Fostul mitropolit Bartolomeu Anania, fugar în 1944 și îndrăgostit de o călugăriță la Mănăstirea Bistrița

Granița de vest a României era ținta unui călugăr de 23 de ani care, într-o noapte din vara lui 1944, a părăsit pe furiș Mănăstirea Polovragi, din Gorj, unde autoritățile îl țineau cu domiciliu forțat. Intrat de puțină vreme în monahism, Bartolomeu Anania era atunci „un ins cu fişă de legionar de abia eliberat din lagăr”, iar exilul i se părea singura ieșire. Același om avea să conducă, în ultimii ani ai vieții, Mitropolia Clujului.

Evadarea nu l-a scos din țară. Lunile care au urmat, împărțite între mănăstiri, stâne și schituri de munte, se pot citi ca un roman de aventuri, cu o arestare, o furtună pe creste, o boală grea și o iubire pentru o călugăriță. Anania le-a consemnat pe toate decenii mai târziu, în volumul „Memorii”, apărut la Editura Polirom în 2008, din care provin fragmentele de mai jos. Felul în care a ales, până la urmă, să iasă din clandestinitate nu are nimic în comun cu planul cu care plecase din Polovragi.

Soția grănicerului de la Stamora-Moravița

Planul tânărului călugăr de a trece clandestin frontiera de vest s-a destrămat la Stamora-Moravița, o localitate din apropierea graniței. Soția unui locotenent de grăniceri l-a zărit întâmplător pe stradă, a ghicit în el un fugar și l-a denunțat autorităților. Anania a ajuns, arestat și sub escortă, la regimentul de Grăniceri din Timișoara.

Arestul a fost scurt. Lipsa oricărei probe i-a forțat pe procurorii Tribunalului Militar să-i dea drumul.

Pe creste, înapoi spre Gorj

Odată liber, Anania s-a gândit că nicăieri nu avea să fie mai ferit decât tocmai la Polovragi, de unde fugise, și a luat drumul înapoi spre Gorj. Cu Valea Oltului și celelalte drumuri mari în mâna armatei sovietice, a urcat pe munte, pe Transalpina. Una dintre zilele petrecute pe creste i-a rămas în minte cu precizie: „Plecasem tare de dimineaţă, era rece şi senin, de pe muntele Cârja am văzut toată Oltenia la picioarele mele şi cureaua Dunării la margine. (…)”

Avea cu el doar câteva lucruri: „Aveam la mine şi un toiag şi mi-l pusesem pe umăr, peste rasă, şi agăţasem de el servieta şi pacheţelul de mâncare.” Pe o creastă expusă vântului, a pierdut tocmai merindea: „Înaintam pe o coamă aspră şi aveam în stânga o prăpastie mare şi vântul bătea puternic către ea. Am simţit o mişcare uşoară în spate: sforicica cedase şi pacheţelul zbura, dus de vânt, în prăpastie. În ziua aceea n-am mâncat nimic, m-am mulţumit numai cu apă.”

Spre seară, problema devenise alta. „Soarele se lăsa spre asfinţit şi trebuia să-mi găsesc un adăpost pentru noapte. Mă apropiam de Gâlcescu şi Iezer (…) Jos am zărit o spoială de pete albe şi nu puteam să-mi dau seama dacă sunt oi sau pietre. Mi-am pus toiagul în direcţia lor, drept reper. Petele albe se mişcau încet spre dreapta, şi îndată am început să cobor, mulţumind lui Dumnezeu.”

Anania descrie cu umor primirea de la stână: „Când m-am apropiat de oi, au sărit câinii la mine şi le-am văzut pieptarele cu cuie de fier şi deodată mi-am adus aminte de Creangă şi m-am chircit ciuciulete la pământ, zăvozii nu m-au atacat, ci doar m-au făcut prizonier într-un cerc din care m-au cules ciobanii, miraţi că au un astfel de musafir”.

Noaptea din coliba de piatră

A doua zi, pe vârfuri, l-a prins furtuna. În memorii, fostul mitropolit a lăsat mărturisirea că, speriat, a îngenuncheat și s-a rugat. Schimbarea vremii a fost fulgerătoare: „În câteva clipe mi s-a închis toată zarea şi mă aflam singur într-o apă de neguri pe care vântul, din ce în ce mai furios, le sfâşia şi le încolăcea ca pe nişte şerpi. (…)”

Prin ceață a apărut un refugiu: „Prin negurile întărâtate am zărit fantoma unei colibe de piatră, unul din acele adăposturi primitive pe care le fac ciobanii pe înălţimi. Am aruncat câţiva bolovani în uşa de lemn şi nu s-a mişcat nimic- am îndrăznit să mă apropii. (…)” Focul aprins înăuntru a făcut lucrurile mai rele: „Am aprins focul, dar vântul răzbătea atât de puternic prin toate rosturile pereţilor şi se poticnea atât de furios încât toată coliba s-a făcut, în câteva minute, numai fum şi înecăciune. Am pisat vatra cu un bolovan până ce au pierit tăciunii şi m-a cuprins un fel de frică.”

Liniștea a venit din rugăciune și dintr-un detaliu observat abia după aceea: „M-am aşezat în genunchi, la pătucul acela de lemn, şi am citit Paracliserul Maicii Domnului, cel dătător de adăpost, şi numai după aceea am băgat de seamă că micuţa colibă avea deasupra câteva bârne încrucişate. Minţim când spunem că ne întâlnim cu intimitatea lui Dumnezeu în infinitul bolţilor cereşti. Dumnezeu nostru cel mai apropiat se află sub cel mai scund acoperiş din lume. M-am liniştit ca prin miracol şi am aşteptat să treacă vremuiala”.

