Pe 17 sau 18 august 1945, dacă vremea ar fi fost prielnică, o a treia bombă atomică ar fi căzut peste Japonia. Capitularea anunțată pe 15 august a oprit-o din drum. Miezul ei — o bilă de plutoniu-239 cântărind 6,5 kilograme — nu a rămas însă inert. A continuat să ucidă, în liniște, departe de orașe. Avea să fie cunoscut, după două accidente la Laboratorul Național Los Alamos, drept Demonul de la Los Alamos — sau, în literatura internațională, Demon Core. Povestea acestui miez a transformat felul în care omenirea manipulează materialele nucleare: după el, experimentele „cu mâna” au fost interzise, iar protocoalele moderne de securitate radiologică i se datorează, indirect, lui.
Povestea celei de-a treia bombe nucleare americane este una dintre cele mai puțin amintite paranteze ale Programul de cercetare ultrasecret condus de SUA (1942-1946), cu sprijin britanic și canadian, care a dus la proiectarea și fabricarea primelor arme nucleare din istorie. În ea apar doi fizicieni tineri, o șurubelniță scăpată din mână, un fulger albastru și o etichetă pe care echipa de la Los Alamos a schimbat-o, după accidente, din „Rufus” în „Demonul”.
Cele două bombe care au închis războiul
Pe 6 august 1945, bomba cu miez de Un izotop radioactiv și singurul material fisil care se găsește în stare naturală. A reprezentat „combustibilul” nuclear din care a fost fabricat miezul bombei „Little Boy”, detonată deasupra Hiroshimei. botezată „Little Boy” a fost detonată la o altitudine de 600 de metri deasupra Hiroshimei. Explozia a nimicit totul pe o rază de doi kilometri, distrugând 92% din construcțiile orașului și ucigând circa 140.000 de oameni. Există mărturii care arată că unii oameni pur și simplu au fost „fotografiați” pe asfalt din cauza radiațiilor.
Trei zile mai târziu, pe 9 august 1945, bomba cu miez de Un izotop radioactiv obținut artificial în reactoarele nucleare. Este materialul de bază folosit pentru declanșarea fisiunii în majoritatea armelor nucleare (inclusiv în bomba aruncată la Nagasaki). botezată „Fat Man” a fost detonată la o altitudine de 500 de metri deasupra Nagasakiului. Circa 36% din oraș a fost distrus, iar circa 74.000 de persoane au fost ucise. Cele două zile au pus efectiv capăt celui de-Al Doilea Război Mondial. Japonia a capitulat pe 15 august 1945.
A treia bombă atomică, oprită de capitularea Japoniei
Capitularea Japoniei a făcut ca Statele Unite să nu mai lanseze a treia bombă nucleară. Puțini mai știu azi de existența ei. Și mai puțini știu ce a urmat.
Pe 10 august 1945, generalul Leslie R. Groves îi scria generalului George C. Marshall:
„Bomba trebuia să fie pregătită pentru a fi lansată în prima zi cu vreme favorabilă, după 17 sau 18 august”
Vremea favorabilă a venit. Lansarea, nu. Miezul — o bilă de plutoniu-239 asemănătoare cu cea de la Nagasaki, cântărind 6,5 kilograme — a ajuns în schimb la Laboratorul Național din Los Alamos. Acolo a intrat în grija a doi fizicieni: Harry Dahglian și Louis Slotin.
Detaliul rareori reținut: bombele aveau „trăgaci”
Primele două bombe atomice nu explodau singure. Erau, prin natura lor, „produse manuale, artizanale”. Aveau un „trăgaci” — un detonator. Pentru a porni reacția nucleară era nevoie de o explozie convențională.
Mecanismul, simplificat, arăta așa:
- o cantitate suplimentară de 5% de plutoniu făcea ca miezul să devină Punctul critic în care o reacție nucleară în lanț nu se mai auto-susține stabil, ci accelerează necontrolat, generând o cascadă exponențială de energie și radiații.;
- neutronii loveau alți neutroni;
- aceștia loveau, la rândul lor, alți neutroni;
- cascada creștea exponențial;
- rezultatul era o uriașă cantitate de energie radioactivă și termică.
