Un „cazac mongol”. Un Homo sapiens cu oasele deformate de boli. Sau poate doar un biet urs de cavernă. Așa au încercat savanții secolului al XIX-lea să explice scheletul bizar scos la lumină în Valea Neander din Germania.
Astăzi, denumirea de Homo neanderthalensis ne este familiară, fiind introdusă oficial în 1864 de geologul irlandez William King. La acea vreme însă, comunitatea științifică a refuzat cu încăpățânare ideea unei alte specii umane: ipoteza zdruncina convingerea religioasă că omul fusese creat desăvârșit și neschimbat încă de la începutul lumii. Cum teoria evoluției făcea abia primii pași, cercetătorii s-au grăbit să găsească explicații alternative pentru aceste oase neobișnuite — unele ajungând de-a dreptul caraghioase.
De altfel, primele fosile trecuseră complet neobservate, dintr-un motiv simplu: savanții nu aveau încă reperele mentale pentru a înțelege ce țineau în mâini. Cel mai vechi craniu fosil fusese dezgropat în peștera Engis din Belgia, încă din 1829. Aparținuse unui copil mic și avea să fie recunoscut oficial ca aparținând unui neanderthalian abia un secol mai târziu, în 1936.
Un al doilea specimen a ieșit la iveală în Gibraltar, în 1848. Iar în august 1856, într-o carieră de calcar din Valea Neander, a fost descoperit scheletul care a schimbat totul. Abia atunci comunitatea științifică a fost silită să privească în față aceste oase enigmatice.
De la un „urs de cavernă” la o umanitate uitată: Descoperirea lui Fuhlrott
Prima încercare de identificare le-a aparținut tăietorilor de piatră din cariera Feldhofer — și a fost la un pas de a distruge complet descoperirea. Obișnuiți să dea peste resturi de animale în sedimentele peșterilor, aceștia au crezut că oasele masive aparțineau unui banal urs de cavernă. Fără să stea pe gânduri, au aruncat resturile printre dărâmături, pe podeaua carierei, unde multe fragmente s-au spart sau au fost pierdute pentru totdeauna.
Profesorul local Johann Carl Fuhlrott a venit apoi să examineze fragmentele rămase. El a sugerat că, de fapt, creatura era un om străvechi, care trăise înaintea celților și germanilor, pe vremea când „rase sălbatice” cutreierau nordul Europei.
Unele părți ale acestei relatări pot părea rudimentare și depășite. Ideea lui Fuhlrott era însă cu mult înaintea vremii sale: o formulase cu doi ani înainte ca Charles Darwin să publice faimoasa lucrare Originea speciilor.
Influenta carte a lui Darwin avea să ofere cadrul conceptual pentru evoluția umană. În momentul descoperirii din Valea Neander, însă, știința europeană era dominată de dogma „fixismului” — convingerea că toate viețuitoarele fuseseră create imuabile de divinitate, fiecare la locul său, dintr-o singură suflare. Ideea că speciile se pot transforma de-a lungul erelor sau că omul însuși ar putea avea strămoși dispăruți nu era doar străină, ci părea de-a dreptul o erezie.
Nu e de mirare, așadar, că mulți cercetători au respins categoric ideea unei alte specii umane.
Cazacul lui Mayer și bolile lui Virchow
Printre cei mai vehemenți sceptici s-a numărat anatomistul german August Franz Josef Karl Mayer. Scheletul, susținea el cu toată seriozitatea, nu era o fosilă preistorică, ci rămășițele unui „cazac mongol” din cavaleria rusă care traversase Rinul în 1814, în campania împotriva lui Napoleon. Rănit în luptă sau dezertor, soldatul s-ar fi târât în peșteră pentru a muri în singurătate.
Pentru a-și susține scenariul, Mayer a propus o interpretare anatomică de-a dreptul fantezistă: femurul curbat al scheletului ar fi fost rezultatul unei vieți petrecute în șa, iar arcadele proeminente de deasupra ochilor nu erau trăsături anatomice native, ci oase deformate de o grimasă continuă — soldatul și-ar fi încruntat fruntea ani la rând din cauza durerii chinuitoare provocate de o fractură la braț.
Biologul britanic Thomas Huxley, supranumit „Bulldogul lui Darwin”, a demontat teoria cu o ironie tăioasă: i-a întrebat pe colegii săi cum se făcea că un călăreț cazac rătăcit în Germania la 1814 reușise să-și lase un craniu geamăn și într-o crăpătură sigilată din stânca Gibraltarului. Cu toate acestea, rezistența a rămas uriașă. Rudolf Virchow, părintele patologiei celulare și o autoritate absolută în medicina vremii, a respins la rândul său ipoteza evoluției: el a decretat că oasele aparțineau unui om modern obișnuit, dar chinuit de patologii severe — rahitism în copilărie, artrită la bătrânețe și deformări provocate de lovituri violente la cap.
Când geologul William King a propus oficial, în 1864, denumirea de Homo neanderthalensis, el nu descria doar o ciudățenie anatomică, ci deschidea prima breșă în dogma că specia noastră a fost dintotdeauna unică. Ironia profundă a istoriei este că mințile luminate ale secolului al XIX-lea au preferat să imagineze cazaci rătăciți în caverne și maladii bizare, doar pentru a evita adevărul cel mai incomod: că pământul pe care călcăm păstrează ecoul altor umanități demult apuse.
Ce s-a mai descoperit în Istorie & Arheologie?
Spionul KGB „Redwood” și-a trădat patria pentru un leac de impotență și a deconspirat planul sovietic de invadare a Iranului
Doamna Chiajna, nepoata lui Ștefan cel Mare care a ajuns mamă a doi musulmani și a unei cadâne
Peste 10.000 de soldați morți sau dispăruți în Bătălia de la Țiganca: cea mai sângeroasă luptă purtată de români pentru reîntregirea țării
De ce a fost canonizat Ștefan cel Mare, cel „mânios și de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat”
