O femeie a simțit cum cineva o mângâia pe păr. Pentru ea, era o persoană dragă care murise. Alți participanți au descris un miros, au simțit o atingere sau și-au imaginat pe cineva pe care îl pierduseră. Cu toții petrecuseră 45 de minute privind într-o oglindă, într-o cameră slab luminată, în timp ce cercetătorii studiau cum poate părea aproape o persoană absentă.
Într-un studiu nou, publicat în revista Journal of Anomalous Experience and Cognition, o echipă de la Universitatea din West Georgia și de la Universitatea de Stat din Northwest Missouri din SUA a constatat că intensitatea și realismul acestor experiențe erau legate de un anumit nivel de creativitate. Numai că legătura asta nu explică tot ce s-a petrecut în acest scenariu ciudat.
O cameră în care nimeni nu-și vede chipul
Experimentul s-a desfășurat într-o cameră mică, numită psihomanteum, în care participanții au încercat să simtă prezența cuiva care murise. Pereții și tavanul erau îmbrăcați în catifea neagră. În fața unei oglinzi stătea un fotoliu rabatabil, iar oglinda era înclinată astfel încât participanții să nu-și poată vedea chipul. În spate, o lampă dădea o lumină slabă.
Cercetătorii au recrutat 30 de persoane. Jumătate dintre ele aveau sinestezie sau tendințe asemănătoare. În sinestezie, oamenii asociază automat simțuri sau concepte, de pildă literele cu culorile. Toți ceilalți 15 relataseră deja o experiență cu fantome, la fel ca unii dintre cei cu sinestezie.
Înainte de a privi în oglindă, fiecare a petrecut 15 minute amintindu-și de cineva care murise. Se gândeau la înfățișarea acelei persoane, la vocea, la mișcările și la personalitatea ei. Puteau aduce fotografii sau obiecte-amintire ori o puteau desena.
Au urmat 45 de minute în fața oglinzii. Un zgomot de fond constant, de tipul „zgomotului roz”, acoperea sunetele de afară. De fiecare dată când simțeau o prezență sau aveau imagini vizuale intense, participanții apăsau un buton. La final și-au evaluat experiența: cât de vie și de reală li s-a părut și cât spațiu fizic părea să ocupe. În chestionarul completat după sesiune, 24 dintre cei 30 au spus că au simțit o prezență.
Christine Simmonds-Moore, psiholog la Universitatea din West Georgia, SUA, și autoarea principală a studiului, a fost frapată de intensitatea trăirilor. „Adesea, experiențele au fost extrem de emoționale, dar în sens pozitiv”, a declarat aceasta, citată de publicația Science Alert.
Unii au descris experiența ca pe un prilej de a-și lua rămas-bun sau de a reveni asupra unor lucruri rămase nerezolvate. „O participantă a simțit cum persoana iubită îi mângâia părul, un moment plin de semnificație și cu un impact puternic”, a spus Simmonds-Moore.
O legătură cu fantezia, nu cu sinestezia
Cercetătorii se așteptau ca persoanele cu sinestezie să aibă experiențe mai intense. Nu a fost așa: între cele două grupuri nu au apărut diferențe semnificative, nici la raportarea unei prezențe, nici la felul în care participanții și-au evaluat trăirile.
Un alt tipar a ieșit la iveală dintr-un chestionar care măsura înclinația spre fantezie. Cei cu scoruri mai mari pe scala fanteziei creative au avut tendința să descrie experiențe mai vii și mai realiste. O scală separată, a fanteziei imaginative, nu a arătat nicio asociere semnificativă cu vivacitatea sau realismul experiențelor.
Asta nu demonstrează că întâlnirile au fost provocate de creativitate. Simmonds-Moore a sugerat că le-ar putea modela mai mulți factori laolaltă: personalitatea, așteptările, legătura cu persoana decedată și o stare disociativă ușoară, instalată în timpul privitului prelungit în oglindă. O înclinație puternică spre fantezie „contribuie la rețeta fantomelor”, a explicat ea.
Nu este singura pistă de acest fel. Un studiu recent a legat prietenii imaginari din copilărie de senzația de prezență la vârsta adultă și a explorat astfel încă un mod în care o persoană absentă poate părea că împarte spațiul cu noi.
Petele de pe înregistrări
Echipa de cercetare nu s-a bazat doar pe ce au povestit participanții. A monitorizat și câmpurile electromagnetice, și modificările intervalelor dintre bătăile inimii. O cameră cu infraroșu a filmat zona oglinzii, iar un dispozitiv electronic a generat numere aleatorii, pentru a vedea dacă rezultatele lui au vreo legătură cu experiențele participanților.
Înregistrările au fost analizate de un membru al echipei care nu știa în care sesiuni apăruseră experiențe neobișnuite. Pe ele au apărut pete mici, atât când participanții erau în cameră, cât și în lipsa lor, fără ca frecvența lor generală să difere semnificativ.
Totuși, dintre sesiunile cu participanți, cele în care au apărut petele au fost asociate cu mai multe experiențe neobișnuite raportate și cu rezultate diferite ale generatorului de numere aleatorii. Per ansamblu, generatorul nu s-a abătut semnificativ de la ce ar fi produs întâmplarea, iar relația dintre pete și generator a reieșit dintr-o analiză suplimentară, făcută după ce cercetătorii examinaseră deja datele. Simmonds-Moore a numit-o „o descoperire post hoc intrigantă”, care trebuie confirmată printr-o replicare.
Ca să reproducă petele, echipa a tras de catifea, a imitat mișcările participanților pe scaune, a mutat lampa și a suflat praf spre obiectiv. Doar schimbarea unghiului oglinzii sau balansarea ei a produs pete, mai estompate și mai mici decât cele din înregistrările inițiale.
Praful, particulele din aer și mișcările mici ale oglinzii rămân explicații posibile.
Fără mesaje de dincolo
Studiul a fost de mică amploare, nu a fost înregistrat în prealabil și a implicat numeroase comparații statistice, ceea ce crește riscul unor rezultate întâmplătoare. Mulți participanți relataseră deja experiențe cu fantome, iar asta limitează măsura în care rezultatele se pot aplica și altor oameni.
În camera cu oglindă, după un sfert de oră de amintiri, majoritatea participanților au avut senzația că un om drag, plecat dintre noi, e din nou aproape, iar trăirea a fost adesea puternic emoțională. Cât de vie și de reală părea a mers mână în mână cu fantezia creativă, iar autoarea studiului sugerează că ar putea fi modelată de mai mulți factori care țin de om și de situație: personalitatea, așteptările, legătura cu cel decedat și efectul privitului îndelungat în oglindă. Cât despre petele de pe înregistrări, ele au apărut și în lipsa participanților, legătura lor cu experiențele raportate a ieșit dintr-o analiză făcută după colectarea datelor, iar praful și mișcările oglinzii rămân explicații posibile. Nimic din toate acestea nu dovedește comunicarea cu cei morți și nici nu stabilește un tratament pentru doliu.
Experimente mai ample ar putea investiga cum contribuie amintirile și mediul la senzația de prezență. Simmonds-Moore a declarat că echipa plănuiește o cercetare înrudită, în jurul unui „telefon al vântului”: un telefon neconectat, pe care oamenii îl folosesc ca să vorbească cu cei dragi care au murit.
Ce s-a mai descoperit în Știință?
„Nu murim de bătrânețe”. Oamenii de știință dezvăluie adevăratele cauze ale morții
„Boala sărutului” ar putea fi legată de un risc pentru sănătate mult mai mare decât cred cei mai mulți oameni
Oamenii au făcut duș cu apă rece în cadrul unui experiment. Apoi s-a întâmplat ceva ciudat
În haosul cuantic se ascunde ordine, iar fizicienii au găsit o cale să o scoată la iveală
