numele ei este asociat cu gafa monumentală „codoi” (pronunția eronată a formulei CO2), influența ei a fost mult mai sinistră decât o simplă lipsă de alfabetizare științifică.
Ascensiunea fulgerătoare a numărului doi din Partid
Conform istoricului Lucian Boia – recunoscut pentru rigoarea cu care a documentat patologiile puterii în România comunistă, oferind o bază academică solidă relatărilor anecdotice -, parcursul academic al Elenei Ceaușescu a fost o sfidare la adresa logicii. Cu studii rezumate la doar 4 clase primare, aceasta a urcat treptele ierarhiei până la titlul de „Academician Doctor Inginer”.
„Studiile Elenei Ceauşescu se rezumă la clasele primare. Avea să devină însă inginer chimist, doctor în chimie şi, în sfârşit, academician. În faza ei de maximă ascenţiune intelectuală, numele i se pronunţa invariabil: «Academician Doctor Inginer Elena Ceauşescu». Elena Ceauşescu a ajuns numărul doi din partid. Primei doamne i-au revenit politica de cadre, ştiinţa, tehnologia şi cultura.”, arată Lucian Boia.
„Elena Ceauşescu (Petrescu) mam născut în comuna Petreşti, jud. Dîmboviţa, în anul 1919 la 7 Ianuarie. Părinţi se numesc Nae şi Alexandrina ocupaţia agricultori avere 4 hectare de pămînt şi casă de locuit, între ani 1926-1930 am făcut şcoala primară în com unde mam născut”. Astfel își începea Elena Ceaușescu autobiografia din dosarul de cadre întocmit în vederea verificării de partid, dosar care, miraculos, s-a păstrat neatins. Împlinise vârsta de 30 de ani, în 1949, atunci când a scris-o.
În faza ei de maximă ascensiune, Elena Ceaușescu devenise practic numărul doi în partid, având control absolut asupra:
- Politicii de cadre;
- Științei și tehnologiei;
- Culturii naționale.
Deși a absolvit Facultatea de Chimie Industrială din cadrul Institutului Politehnic, regimul ei era unul special: mergea la ore doar când dorea, o libertate pe care niciun alt student nu și-ar fi putut-o imagina. „Cunoștințele ei în chimie erau limitate”, confirmă martorii epocii.
1974: cum a devenit Elena Ceaușescu academician
Elena Ceaușescu a fost aleasă membru al Academiei Române în anul 1974, alături de Ștefan Voitec. Aceștia au fost ultimii membri acceptați până la Revoluția din 1989. Din acel moment, instituția a intrat într-o paralizie auto-impusă.
„Academia murea de moarte biologică. Din ’74 nu s-au mai primit membri. Toți cei care erau acolo erau foarte bătrâni”, povestește Elena Solunca, reprezentantă a Biroului de Presă al Academiei și jurnalist la revistele Academica și Contemporanul.
Longevitatea Elenei Solunca în cadrul Academiei (din 1974 până în prezent) oferă o perspectivă rară: ea a fost martorul ocular al procesului de descompunere și, ulterior, al celui de reconstrucție instituțională de după 1990, reprezentând o verigă de legătură între arhiva vie și realitatea prezentă.
Declinul a fost atât de sever încât, la un moment dat, instituția mai avea doar 7 funcționari angajați. Premiile anuale, o tradiție a excelenței, au fost suspendate complet în anii ’80. În tot acest timp, deși avea drepturi depline, Elena Ceaușescu nu a participat la nicio ședință a Academiei.
„Fără aur!”: ura viscerală față de ziariști și elite
Mărturiile despre comportamentul „Savantiei de renume mondial” la evenimentele internaționale sunt uluitoare. Elena Solunca își amintește un episod de la un congres de chimie: „Ni s-a ordonat că nu avem voie să purtăm nimic din aur pe noi, nici măcar verighetele. Până la urmă, Elena Ceaușescu a interzis să intrăm în sală, am fost ținuți într-o cameră separată. Ea nici nu vorbea la congrese.”
Ura ei față de presă era binecunoscută. Se ascundea în spatele unui protocol rigid care o proteja de orice întrebare tehnică.
În decembrie 1967, soția lui Nicolae Ceaușescu și-a susținut doctoratul în chimie macromoleculară cu teza „Polimerizarea stereospecifică a izoprenului”. Unicul doctorat pentru care regulamentele au fost abrogate prin decret de stat, după cum arată istoricul Lavinia Betea într-un articol din Dilema Veche. Documentele păstrate la Muzeul Institutului Politehnic din București arată că, la 14 noiembrie 1967, directoarea ICECHIM i s-a adresat lui Ștefan Bălan, ministrul Învățămîntului, cu cererea stabilirii comisiei pentru susținerea tezei sale. Nici o mențiune asupra programului doctoral. Ziua următoare, însă, Consiliul de Stat al RSR emite un decret cu noi reglementări ale admiterii, stagiului și planului de învățămînt doctoral, în vigoare mai puțin de o lună de zile.
Alegerea izoprenului nu a fost întâmplătoare; reflecta obsesia regimului pentru independența industrială (producția de cauciuc sintetic). Expertiza reală a savanților din umbră a fost astfel confiscată pentru a valida o agendă politică, transformând un subiect științific legitim într-un instrument de propagandă personală.
Cât despre teza de doctorat, aceasta a fost redactată integral de alți savanți și profesori, identitatea lor reală rămânând până astăzi subiect de legendă și controversă.
Titluri „de protocol” și excluderea post-mortem
Multe universități străine i-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa, însă acestea erau pur conjuncturale. Era o chestiune de protocol între țări: de fiecare dată când șeful statului era invitat undeva, se acordau aceste distincții soției președintelui.
După 1989, s-a pus problema demnității instituției:
- Excluderea: statutul Academiei precizează excluderea membrilor cu condamnări penale. Fiind condamnată și executată în decembrie 1989, Elena a fost exclusă oficial post-mortem în prima ședință din 1990.
- Reabilitarea: Academia și-a recăpătat demnitatea abia în anul 1990, când au fost reabilitați toți cei epurați politic începând cu 1948 și s-a reluat acordarea premiilor suspendate.
- Retragerea titlurilor: unele universități internaționale i-au retras titlurile retrase, în timp ce altele nu au putut face acest lucru din cauza regulamentelor interne.
Teoria mentalității ortodoxe
Într-o concluzie surprinzătoare, Elena Solunca ridică o întrebare sociologică profundă: de ce a fost posibil un asemenea grad de totalitarism în România?
Ea face o comparație între țările catolice, unde elitele au reușit să mențină o formă de rezistență, și țările ortodoxe, unde totalitarismul a fost „cel mai cumplit”.
„E ceva în ortodoxie și trebuie studiat în profunzime, cu adjective și ilustrații nu rezolvăm nimic”, a încheiat Elena Solunca.
Astăzi, Academia are 66 de instituții și centre de cercetare, o realitate care nu se poate compara cu declinul din ’74. Totuși, amintirea perioadei în care știința a fost confiscată de o femeie cu 4 clase rămâne o lecție despre fragilitatea adevărului în fața puterii absolute.
Restaurarea demnității Academiei după 1990 nu a fost un simplu act administrativ (excluderea post-mortem), ci un efort colectiv de recredibilizare a științei românești. Astăzi, existența celor 66 de centre de cercetare active servește drept contrapondere la perioada de „irealitate” documentată, subliniind importanța transparenței și a meritocrației în fața ingerințelor politice.