Nici Transalpina nu era ocolită de trupele sovietice, iar Anania s-a străduit tot drumul să nu fie văzut de soldați. Starețul Bica, ocrotitorul lui, îl aștepta la Polovragi, unde călugărul a ajuns după mai multe zile și nopți de mers pe munte.

O iubire platonică la Mănăstirea Bistrița

La Polovragi nu a stat mult. În septembrie 1944 era din nou pe drumuri, cu opriri la Râmnicu Vâlcea, București, Brașov și Sibiu. Oamenii pe care îi cunoștea se refugiaseră toți din fața înaintării sovietice, așa că s-a îndreptat spre Mănăstirea Bistrița, în Vâlcea. Acolo a căzut la pat cu pneumonie, iar maicile l-au îngrijit timp de trei săptămâni.

În acele săptămâni s-a atașat de una dintre călugărițe, iar convalescența s-a transformat într-o frământare sufletească pe care o povestește fără menajamente: „Sănătatea mi se făcea tot mai bună pe zi ce trecea. Dar, vai!, la un moment dat am început să-mi dau seama că mă vindecam dintr-o boală şi mă împătimeam cu alta. Chipul maicii Artemia se amesteca tot mai des cu gândurile mele şi când auzeam cum se deschide uşa de la intrare îmi plăcea să cred că e ea. Nu era frumoasă, dar avea ochi migdalaţi şi făptură de trestie neagră. Era orfană, copil găsit, nu-şi cunoştea părinţii, crescuse şi învăţase carte în mânăstire, devenise călugăriţă prin inerţie (…)”

Apropierea se construia din gesturi mărunte, repetate zi de zi: „Artemia îmi aducea nu numai lemne la sobă, ci şi flori de tufănică în glastra de pe masă, pe care le potrivea îndelung, cu mâinile ei delicate. Îi citeam câte o pagină-două, ea se interesa dacă am hârtie destulă şi scuţitoare de creioane, şedea rezemată de sobă şi îşi deschidea tot mai mult sufletul”.

Lacrimile din strană

Două lucruri au întrerupt brusc povestea. Prezența tânărului adăpostit printre maici a început să stârnească întrebările agenților Siguranței, iar o întâmplare din trecutul Artemiei a ridicat între cei doi o barieră nevăzută. Episodul datează din anii în care ea fusese studentă: „Avea 20 de ani când devenise studentă la medicină, învăţa bine, dar nu fusese lipsită chiar de unele ispite. Se afla odată, cu oarecare treabă, în biroul unui magistrat din Sibiu, când acesta a cuprins-o în braţe şi a sărutat-o pe gură (…)”

A urmat, în propria lui descriere, o suferință pe care nici nu încerca s-o aline: „Eu mă simţeam rănit la suflet şi nu făceam niciun efort să mă vindec, dimpotrivă, simţeam plăcere să mă las învăluit în mâhniri. Îmi era greu să ştiu ce simte trestia aceea grăitoare, căreia îi pândeam paşii pe coridor. Într-o noapte am slujit la Utrenie; a doua zi s-a apropiat de mine Galiani, puţin îngrijorată, şi mi-a confirmat că nu ştie ce se întâmplă cu Artemia, că în timp ce eu ziceam ectenia în mijlocul bisericii, ea plângea în strană”. Maica Galiani era una dintre tinerele viețuitoare ale Bistriței — martoră discretă a apropierii celor doi și cea care sesizase tulburarea Artemiei.

Între Arnota și Schitul Pătrunsa

Anania a fost nevoit să se mute la Arnota, un schit la circa 3 kilometri de Bistrița, după ce agenții Siguranței din Horezu i-au acordat tot mai multă atenție. Nu după mult timp, Schitul Pătrunsa, retras în munți, i-a devenit noua ascunzătoare. Singura companie îi era părintele Veniamin, „un bătrân cu barbă albă şi mare”, la a cărui mămăligă mai aveau parte doi câini.

Șederea la Pătrunsa a ținut doar câteva zile, fiindcă, după cum avea să recunoască în memorii, nu a rezistat dorului de Artemia și a revenit la Bistrița. Mănăstirea rămânea însă un loc primejdios pentru el, așa că după alte câteva zile a urcat din nou la schitul de munte. Acolo a petrecut atât Crăciunul, cât și Anul Nou.

Drumul spre Târgu Jiu

La câteva luni după acele sărbători, a renunțat singur la clandestinitate și s-a prezentat la jandarmii din Târgu Jiu ca să se predea. Viața de fugar îl istovise, iar gestul era, pentru el, calea de a se desprinde de stigmatul de legionar.

Pătrunsa i-a mai servit drept refugiu o dată, în iunie 1946. Anania condusese atunci greva anticomunistă de la Universitatea din Cluj, ca președinte al Centrului Studențesc „Petru Maior”, iar după aceea a fost nevoit să urce din nou spre schitul din munții Buila. În chilia bătrânului Veniamin și-au găsit loc doi oaspeți: Anania și Nicolae Suciu, secretarul aceluiași centru studențesc.

Călugărul care ieșise pe ascuns din Polovragi cu gândul la frontiera de vest și-a încheiat fuga mergând din proprie voință în fața jandarmilor din Târgu Jiu. Între cele două momente au încăput luni de pribegie și o iubire platonică la Bistrița, pe care Anania a ales s-o facă publică abia în memorii, cu tot cu plânsul Artemiei din strană.

Predarea de la Târgu Jiu nu l-a eliberat însă de trecut. În 1958, eticheta de legionar l-a dus în închisoare, iar după eliberarea din 1964 drumul spre scaunul de mitropolit a trecut prin anii petrecuți în America și prin alegerea ca arhiepiscop al Clujului, în 1993. Fugarul din vara lui 1944 a ajuns, în anul 2006, mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU