Aron Tiranul, domnul Moldovei cu biruri apăsătoare și o domnie zbuciumată, pe care istoria l-a purtat apoi spre marea revoltă antiotomană a lui Mihai Viteazul

Ordinul a fost simplu și fără scăpare: de la fiecare om, câte un bou. Cine nu avea, se lua de la altul. Așa descriu cronicile ultima măsură fiscală a lui Aron Vodă, domnul pe care boierii îl numeau „cel Cumplit”, iar posteritatea îl știe drept Tiranul.

Într-o vitrină a Muzeului Primei Școli Românești din Brașov stă însă un act semnat de același om. Are pecete domnească și vorbește despre cu totul altceva.

Un tron cumpărat cu galbeni și o Moldovă pusă la plată

În 1591, Petru Șchiopul a părăsit Moldova, iar tronul a rămas vacant. Pretendenții se lingușeau pe lângă sultan. A câștigat, potrivit uneia dintre relatări, cel mai abil și cel mai darnic dintre ei: un oarecare Aron.

Era fiul nelegitim al lui Alexandru Lăpușneanu, deci descendent al ilustrei dinastii princiare a Mușatinilor. Ajunsese la domnie din rândaș.

Prețul tronului diferă de la o sursă la alta. O relatare vorbește despre o imputație de 400.000 de galbeni cerută de turci; alta, despre un milion. Diferența nu poate fi arbitrată aici. Consecința e aceeași în ambele versiuni: ca să acopere datoria, Aron a fost nevoit să scoată dări noi și să aplice taxe publice excesive.

Cronicile nu menajează metoda. Spun despre Aron Vodă că „prăda” țara, că agenții care strângeau dările erau însoțiți de turci și că la urmă a venit ordinul cu boul luat din fiecare gospodărie.

Țara s-a răsculat. Aron a potolit răscoala cu cruzime. Poarta l-a mazilit în 1592 — dar creditorii lui, cu bani puși deja la bătaie, au insistat, iar Aron a fost numit din nou domn pe 18 septembrie 1592.

Cronologia domniilor: de două ori pe tronul Moldovei

Datele diferă între relatări. Le redau pe amândouă:

• Varianta detaliată: septembrie 1591 – iunie 1592; apoi 18 septembrie 1592 – 24 aprilie 1595.
• Varianta scurtă: septembrie 1591 – iunie 1592, apoi pentru scurt timp în septembrie 1592.

Ruptura cu Poarta Otomană și alianța cu Mihai Viteazul

Jafurile turcești l-au săturat pe cel care plătise pentru tron. Papa l-a îndemnat să rupă relațiile cu Poarta. Mihai Viteazul l-a convins, iar pe 5 noiembrie 1594 Aron a intrat în alianța creștină — „Liga Sfântă” din 1594, în marea misiune a unirii românilor. În centrul ei se afla împăratul Rudolf al II-lea, iar printre aderenți, principele Transilvaniei, Sigismund Báthory.

Cu câteva luni înainte, în august 1594, Aron recunoscuse suzeranitatea lui Báthory. Gestul a deschis drumul uniunii personale dintre Moldova, Transilvania și Țara Românească.

Pe 13 noiembrie 1594, mișcarea împotriva turcilor a pornit în aceeași zi la Iași și la București. Creditorii evrei levantini au fost chemați de cei doi domni sub pretextul că li se plătesc datoriile și au fost uciși.

Aron și-a făcut apoi partea militară: a participat la atacul asupra cetăților de la Dunăre și a luat Dobrogea în 1595.

Mănăstirea Aroneanu: ultima ctitorie mușatină de lângă Iași

Între anii 1593 și 1594, Aron Vodă a poruncit zidirea bisericii Mănăstirii Aroneanu, de lângă Iași. Se pare că e ultima ctitorie mușatină cunoscută până azi. Motivația gestului este sintetizată fără ocolișuri de cronicarul Grigore Ureche: domnul socotise că, după atâtea apăsări puse pe țară, era dator «să facă și vreun lucru bun, ca să nu-i vie cu osândă». Lăcașul cu hramul Sfântul Nicolae a fost înălțat pe locul unei mănăstiri din vremea lui Alexandru Lăpușneanu, folosind chiar piatra și bârnele adunate anterior de Petru Șchiopul.

