Un bărbat a dărâmat un perete din subsolul casei sale și a descoperit un oraș subteran antic care putea adăposti 20.000 de oameni

În anul 1963, în provincia turcă Nevşehir, un gest relativ banal, menit să renoveze o casă, a dus la una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice ale secolului. Un localnic a dărâmat un perete din pivniță și, în locul unei simple camere, a găsit intrarea într-un misterios oraș subteran antic.

Bărbatul, al cărui nume s-a pierdut în negura timpului, a pășit printr-o spărtură făcută cu barosul și a descoperit un tunel. Acesta se deschidea, la rândul său, într-o rețea de alte coridoare. Explorările ulterioare aveau să dezvăluie amploarea incredibilă a locului: un oraș săpat pe 18 niveluri în adâncul pământului, un complex dotat cu capele, școli și chiar grajduri.

Derinkuyu, misteriosul oraș subteran antic

Cunoscut astăzi ca Derinkuyu, orașul zăcea abandonat de secole. Conform arheologilor de la Departamentul de Cultură din Turcia, construcția sa, estimată să poată găzdui până la 20.000 de oameni, ar fi început încă din secolele VIII-VII î.Hr.^[sursa]

Săpat într-o rocă moale, formată din depozite de cenușă vulcanică, orașul a fost inițiat, se pare, de frigieni. O scriere antică, datând din jurul anului 370 î.Hr. – posibil o descriere timpurie a sitului Derinkuyu – menționează locuințe subterane suficient de spațioase pentru a găzdui o familie, împreună cu animalele și proviziile necesare.

Apogeul său a fost atins în perioada bizantină (aproximativ 395-1453 d.Hr.), când Derinkuyu s-a transformat într-un labirint de tuneluri, camere și încăperi, acoperind o suprafață de 445 de kilometri pătrați. Acest sistem ingenios era prevăzut cu intrări ascunse, puțuri de ventilație vitale pentru supraviețuire, fântâni și canale de apă.

Cel mai probabil, locuitorii zonei au folosit inițial roca friabilă pentru a crea depozite, păstrând alimentele la temperaturi scăzute și constante. Însă ceea ce a dus la apariția acestor orașe a fost, fără îndoială, nevoia de apărare.

Locuitorii de la nivelurile inferioare puteau, de pildă, să oprească alimentarea cu apă a etajelor superioare și a celor de la suprafață, împiedicând astfel inamicii să otrăvească rezervele. Tunelurile puteau fi blocate din interior cu uși masive, circulare, din piatră, iar pasajele erau atât de înguste încât îi obligau pe invadatori să înainteze în șir indian, devenind ținte vulnerabile.

De-a lungul secolelor, nenumărate popoare au găsit adăpost în acest oraș-sanctuar. Primii creștini s-au refugiat aici de persecuțiile romanilor, iar mai târziu, musulmanii l-au folosit ca adăpost în timpul războaielor arabo-bizantine dintre anii 780 și 1180.

Astfel de peșteri au fost folosite pentru protecție chiar și în 1909 – și, oricât de impresionant ar fi, Derinkuyu nu este nici măcar cel mai mare oraș subteran din regiune.

„Când a sosit vestea recentelor masacre de la Adana, o mare parte a populației din Axo [o localitate din apropiere] s-a refugiat în aceste camere subterane și, timp de câteva nopți, nu a îndrăznit să doarmă la suprafață”, scria lingvistul Richard MacGillivray Dawkins de la Cambridge, relatând despre perioada petrecută în zonă.

„Se pare”, adăuga el, „că până de curând oamenii trăiau aproape în întregime în aceste locuințe subterane, fără a avea case la suprafață.”