5 martie 1953. A murit Iosif Stalin, tiranul care a controlat destinul a milioane de oameni timp de peste trei decenii. În România, acest eveniment a declanșat o reacție în lanț care oscila între teroare paranoică și o bucurie reprimată, transformată într-o piesă de teatru colectivă.
Documente declasificate din arhivele Radio Europa Liberă (RFE) ne permit astăzi să reconstituim, pas cu pas, atmosfera acestui moment istoric.
Moartea lui Stalin: orașul pustiu și patrulele Securității
Imediat ce starea critică a lui Stalin a fost făcută publică, Bucureștiul a fost plasat sub un regim de asediu nedeclarat. Un preot ortodox arab, aflat la acea vreme în Capitală ca invitat al Patriarhului Justinian Marina, a descris scenele desprinse dintr-un film de spionaj:
- Paralizia centrală: după ora 21:00, centrul Bucureștiului a devenit un oraș-fantomă. Singurele care spărgeau liniștea erau mașinile autorităților, care circulau cu viteză maximă pe bulevardele pustii.
- Controlul total: Securitatea a început legitimarea și percheziționarea sistematică a oricărui trecător. Preotul arab relatează că el însuși a fost interceptat de un detașament în fața Oficiului Central al Poștei.
Manifestele clandestine: „Începutul sfârșitului”
În ciuda filtrelor Securității, în dimineața zilei de 5 martie, pereții Universității și ai marelui restaurant de stat „Dunărea” au fost împânziți de manifeste anti-Stalin.
Aceste foi, de mărimea unei pagini de carte, purtau titlul „Români” și se încheiau cu proclamația „Trăiască România Liberă!”. Textul anunța că apropierea morții tiranului reprezintă „începutul sfârșitului pentru Comunism” și chema poporul să se pregătească pentru „măreața zi”. Deși oficialii străini au privit cu scepticism aceste rapoarte, ele au rămas în istorie ca primul semn de revoltă.
„Te Deum” pentru un ateu: dilema clerului
Sub presiunea regimului, Patriarhul Justinian Marina a convocat Sfântul Sinod în sesiune extraordinară. Decizia a fost una halucinantă pentru dogmă: s-a ordonat rostirea unui Te Deum în toate bisericile pentru recuperarea sănătății liderului sovietic, un ateu declarat.
„Sursa noastră afirma că în ciuda agitaţiei manifestată de Justinian, preoţii obişnuiţi abia şi-au putut ascunde bucuria la auzul oportunităţii de a se ruga pentru sufletul unuia care a negat existenţa lui Dumnezeu. Cele câteva persoane care au venit la biserici pentru a participa la Te Deum au fost prezente din simplă curiozitate, în opinia preotului. Acesta afirma că printre enoriaşi se aflau agenţi secreţi, trimişi să se asigure că preoţii respectă setul de ordine primit de la Sfântul Sinod. Preoţii au fost alertaţi de prezenţa agenţilor, astfel că niciunul nu s-a grăbit să îşi manifeste jubilaţia interioară” – notează raportul desecretizat.
În bănci, însă, atmosfera era tensionată. Puținii enoriași prezenți erau amestecați cu agenți secreți trimiși să monitorizeze reacția preoților. Alertați de prezența spionilor, clericii și-au mascat cu grijă „jubilația interioară”.
Căutarea adevărului prin bruiajul Radio Moscova
În timp ce oficialii ascultau Radio Moscova, elita și invitații străini încercau să pătrundă prin „cortina de fier” a informației. La o cină privată, preotul arab și alți trei invitați străini au rugat gazda (un preot român) să găsească stații radio în limba arabă pentru a afla „adevărul despre Moscova”.
Efortul a fost titanic. S-a încercat captarea BBC, Vocea Americii și Radio Europa Liberă, însă bruiajul era atât de intens încât era imposibil de distins dacă interferențele erau cauzate de tehnica Securității sau de fenomene atmosferice.
Gestul subversiv al Patriarhului: „Domnul l-a luat!”
Când moartea a fost în sfârșit confirmată, Bucureștiul a fost transformat într-un decor de doliu: steaguri roșii tivite cu negru, clopote funerare care au bătut pe parcursul întregii zile și o mare demonstrație în Piața Stalin (fosta Piața Victoriei).
Momentul culminant a avut loc la ieșirea din Catedrală. Patriarhul Justinian, urmat de acoliți și mulțime, și-a ridicat mâinile spre cer și a rostit: „Domnul l-a luat!”.
Un preot din apropiere a comentat sub voce: „Patriarhul pare că spune, din gesturile sale: Mulțumim Domnului că ne-a scăpat de el!”. Cei care au auzit remarcile au izbucnit în râs, în ciuda decorului funebru. Zvonurile s-au propagat rapid: unii spuneau că fusese asasinat, alții că murise cu mult timp înainte sau că în URSS s-a instalat haosul.
Noaptea petrecerii mascate: încasări record la cârciumi
Mărturia unui tânăr refugiat român din tabăra Trieste (1954) dezvăluie fața nevăzută a durerii naționale. În timp ce ziarul Scânteia impunea o „sobrietate excesivă” pentru „catastrofa abătută asupra omenirii muncitoare”, poporul sărbătorea.
- Sărbătoarea din bufete: cârciumele din București au fost pline până la refuz. Oamenii au băut și au petrecut toată noptea, celebrând moartea „călăului”.
- Teatrul instantaneu: „Ori de câte ori vedeau un milițian, râsul se transforma într-un plâns simulat”. După trecerea pericolului, motivul de amuzament devenea și mai puternic.
- Economia absurdului: Trustul Alimentației Publice a realizat atunci cea mai mare rețetă de încasări de la înființare, profitând de ultimul ban cheltuit de români pentru „a plânge” tiranul la pahar. Din punct de vedere profesional, aceste cifre contabile sunt proba supremă a eșecului propagandei: un popor care celebra, la propriu, sfârșitul unei ere a terorii, transformând doliul în profit de stat.
Mecanismul „Dublei Gândiri”
Ceea ce arhivele descriu drept „mascaradă” este, în terminologia psihologică, o formă radicală de disonanță cognitivă impusă de stat. Românul anului 1953 a perfecționat ceea ce istoricii numesc „Dubla Gândire”.
Această capacitate de a mima devotamentul total (plânsul mașinal în fața tabloului de la Ambasadă) în timp ce interiorul rămâne subversiv a reprezentat singura formă de rezistență pasivă posibilă. Scenele filmate și trimise la Moscova cu muncitori plângând erau „școala supraviețuirii” transformată în spectacol de stat.
„Școala plânsului” și filmările pentru Moscova
La Ambasada URSS de pe Șoseaua Stalin, „mascarada” a atins perfecțiunea. S-a amenajat o sală specială unde trona tabloul lui Iosif Stalin și un registru în care muncitorii trebuiau să semneze după ce „vărsau câteva lacrimi de formă”.
O coadă interminabilă de oameni ocolea 3-4 străzi laterale pentru a ajunge la tablou. Tânărul martor relatează: „Văzusem cum făcuseră școala cu cele mai bune stahanoviste și cu oamenii devotați ai partidului, care când ajungeau și priveau la tabloul lui Stalin mașinal începeau să plângă… aceste scene au fost și filmate și trimise la Moscova.”
Ultimul act: funeraliile și statuia care „își lua zborul”
Solemnitatea finală a avut loc la statuia lui Stalin. Detaliile tehnice ale funeraliilor subliniază grandoarea forțată:
- Garda de onoare: ofițeri din garnizoana București postați direct pe soclul statuii.
- Cercurile de doliu: brigăzi de muncitori cu tablouri îndoliate și o mare de coroane (cu o rază de 10 metri în jurul soclului). Cea mai mare era coroana rotundă a Comitetului Central al PMR.
- Discursul lui Chivu Stoica: acesta a ținut biografia „marelui învățător” cu o voce atât de afectată și plină de „durere”, încât martorii au avut impresia că statuia însăși se va mișca și își va lua zborul către cer.
Retragerea bruscă a portretelor imediat după funeralii prevestea deja raportul secret al lui Hrușciov din 1956. Această tranziție rapidă de la apoteoză la anonimat confirmă ipoteza martorilor: doliul din martie 1953 nu a fost despre pierderea unui lider, ci despre frica unui sistem care, pentru câteva zile, s-a simțit vulnerabil.
Finalul a fost însă abrupt: la scurt timp după funeralii, cele mai multe portrete ale dictatorului au fost retrase discret din instituții, lăsând în urmă o Românie care, pentru prima dată după mulți ani, simțea un firav sentiment de ușurare.
