Cum au strâns și au pierdut Cavalerii Templieri o avere uriașă

În anul 1220 se împlinea exact un secol de când Hugh de Payns întemeiase, la Ierusalim, Ordinul Cavalerilor Săraci ai Templului lui Solomon. Întemeiat în jurul anului 1120 ca o frăție de cavaleri săraci care apărau pelerinii, ordinul ajunsese, un secol mai târziu, una dintre cele mai bogate organizații din Europa. În acel veac, Templierii se transformaseră din temelii: din păstori săraci de pe drumurile pelerinilor — care depindeau de milostenia altor pelerini pentru hrană și haine — într-un grup paramilitar fără granițe și autosustenabil, finanțat prin administrarea unor moșii la scară largă.

Sistemul prin care mutau aceste averi peste granițe — depozite sigure și scrisori de credit — îi face considerați de mulți istorici primii bancheri ai Europei, cu mecanisme care anticipează băncile de mai târziu.

De la asceți săraci la magnați imobiliari

La începutul secolului al XIII-lea, Cavalerii Templieri erau actori politici cu legături la curțile regale din toată Europa și magnați imobiliari ale căror moșii se întindeau din Scoția până în Sicilia. Deveniseră, totodată, soldați de elită care își permiteau să ridice baze amfibii uriașe în zonele de război, dar și experți financiari cooptați în aparatul birocratic al celor mai importante regate ale creștinătății.

Erau respectați și apreciați în întreaga lume creștină, însă era limpede că nu mai puteau fi considerați asceți radicali și intransigenți.

Cum au devenit bogați templierii?

Averea ordinului nu venea din pradă, ci din administrarea a mii de moșii donate în toată Europa și din serviciile financiare oferite regilor, papilor și pelerinilor.

Privilegiile Marelui Maestru

Marele lor maestru — care în anul 1220 era Petru de Montaigu — avea dreptul, potrivit Regulii Templierilor, la o suită impresionantă: 4 cai de război, până la 4 animale de povară și un anturaj personal alcătuit dintr-un capelan, un funcționar, un valet, un sergent, un potcovar, un traducător sarazin, un bucătar, o echipă de 3 gărzi de corp și un mercenar sirian cunoscut sub numele de turcopol. Pe deasupra, dispunea de un seif pentru păstrarea tuturor obiectelor de valoare și putea primi o cameră privată, pentru uz personal, în oricare palat templier pe care îl vizita.

Templierii și a Cincea Cruciadă

Între timp, rolul Cavalerilor Templieri în mișcarea cruciată rămânea la fel de puternic ca întotdeauna. În anul 1220, câteva sute de Templieri erau cantonați la periferia orașului Damietta, în Delta Nilului, unde se aflau de mai bine de doi ani. Ei luau parte la a Cincea Cruciadă, proclamată de papa Inocențiu al III-lea pentru a obține concesii în Țara Sfântă din partea sultanului Egiptului și Siriei, al-Kamil.

De când Papa Inocențiu al III-lea proclamase a Cincea Cruciadă, frații Templieri ajutaseră la colectarea impozitului papal cunoscut drept „a douăzecea parte”. Alături de ospitalieri — membrii unui alt ordin militar întemeiat la Ierusalim cam în aceeași perioadă cu Templierii — făceau parte din comisii însărcinate să dea socoteală de banii strânși în toate regatele creștinătății. Sumele erau distribuite pe baze regionale, pentru ca un număr cât mai mare de oameni să se poată alătura cruciadei.

Bancherii Cruciadei

O scrisoare a succesorului lui Inocențiu, papa Honorius, arată cât de adânc se implicaseră templierii și ospitalierii în infrastructura de bază a transferurilor financiare. Honorius ținea ca niciunul dintre impozitele pentru Cruciadă, necesare efortului de război de pe front, să nu ajungă în Egipt trecând prin Roma — astfel încât să nu poată exista nici cea mai mică bănuială de corupție papală sau de deturnare de fonduri.

Era un scop nobil, dar care cerea un mijloc descentralizat de a transfera bani, plus oameni de încredere și evlavioși, prezenți în fiecare regat implicat în cruciadă și capabili, în practică, să transporte în siguranță sume mari de monede și comori.

Încrederea mergea atât de departe încât însăși trezoreria regatului Franței era păstrată și administrată în Templul din Paris, iar trezorierii regali erau funcționari ai Ordinului Templierilor — un fel de bancă centrală cu un secol înainte de a exista cuvântul «bancher».

Templierii și Ospitalierii erau agenții ideali. În scrisoarea sa, Honorius recunoștea că ordinele militare puteau, într-adevăr, să mute sume impresionante. Apoi enumera câteva dintre transferurile recente făcute de către Cavalerii Templieri din Europa către Damietta:

• 5.000 de mărci de aur, plătite direct din camera papală;
• 13.000 de mărci strânse în Anglia și transportate de patru templieri — Hugh de Saint-George, John de Novill, Gerald de Soturririo și „Roger englezul din satul Angles”;
• 1.711 mărci adunate în Ungaria și livrate împreună cu ospitalierii maghiari;
• încă 5.000 de mărci strânse în Anglia și transferate prin intermediul trezorierului templier din Paris, fratele Haimard;
• 6.000 de uncii de aur colectate în Franța și transportate tot prin biroul lui Haimard din Paris;
• o cantitate uriașă de monede din Spania și Portugalia, însumând peste 25.000 de piese de aur și peste 5.000 de lire în diverse monede de argint.

„Marca” era o unitate de greutate pentru metale prețioase, nu o monedă bătută — o singură marcă de aur reprezenta o sumă considerabilă, ceea ce arată dimensiunea reală a acestor transferuri.

Erau transferuri însemnate și o dovadă a încrederii papei în integritatea și priceperea Templierilor.

„Deoarece ne-am obișnuit să trimitem impozitele și alte sume de bani mai frecvent prin intermediul fraților din Ordinul Templierilor și al Ordinului Ospitalierilor, nu avem alți intermediari în care am putea avea o încredere mai mare”, scria Honorius.

În scrisori trimise în alte părți în timpul celei de-a cincea cruciade, Honorius a păstrat o poziție similară, avertizându-și corespondenții să ignore zvonurile de corupție sau de comportament necorespunzător aduse împotriva ordinelor, fiindcă „dacă templierii și ospitalierii nu ar cheltui zilnic bani pentru sergenții lor, arcașii lor cu arbaletă și alți combatanți necesari… armata ar fi total incapabilă să rămână la Damietta”.

Cum funcționau scrisorile de credit ale Templierilor

Un pelerin putea depune monede la o „casă” templieră din Europa și primea un document încifrat, pe care îl preschimba în bani la sosirea în Țara Sfântă — evitând astfel transportul fizic, riscant, al aurului.

Avere uriașă, sărăcie jurată

Paradoxal, deși erau una dintre cele mai bogate organizații ale lumii medievale, fraților templieri le era, în teorie, interzis să poarte bani proprii sau să cumpere ceva ce nu li se ordonase în mod expres. Cei care încălcau regulile erau excluși din ordin. Iar dacă, după moartea unui frate, se găseau bani asupra sa, se considera că îi furase și i se refuza o înmormântare creștină — trimițându-i sufletul direct în iad.

Aliați regali și un sfârșit brusc

Datorită flerului lor financiar, Cavalerii Templieri și-au asumat curând tot mai multe responsabilități pentru securitatea statelor cruciate, ceea ce i-a adus în contact cu unele dintre cele mai memorabile personalități ale secolului al XIII-lea. Printre ele se numărau sfântul rege francez Ludovic al IX-lea, cu care se înțelegeau de minune, și Frederic al II-lea de Hohenstaufen, împăratul Sfântului Imperiu Roman — un personaj bombastic și liber-cugetător, care pretindea că este regele Ierusalimului, dar a pornit imediat un război împotriva celor însărcinați să-l apere.

Sfârșitul a venit, paradoxal, tocmai din pricina averii. Adânc îndatorat ordinului, regele Filip al IV-lea a făcut, în fapt, cea mai brutală «retragere de la bancă» din istorie: vineri, 13 octombrie 1307, sute de Templieri au fost arestați, torturați și siliți să mărturisească erezii inventate. În anul 1314, ultimul Mare Maestru, Jacques de Molay, a fost ars pe rug la Paris, iar legenda spune că i-a blestemat pe rege și pe papă să-l urmeze în decurs de un an — ceea ce s-a și întâmplat: amândoi au murit în anul 1314.

Tocmai această dată a hrănit una dintre cele mai răspândite superstiții moderne — «vineri 13». Legătura este însă mai degrabă un mit construit ulterior: teama de ziua de vineri 13 s-a cristalizat abia la începutul secolului XX, în literatură și film, nu în Evul Mediu.

Averea adunată în aproape două secole a fost confiscată ori predată rivalilor lor, Cavalerii Ospitalieri. Iar dreptatea avea să vină mult prea târziu: în anul 2001, cercetătoarea Barbara Frale a găsit în arhivele Vaticanului un document uitat de șapte secole — Pergamentul de la Chinon — care dovedea că, încă din anul 1308, papa Clement al V-lea îi absolvise în secret pe Templieri de acuzația de erezie. În anul 2007, Vaticanul l-a publicat oficial. Cei mai pricepuți bancheri ai Evului Mediu fuseseră, până la urmă, nevinovați.