Dahglian și Slotin nu voiau să detoneze bomba. Voiau să descopere o metodă neconvențională de a împinge miezul în pragul „supercritic”, utilizând materiale dense, ca beriliul, pentru a nu permite neutronilor să iasă în afara miezului.
21 august 1945: primul accident cu miezul de plutoniu
Pe 21 august 1945, Harry Daghlian — un fizician de 24 de ani — a construit o barieră în jurul miezului folosind cărămizi de carbură de tungsten, un material reflectorizant pentru neutroni. A scăpat din greșeală o bucată. Miezul a devenit supercritic. A apărut un fulger albastru și strălucitor.
După 25 de zile, savantul murea.
„Coada dragonului adormit”
Nouă luni mai târziu, pe 21 mai 1946, fizicianul canadian Louis Slotin a repetat o variantă a experimentului în fața a 7 colegi, ca demonstrație pentru succesorul său, Alvin C. Graves.
Louis Slotin a continuat experimentele lui Dahglian, asumându-și și el riscuri inutile. Publicația The Atlantic îl descrie pe Slotin cum s-a apucat de treabă:
„Cu cămașa descheiată și cu ochelari de soare”
A demonstrat și el cum se „gâdilă coada dragonului adormit”. Era o expresie inventată de fizicianul Richard Feynman.
Slotin a așezat o emisferă de beriliu deasupra miezului de plutoniu, încet, fără a păstra o distanță de siguranță, folosind mâinile goale și vârful unei șurubelnițe. A scăpat șurubelnița. Bucata de beriliu a alunecat pe miezul de plutoniu. Același fulger albastru. Aceeași emanație de căldură.
Slotin a murit peste 9 zile.
De ce a fost numit „Demon Core”?
Trei amănunte care au schimbat numele miezului
Cele două accidente — nu decesele — au împărțit aceleași trei coincidențe:
- Ambele s-au produs în data de 21 a lunii (21 august 1945 și 21 mai 1946);
- Ambele într-o zi de marți;
- Ambii fizicieni au murit ulterior în aceeași cameră de spital de la Los Alamos.
Au gustat parcă din arma care provocase atât de multă distrugere în Japonia. Miezul, numit inițial „Rufus”, a fost rebotezat. Noul nume: „Demonul”.
Sfârșitul „Demonului”
Ce s-a întâmplat cu miezul după 1946?
Bila de plutoniu care nu a căzut peste Japonia ar fi trebuit să fie detonată în Atolul Bikini, într-o serie de teste postbelice. Nu a fost.
Miezul era programat pentru cel de-al treilea test din cadrul Operațiunii Crossroads, dar testul a fost anulat. În vara anului 1946, miezul a fost topit, iar aliajul de plutoniu-galiu a fost reciclat în alte arme nucleare.
În vara următoare, a fost topită și trecută în arsenalul nuclear american. Bomba pe care războiul nu a apucat să o folosească s-a întors, ca metal, în depozitul țării care o construise — după ce ucisese, în liniște, doi dintre oamenii care o cunoșteau cel mai bine.
Era deja, de mult, „Demonul”.
Lecția lui rămâne însă vie: după 21 mai 1946, experimentele „cu mâna” pe au fost interzise definitiv la Los Alamos, iar protocoalele moderne de criticitate s-au construit, în bună măsură, pe cenușa celor două accidente.
(FAQ) Întrebări frecvente despre „Demonul de la Los Alamos” (Demon Core)
Ce este „Demonul de la Los Alamos” (Demon Core)?
De ce nu a mai fost detonată a treia bombă atomică?
De ce a primit acest miez de plutoniu numele de „Demonul”?
Ce s-a întâmplat cu „Demon Core” în cele din urmă?
Ce s-a mai descoperit în Istorie & Arheologie?
16 mumii și un câine, într-o singură cameră funerară folosită aproape 700 de ani
De ce interviul acordat de prințesa Diana pentru BBC în 1995 a șocat lumea
Soții Cohen au predat URSS-ului schema bombei atomice și au mai rămas liberi 10 ani. Cum au reușit?
23 august 1944, ziua haotică în care destinul României s-a decis într-o singură audiență: „Intru ca om paşnic şi sunt tratat ca un criminal?”