Familia îi dădea și o legătură directă cu ierarhia bisericească: mama lui era sora monahului Nicanor, viitorul Episcop al Romanului (1572–1575) și, pentru scurt timp, Mitropolit al Moldovei (1591).

Complotul lui Sigismund Báthory și temnița din Transilvania

Deși făcea parte din coaliția antiotomană și își îndeplinise sarcinile, Aron a devenit suspect pentru Sigismund Báthory. Principele a pus la cale un complot, l-a atras în Transilvania și l-a înlocuit pe tronul Moldovei cu hatmanul Ștefan Răzvan, în aprilie 1595. Ruptura ascundea un calcul rece de putere. Aron Vodă căutase o legătură directă de protecție cu împăratul Rudolf al II-lea la Praga, dorind ca Moldova să fie tratată ca un membru de sine stătător în Sfântul Imperiu Roman, fără intermedierea principelui de la Alba Iulia. Pentru Báthory, o Moldovă autonomă în cadrul coaliției creștine era inacceptabilă. Avea nevoie la Iași de un executant docil, iar hatmanul Ștefan Răzvan era omul potrivit: un soldat capabil, dar vulnerabil prin obârșia sa (născut dintr-un tată rom și o mamă moldoveancă), dispus să accepte o vasalitate totală față de Transilvania în schimbul recunoașterii pe tron.

Aici relatările se despart. Una spune că Aron, detronat în urma uneltirilor ardelenilor, și-a găsit mai întâi refugiu în Șcheii Brașovului — alegere explicabilă, fiindcă în scurta lui domnie sprijinise financiar lăcașul de cult de acolo, aflat sub presiunea autorităților ostile din Ardeal. Ar fi fost mult mai sigur pentru el să rămână ascuns în biserica pe care o ctitorise. N-a rămas: a plecat la Vințu de Jos, în județul Alba, unde a fost trădat și otrăvit în Castelul Martinuzzi de Sigismund Báthory. Cronicarul brașovean Mihail Weiss îl numea pe principe, cu o ironie greu de ratat: „prietenul său”.

Cealaltă relatare nu lasă loc de refugiu: Aron a fost prins de oștile transilvănene și închis, cu toată familia, la Castelul Martinuzzi din Vințu de Jos, în mai 1595. Acolo a murit otrăvit, în iunie 1597.

Un mormânt deschis cu forța

A fost îngropat în biserica lui Mihai Viteazul din Alba Iulia — biserica ctitorită de omul care îl adusese în alianța creștină.

Pe 20 septembrie 1600, armata lui Gheorghe Basta, victorioasă la Mirăslău, a intrat în Alba Iulia. Au urmat jafuri și represalii împotriva foștilor susținători ai lui Mihai. În acest context, oasele lui Aron Vodă și ale altor boieri au fost dezgropate și aruncate afară.

Știm asta din memoriul pe care Mihai l-a adresat ducelui de Toscana, protestând față de profanare. A reușit, în cele din urmă, să-l reînhumeze.

Hrisovul de la Șcheii Brașovului și dania către biserică

Documentul care complică portretul stă și astăzi, ca tezaur, în expoziția Muzeului Primei Școli Românești. Textul e cunoscut în traducerea făcută în 1899 de preotul profesor Sterie Stinghe, de la Biserica „Sfântul Nicolae” din Șcheii Brașovului.

