În deșerturile și dunele de pe tot globul, atunci când condițiile sunt favorabile, se poate auzi nisipul țipând la o frecvență de 450 Hz. Acest fenomen spectaculos, cunoscut drept misterul dunelor de nisip care cântă, nu este o iluzie optică sau un mit, ci rezultatul unui proces fizic uimitor de precis: mișcarea și sincronizarea la nivel micro a granulelor perfect uscate.
De secole, călătorii care traversează anumite deșerturi relatează ceva oarecum neliniștitor: dune care cântă, țipă, latră și bubuie peste peisaj. În diverse deșerturi nisipoase din întreaga lume, în circumstanțele potrivite, poți auzi o întreagă varietate de zgomote înfiorătoare — descrise când ca un cântec, când ca un fluierat, un lătrat sau un țipăt, în funcție de cât de dramatic percepi situația.
În vremurile străvechi, înainte ca explicațiile moderne să lămurească acest fenomen și pe cel înrudit, al „nisipului bubuitor”, trebuie să fi fost de-a dreptul terifiant. Înțelegerea mecanismului prin care cântă nisipul a demontat mituri vechi de secole, transformând o simplă spaimă ancestrală într-un studiu fascinant de dinamică și acustică.
Diavoli adormiți și hani îngropați: ce credeau cei din vechime
În munții Tian Shan din sud-estul Kazahstanului, de pildă, se aude uneori un huruit surd care se rostogolește peste peisaj. Legenda spune că fondatorul Imperiului Mongol și veritabila mașină de ucis Ginghis Han ar fi fost îngropat sub dune, iar zgomotele auzite de călători ar fi fost încercarea hanului de a-și povesti victoriile cumplite oricui trecea pe acolo.
O altă legendă susține că „shaitan”, adică diavolul, s-ar fi culcat acolo să doarmă după ce a fost lipsit de puterile sale satanice și ar fi devenit el însuși duna de nisip. Potrivit acestei legende, el se odihnește acolo și astăzi, dar scoate acele sunete îngrozitoare ori de câte ori este deranjat.
Marco Polo, la rândul său, a auzit zgomote asemănătoare când a străbătut dunele Chinei în secolul al XIII-lea e.n., descriindu-le drept „sunete ale tuturor tipurilor de instrumente muzicale” și „ale tobelor și ale ciocnirii armelor”.
Explicația științifică: de ce scot dunele de nisip sunete?
Deși sunetul rămâne și azi destul de înfiorător, măcar avem confortul de a-i cunoaște cauza — chiar dacă mecanismul mai are nevoie de ceva perfecționare, ca întotdeauna. Principalul vinovat pentru fluieratul acela tulburător nu este nici Satana, nici Ginghis Han, ci avalanșele de nisip.
Pentru ca fenomenul dunelor cântătoare să apară, este nevoie de trei factori esențiali care lucrează simultan: o pantă suficient de abruptă pentru a declanșa o avalanșă de nisip, lipsa totală a umidității și o dimensiune extrem de uniformă a granulelor erodate de vânt.
„Vântul erodează partea din spate a dunei și acumulează nisip în vârful versantului din față. Când panta este prea mare, se formează o avalanșă spontană care se propagă în josul dunei, producând sunet. Avalanșele artificiale induse prin alunecarea pe fața de alunecare au exact aceeași emisie acustică: acest lucru dovedește că sunetul nu se datorează vântului, ci direct mișcării granulelor. Indiferent de dimensiunea dunei și de localizarea avalanșei, am măsurat o frecvență de [aproximativ 100 Hz], ceea ce înseamnă că aceasta nu este controlată de o rezonanță care implică geometria întregii fețe de alunecare, ci de proprietățile intrinseci ale dinamicii granulelor din cadrul unei avalanșe.”, explică un articol care a investigat subiectul.
Aici lucrurile devin cu adevărat ciudate — sau cel puțin greu de priceput. Te-ai aștepta ca, dat fiind haosul coliziunilor dintre granulele de nisip, să auzi un fel de zgomot alb deosebit de nisipos, cu toate notele diferite ciocnindu-se între ele. În schimb, granulele pot produce note stranii și surprinzător de consistente, în funcție de dimensiunea lor.
În unele dune, oamenii de știință au descoperit că avalanșele produceau un bubuit jos, de aproximativ 100 Hz, în jurul unei note Sol sau Sol diez, în timp ce altele — cel mai frecvent, conform Gizmodo — scot destul de constant o notă La, de aproximativ 450 Hz.
Pentru ca deșerturile să producă aceste tonuri constante, condițiile trebuie să fie exact cum trebuie, uscăciunea fiind aspectul cel mai necesar. În plus, granulele de nisip trebuie să aibă o dimensiune uniformă, dobândită după mulți ani de măcinare prin coliziuni provocate de vânturile deșertului. Cu toate acestea, mai sunt multe de aflat.
„S-a recunoscut că sunetul nu se datorează fluxului de aer din jurul dunelor, ci mișcării unei avalanșe, și nu unei excitații acustice a granulelor, ci mișcării lor relative. Prin compararea dunelor cântătoare din întreaga lume și a două experimente controlate, în laborator și pe teren, demonstrăm că frecvența sunetului este frecvența mișcării relative a granulelor de nisip. Sunetul este produs deoarece granulele în mișcare își sincronizează mișcările. Experimentul de laborator arată că duna nu este necesară pentru emisia sunetului.”, adaugă un alt articol.
Unde pot fi ascultate dunele care cântă?
Deși este un fenomen tare ciudat, deșerturile cântătoare sunt surprinzător de răspândite. China găzduiește o serie dintre ele, alături de exemplul clasic de deșert — Sahara. Iar pentru publicul nostru, în mare parte din SUA, o dună cântătoare mai apropiată de casă se găsește în Deșertul Mojave din California, unde poți cânta la deșert ca la un instrument.
„Doar șapte câmpuri de dune de nisip cunoscute din America de Nord produc sunete răsunătoare, iar Dunele Kelso sunt unul dintre ele! Este un sunet profund, înfiorător, care vibrează și îl simți până în oase; o vibrație care îți străbate întregul corp. Cel mai bun mod de a auzi sunetul este ca un grup mare de oameni să se adune pe creasta dunei în același timp și să încerce să împingă cât mai mult nisip posibil, ca o avalanșă. Vizitatorii vor avea mai mult noroc dacă se află pe o creastă pe care nu a mai călcat nimeni de ceva vreme.”, a explicat National Park Service.
Așadar, din Sahara antică și până în deșertul Mojave, acustica stranie a avalanșelor rămâne unul dintre cele mai uimitoare miracole ale naturii. O simplă alunecare ne arată că până și cele mai izolate regiuni ale planetei ascund, de fapt, o imensă orchestră invizibilă.
Ce s-a mai descoperit în Natură & Geografie?
Unele orașe de coastă se scufundă mai repede decât crește nivelul oceanului
Țânțarii încep să dea semne de rezistență la un insecticid obișnuit
Minus 84 °C în Antarctica, cea mai scăzută temperatură de pe Pământ din 2012
Praful ridicat de impactul de la Chicxulub ar fi putut grăbi extincția dinozaurilor
