Cazul bizar al lui Alexandru Moruzi, domnitorul care a plătit pentru a fi dat jos de pe tron după ce a sărăcit țara

În analele tumultuoase ale istoriei românești, presărate cu lupte disperate pentru putere, trădări și maziliri orchestrate de la Înalta Poartă, cazul domnitorului fanariot Alexandru Moruzi strălucește prin unicitatea sa aproape bizară. El rămâne singurul conducător care nu doar că a cerut personal să fie înlăturat de pe tron, dar a și plătit o avere considerabilă Imperiului Otoman pentru a-i fi îndeplinită această dorință paradoxală. Vremurile în care a domnit, însă, erau de o complexitate brutală, iar povara tronului, într-o lume aflată în derivă, pare să-l fi copleșit.

Începând cu veacul al XVII-lea, și mai ales după îndrăzneala domnitorilor pământeni Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir de a sfida puterea otomană, Principatele Române au intrat sub un control mult mai strict al sultanilor. Ca măsură radicală, Poarta a decis să înlocuiască domnii locali cu infamii domnitori fanarioți – membri ai unor influente și bogate familii de origine greacă sau albaneză, rezidente în cartierul Fanar din Istanbul.^[sursa]

Acești noi conducători, adesea mai interesați de propria înavuțire rapidă decât de soarta ținuturilor încredințate, au devenit instrumentele prin care Imperiul Otoman a secătuit sistematic resursele Moldovei și Țării Românești. Birurile au crescut exponențial, la fel și nenumăratele obligații materiale față de Poartă. În siajul domnitorilor fanarioți au venit și boieri de aceeași teapă, care, alături de o parte a boierimii locale adaptate noului sistem, au contribuit la sărăcirea și împovărarea țării.

Peste această exploatare endemică se suprapuneau efectele devastatoare ale nesfârșitelor Războaie ruso-austro-turce, care transformau frecvent teritoriul Principatelor în câmp de luptă și jaf. Invaziile de tot felul completau un tablou sumbru, marcat de o nesiguranță cronică, instabilitate economică și o înapoiere tot mai accentuată față de un Occident aflat în plină modernizare. În acest climat ostil, domnitorii fanarioți aveau o misiune aproape imposibilă: să mențină țara pe linia de plutire, să satisfacă cererile tot mai mari ale otomanilor și, nu în ultimul rând, să se îmbogățească personal și să-și răsplătească susținătorii.

Puțini au reușit să jongleze cu succes între aceste obiective contradictorii. Majoritatea sfârșeau maziliți – înlăturați de pe tron – unii fiind chiar asasinați la ordinul sultanului sau al rivalilor. Cu toate acestea, cei mai mulți se agățau de domnie cu disperare, mituind la Constantinopol cu pungi grele de galbeni pentru a-și răscumpăra greșelile, a dejuca intrigile sau pur și simplu pentru a-și salva viața și a obține o nouă numire.

În acest context sumbru, Alexandru Moruzi se distinge printr-un gest fără precedent. A devenit primul și singurul domnitor care renunță de bunăvoie la tron, cerându-și singur mazilirea și plătind o sumă colosală pentru acest privilegiu neobișnuit. Destinul său a fost unul plin de meandre, adunând nu mai puțin de cinci domnii, alternativ în Moldova (de trei ori) și Țara Românească (de două ori).

Alexandru Moruzzi: un intelectual poliglot pe tronurile țărilor românești

Născut în inima Fanarului, la Istanbul, în jurul anului 1750, Alexandru Moruzi provenea dintr-o familie cu tradiție domnească, tatăl său, Constantin Moruzi, fiind la rândul său fost domnitor. Beneficiind de educația aleasă rezervată unei beizadele (fiu de domn), tânărul Alexandru a avut privilegiul de a studia cu preceptori de renume, printre care s-a numărat chiar Tupet, secretarul marelui filosof Voltaire, și eruditul Nicolas Varcosi.

La maturitate, Moruzi era un intelectual rafinat și un poliglot desăvârșit, stăpânind franceza, italiana, latina, araba, persana și turca. Pasionat de lectură, deținea o bibliotecă impresionantă. Aceste calități remarcabile, dublate de abilități diplomatice, l-au propulsat în înalta funcție de Mare Dragoman al Porții, un echivalent al ministrului de externe al Imperiului Otoman.

Între anii 1790 și 1792, în această calitate, Moruzi a jucat un rol cheie în negocierile care au condus la Pacea de la Șiștov (1791), punând capăt războiului ruso-austro-turc și obținând condiții surprinzător de avantajoase pentru otomani. „Au urmat apoi aproape 15 ani de domnie, petrecuți pe tronurile Valahiei și Moldovei, ceea ce reprezintă o performanță deosebită în instabilitatea epocii fanariote”, subliniază istoricul Sorin Iftimi. Se știe, de asemenea, că Moruzi a fost inițiat în francmasonerie încă din tinerețe, în loja Saint Andreas din Sibiu, în anul 1776. După succesul diplomatic ca Mare Dragoman, numirea sa ca domnitor al Moldovei în anul 1792 a venit ca o recunoaștere firească.

Prințul iluminist și fanariotul hrăpăreț

Posteritatea i-a reținut lui Alexandru Moruzi o imagine duală: pe de o parte, cea a unui prinț luminat, animat de idei occidentale și dornic să modernizeze Principatele; pe de altă parte, cea a fanariotului clasic, hrăpăreț și preocupat de propria avere. Ca reformator, Moruzi este considerat unul dintre cei mai însemnați domnitori fanarioți.

În Moldova, a inițiat construirea primei rețele moderne de alimentare cu apă a Iașului („Casa Apelor” de la Mănăstirea Golia) și s-a preocupat de infrastructura urbană. „Nu în ultimul rând a înfăptuit podirea ulițelor cu bârne de stejar sau chiar cu piatră de râu. În domnia sa au existat preocupări pentru asigurarea iluminatului stradal pe timp de noapte și au fost înființate străjile urbane (culuccii)”, adaugă Sorin Iftimi. În Țara Românească, a ctitorit un spital pentru bolnavii de ciumă și o fabrică de hârtie la Afumați.

Însă realitățile dure ale epocii și ale sistemului fanariot și-au pus rapid amprenta. Idealurile iluministe au pălit în fața pragmatismului brutal. Ajuns pe tronul Țării Românești în ianuarie 1793, după o primă domnie în Moldova marcată de nevoia de a reface ordinea după ocupația rusă, Moruzi s-a lansat în speculații nemiloase. A profitat de sărăcia lucie a populației, cumpărând grâne la prețuri de nimic pentru a le revinde la prețuri exorbitante în perioadele de foamete.

A intensificat exploatarea fiscală, strângând cu forța biruri tot mai mari, atât pentru cheltuielile domniei, cât și pentru tributul datorat sultanului, contribuind astfel la adâncirea mizeriei. A fost destituit și reinstalat de mai multe ori, navigând cu abilitate prin intrigile de la Poartă.

Dezastrul și cererea fără precedent

Momentul culminant al acestei traiectorii contradictorii a venit în timpul celei de-a patra sale domnii (a doua în Țara Românească, 1801-1802). Țara era prinsă la mijloc între cererile Porții și cele ale rebelului Osman Pazvantoglu, pașa de Vidin, cunoscut după porecla „Pazvante Chiorul”, care controla nord-vestul Bulgariei și sfida autoritatea sultanului. Pazvantoglu cerea și el biruri de la domnitorii români, în timp ce Poarta le interzicea acestora să-i ofere vreun sprijin.

Drept represalii, Pazvantoglu a dezlănțuit asupra Țării Românești hoardele de cârjalii – soldați-bandiți balcanici – care au semănat teroare și distrugere. Sate și târguri întregi au fost arse, iar jafurile erau la ordinea zilei. După cum raporta ambasadorul Spaniei la Constantinopol, citat de Bogdan Bucur, „trupele de bandiţi ale lui Pazvantoglu atacă, fură şi devastează totul în calea lor şi că acelaşi lucru îl fac şi rămăşiţele mizerabile ale armatelor turceşti (…) care s-au împrăştiat şi făptuiesc mii de excese”.

Cu eforturi considerabile, Moruzi a reușit să adune o oaste pestriță formată din arnăuți (mercenari balcanici), panduri și miliții locale, sub comanda lui Sava Fokianos. Această armată de strânsură a reușit să oprească temporar incursiunile majore, dar bandele de cârjalii au continuat să bântuie țara, iar populația ajunsese la limita supraviețuirii. Descrierea lăsată de călătorul german P.D. Hotlhaus este cutremurătoare: „Satele stau ascunse în văi (…) casele sunt în pământ. (…) Cobori, de obicei, opt trepte în pământ (…). Deasupra se află un mic acoperiş făcut din buruieni sau papură şi cu pământ îndesat. (…) În aceste vizuini subpământene nu e nicio oală, niciun vas; locuitorii nu ştiu ce va să zică un pat (…), se culcă îmbrăcaţi în hainele pe care nu le scot niciodată de pe ei.”^[sursa]

Confruntat cu acest dezastru generalizat, cu o țară ruinată și o populație incapabilă să mai suporte birurile, copleșit de complexitatea situației și probabil temându-se pentru propria viață, Alexandru Moruzi a luat decizia uluitoare: a cerut oficial Porții Otomane să fie mazilit. Mai mult decât atât, a oferit o parte semnificativă din averea sa personală pentru ca această cerere să-i fie acceptată. Turcii au încuviințat, iar Moruzi a părăsit tronul Valahiei în anul 1802, scăpând de o povară devenită insuportabilă.

Destinul i-a mai rezervat o ultimă domnie, de data aceasta în Moldova (1806-1807), în timpul unui nou Război ruso-turc, perioadă în care a navigat prudent între cele două mari puteri. Alexandru Moruzi, domnitorul luminat și hrăpăreț, diplomatul abil și omul copleșit de istorie, s-a stins din viață în anul 1816, lăsând în urmă amintirea unui gest unic în istoria zbuciumată a tronurilor românești.