Aron scrie ca domn al Moldovei, cu binecuvântarea celor trei ierarhi ai țării: Chir Mitrofan, mitropolitul Sucevei, Chir Nicanor, episcopul Romanului, și Chir Mardarie, episcopul Rădăuților. Invocă exemplul domnilor dinaintea lui, care au zidit și au împodobit biserici, și un principiu preluat din scriptura apostolilor:

„auzind scriptura sfinților apostoli, cine împodobește sfintele biserici, acela sufletul său împodobește”

În suburbia Brașovului numită Șchei găsise o biserică începută și neterminată. O ridicase Petru Cercel, fost domn al Ungrovlahiei, pe care hrisovul îl numește frate, și fusese închinată Sfântului Nicolae. Aron o preia:

„atuncea domnia mea m-am sârguit de la toată inima noastră și cu ajutorul lui Dumnezău am isprăvit-o și am împodobit-o, ca să să numească și domniia mea ca un ctitor nou la acea mai de sus scrisă sfântă biserică.”

Partea concretă a daniei e detaliată sec, ca într-un buget:

• toate odoarele bisericești, date bisericii;
• o dare anuală de 12.000 de aspri, plătită la praznicul bisericii;
• câte 300 de aspri pentru cheltuielile de drum ale celor care vin după bani;
• câte un rând de haine pe an pentru doi popi, doi diaconi și patru oameni ai bisericii, plătite tot de acolo.

În schimb, domnul cere rugăciune: pentru sănătatea lui, a doamnei și a copiilor, și pentru iertarea păcatelor moșilor, strămoșilor și părinților — inclusiv ale fratelui său, Petru Cercel. Cere să fie trecut în pomelnic și ca în fiecare an, pe 6 decembrie, să se facă privegheri și pomenire, cu paraclis și colivă seara, atâta vreme cât va sta biserica în picioare.

Apelativul de „frate” nu era o simplă formulă de protocol domnesc. În spatele lui stătea o alianță de familie directă: Aron Vodă se căsătorise cu doamna Stanca, văduva rămasă după sfârșitul tragic al lui Petru Cercel (o figură care nu trebuie confundată cu doamna Stanca a lui Mihai Viteazul, omonimia fiind doar o coincidență des întâlnită în epocă). Odată cu această căsătorie, Aron îl preluase ca fiu vitreg pe Marcu Cercel, băiatul fostului domn muntean. Destinul copilului avea să închidă cercul: după arestarea lui Aron la Vințu de Jos, tânărul Marcu s-a refugiat la curtea lui Mihai Viteazul, care l-a ocrotit și l-a numit ulterior domn vremelnic al Moldovei în iulie 1600. Prin dania din Șchei, Aron plătea așadar o datorie de suflet către memoria celui a cărui familie o preluase.

Ca martori își cheamă fiul, Bogdan Voevod, și aproape întreg sfatul domnesc: Crăstea, vornicul Țării de Sus, Olihovchei și Rizan, pârcălabii de Hotin, Vasile și Lupu, pârcălabii Neamțului, Condrea și Ilea, pârcălabii de la Roman, portarul de la Suceava, al cărui nume lipsește din document, Iane postelnicul, Ciomărtan spătarul, Călugăr vistiernicul, Stamate stolnicul și Tanase comisul — plus toți boierii Moldovei, mari și mici.

Apoi se adresează celor care vor veni după el, oricine ar fi ei: copii, rude sau străini de neam: „acela să nu strice daniia noastră și așezământul, însă să facă și el danie și să miluiască cu milostenie”.

Pecetea a fost legată de act la porunca lui, prin logofătul Gligorcea Crăciun. Ultimul rând fixează mâna și locul: „Au scris Eremiia Băseanul în Iași la a. 7103, luna Nov. 28.”

Ce n-au consemnat cronicarii despre cele două fețe ale domnului

Doi dintre marii cronicari ai Moldovei și-au fixat reperele chiar la numele lui. Grigore Ureche a scris „Letopisețul Țării Moldovei până la Aron Vodă”, pentru intervalul anilor 1359–1595. Miron Costin a scris „Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace”, datat 1675. Niciunul nu pomenește hrisovul de la Șchei.

Boul luat din fiecare gospodărie a rămas în memoria colectivă și a produs o poreclă. Actul de la Brașov n-a intrat în cronici și n-a schimbat-o. Sub aceeași pecete stau, fără să se anuleze una pe alta, țara stoarsă până la ultima vită și domnul care le cerea urmașilor să dăruiască mai departe.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU