23 august 1944, ziua haotică în care destinul României s-a decis într-o singură audiență: „Intru ca om paşnic şi sunt tratat ca un criminal?”

Ultimele cuvinte pe care Adolf Hitler i le-a adresat vreodată lui Ion Antonescu nu au fost o promisiune, ci un avertisment. La despărțirea lor din 5–6 august 1944, Führerul — înțelepțit de experiența italiană — i-a spus scurt: „Să nu vă duceţi la Palatul Regal”.

Adolf Hitler nu uita că Benito Mussolini fusese arestat îndată ce ieșise de la audiența avută la rege. Mai puțin de 3 săptămâni mai târziu, la ora 16:05, mareșalul României urca treptele Palatului Regal din București. Audiența care a urmat a durat mai puțin de o oră. La ieșire, Antonescu era deja arestat, iar România își schimbase tabăra în război.

Pe 23 august se împlinesc 82 de ani de la ziua care a schimbat traiectoria țării. Repercusiunile deciziilor luate atunci au fost resimțite de-a lungul următoarelor decenii — iar mecanica acelei după-amiezi, cu orele ei exacte și cu ezitările ei, spune mai mult decât orice etichetă.

Stalingrad: cifra de la care nu mai era cale de întoarcere

Impulsul pentru lovitura de stat l-a dat înfrângerea Axei la Stalingrad, în ianuarie 1943. În cursul contraofensivei sovietice au fost decimate două armate germane, două românești și una italiană. Contraofensiva sovietică (Operațiunea Uranus) a fost declanșată pe 19 noiembrie 1942 și a dus la încercuirea completă a Armatei a 6-a germane, comandată de feldmareșalul Friedrich Paulus.

Pierderile românești din perioada 19 noiembrie 1942 – 17 ianuarie 1943 s-au ridicat la 155.010 morți, răniți și dispăruți — mulți dintre cei din urmă fiind, de fapt, luați prizonieri. Cifra reprezenta peste un sfert din totalul trupelor românești angajate pe frontul răsăritean.

Ca urmare a situației dezastruoase în care se aflau trupele române la Stalingrad, regele Mihai a făcut un apel la pace în mesajul său către popor, difuzat la radio cu ocazia Anului Nou 1943.

Un rege de 22 de ani și un politician care spunea „mai așteptați”

Iritat de ceea ce considera a fi nehotărârea opoziției conduse de Iuliu Maniu și Constantin (Dinu) I.C. Brătianu, tânărul rege a declarat mai târziu că în februarie 1944 era pregătit să scoată România din războiul împotriva Aliaților. Dar, adaugă el, „de fiecare dată când un plan părea să se conturezere, el era împiedicat să acţioneze de obiecţiile opoziţiei”.

Conform istoricului Dennis Deletant, nerăbdarea suveranului se datora, desigur, tinereții sale — avea doar 22 de ani. Experimentatul Maniu i-a recomandat prudență în privința unei lovituri de stat în acel moment, motivând că numărul trupelor germane prezente în țară era prea mare.

Pe front, însă, calculul se schimba de la sine. Cei trei „generali” ai Statului Major rus din toate timpurile — generalii Noroi, Iarnă și Distanță — și-au spus din nou cuvântul, forțele germane suferind mai multe înfrângeri. Faptul i-a convins pe rege și pe reprezentanții opoziției că apropierea de Aliați este inevitabilă.

Constituirea Blocului Național-Democratic este expresia conlucrării PNȚ, PNL, PSD și PCR în vederea înlăturării regimului antonescian și a desprinderii României de Germania.

Paradoxul Moscovei: de ce sovieticii îl preferau pe Antonescu

Ceea ce pare surprinzător, la prima vedere, este că până la 23 august 1944 Moscova și-a manifestat constant preferința pentru mareșalul Antonescu ca partener de armistițiu. Conform lui Florin Constantiniu, sovieticii îi acceptaseră 3 cereri:

• o perioadă de 15 zile pentru a reglementa raporturile cu Germania;
• existența unei zone neocupate de trupele sovietice pe teritoriul României, unde să se afle reședința guvernului;
• moderație în stabilirea cuantumului despăgubirilor de război. Condițiile fuseseră comunicate inițial în aprilie 1944, prin intermediul negocierilor de la Cairo, în care partea română fusese reprezentată de diplomatul Barbu Știrbei.

Speranțele rușilor în privința lui Ion Antonescu s-au spulberat însă după întâlnirea mareșalului cu Adolf Hitler, la 5 august 1944.

„Ce mă fac dacă-i spui asta şi nu vă mai întoarceţi?”

Înainte să plece, Ion Antonescu l-a încredințat pe rege că îi va pune lui Hitler, indirect, problema ieșirii României din război și îi va cere permisiunea, ca de la soldat la soldat, să semneze armistițiul cu Aliații.

Regele Mihai a intuit pericolul unei reacții violente din partea Führerului și l-a întrebat pe mareșal: „Ce mă fac dacă-i spui asta şi nu vă mai întoarceţi?”

Întrebarea a avut efect imediat. Antonescu avea să recunoască în timpul anchetei din 1946 — episod consemnat de Alex Mihai Stoenescu:

„Această teamă a regelui a fost pentru mine capitală. M-am hotărât să nu spun d-lui Hitler hotărârea luată. I-am spus regelui: Pune-l pe Sănătescu să o facă. Eu nu pot. Cu sila nu pot.”

Planul: 26 august, ora 13:00

Una dintre condițiile puse Aliaților de reprezentanții opoziției pentru a întoarce armele împotriva germanilor era ca sovieticii să organizeze o ofensivă pe teritoriul românesc. La 20 august s-a declanșat mult așteptata acțiune rusească, ceea ce l-a obligat pe Iuliu Maniu să-i informeze pe cei de la Cairo că regele și grupul său hotărâseră să acționeze.

Regele l-a întrebat pe colonelul Dămăceanu de cât timp avea nevoie pentru a definitiva partea ce-i revenea din planul de acțiune — adică să cucerească Palatul Telefoanelor și stația de radio. Răspunsul a fost „cinci zile”. De aceea, lovitura de stat a fost fixată pentru ziua de 26 august, ora 13:00.

Scenariul era construit în trepte. Mareșalul și Mihai Antonescu urmau să fie invitați la prânz, după care avea loc o audiență pentru a se discuta linia ce trebuia urmată. Dacă mareșalul refuza să negocieze cu Aliații, regele avea să-l demită și să numească un nou guvern, alcătuit din reprezentanții partidelor de opoziție.

Acel guvern urma să le ceară germanilor să părăsească România și să-i împuternicească pe emisarii români de la Cairo, Barbu Știrbei și Constantin Vișoianu, să semneze armistițiul.

În seara următoare, la 21 august, planul conceput în ziua precedentă de rege și consilieri a fost aprobat de membrii BND, la ultima ședință cu participare completă dinaintea loviturii de stat. Au participat:

• Regele
• Maniu
• Brătianu
• Pătrășcanu
• Titel Petrescu
• Grigore Niculescu-Buzești
• Ion Mocsonyi-Styrcea (mareșalul Palatului)
• generalul Constantin Sănătescu
• Mircea Ionnițiu (secretarul personal al regelui)

Însă, încă o dată, neprevăzutul a intervenit în programare. Antonescu, neliniștit de înaintarea rapidă a forțelor sovietice, a hotărât să se întoarcă pe front la 24 august. Ceea ce însemna că nu s-ar mai fi aflat în capitală în ziua fixată pentru lovitura de stat.

Dimineața de 23 august: o scrisoare care nu a mai ajuns

În dimineața zilei de 23 august 1944, într-un efort de ultimă oră de a-l convinge pe mareșal să încheie un armistițiu, Maniu și Constantin Brătianu i-au cerut istoricului Gheorghe Brătianu, nepotul liderului liberal, să se folosească de respectul de care se bucura din partea conducătorului României. Scopul: să-l determine să se întâlnească cu regele în acea după-amiază.

Mareșalul a ascultat argumentele lui Brătianu și a acceptat să meargă la Palat — dar cu o condiție. Maniu și Brătianu trebuiau să-i trimită până la ora 15:00 o scrisoare prin care să confirme că îl susțin în semnarea armistițiului. Mareșalul a dat apoi instrucțiuni pentru a se solicita regelui o audiență la ora 16:00.

Gheorghe Brătianu nu i-a găsit nici pe unchiul său, nici pe Maniu. Condiția mareșalului a rămas neîndeplinită. Aici se rupe firul avertismentului lui Hitler. Generalul Sănătescu a reușit, în cele din urmă, să-l convingă pe mareșal să se prezinte la Palat chiar și în lipsa respectivei scrisori.

16:05: audiența

Ion Antonescu a sosit la Palat la ora 16:05. I-a explicat regelui de ce nu a grăbit semnarea unui armistițiu, arătând pe rând că a făcut numeroase demersuri la Aliații occidentali.

Acceptarea condițiilor puse de sovietici implica pierderea definitivă a Basarabiei și a nordului Bucovinei, dar și, în formularea mareșalului:

„să bag ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles constituie marele pericol, fiindcă drept gaj al plăţii lor, ruşii vor ţine ţară ocupată nedefinitiv.

Un detaliu a cântărit, probabil, decisiv. Mareșalul a spus că în aceeași după-amiază aștepta răspunsul lui Hitler la cererea transmisă prin Clodius de a ieși din război — răspuns care urma să sosească la 17:30. Informația i-a întărit regelui hotărârea de a-l aresta: până la sosirea răspunsului german, forțele germane puteau să se mobilizeze pentru a contracara orice tentativă a României de a se rupe din relația cu Germania.

Există mai multe variante cu privire la răspunsul regelui la discursul lui Antonescu. Cea acceptată de cei mai mulți istorici sună astfel:

„Domnule mareşal, am ascultat expunerea dv., consider situaţia foarte gravă, care pune în pericol chiar existenţa neamului românesc. Din această cauză vă demit din funcţia de conducător al statului”

La un semn al colonelului Emilian Ionescu, echipa de trei subofițeri condusă de maiorul Dumitrescu a pătruns în sala de audiență, având armele în mână și îndreptându-le către mareșal. Scena este consemnată astfel:

„Ion Antonescu a rămas surprins de apariţia echipei şi, vociferând, se adresează lui Sanatescu, spunându-i:«Bine, Sanatescu, în înseamnă aceasta? Intru ca om paşnic şi sunt tratat ca un criminal?»”

Cei doi Antonești au fost escortați la etaj și încuiați în camera blindată a regelui.

Un guvern alcătuit pe loc

În absența lui Iuliu Maniu, s-a hotărât ca noul prim-ministru să fie generalul Sănătescu — o persoană care se bucura de respectul armatei. Dovada că armata a considerat loialitatea față de comandantul ei suprem, regele, mai presus decât cea datorată mareșalului Antonescu a fost faptul că niciun ofițer superior nu a încălcat ordinele lui Sănătescu și niciunul nu a trecut de partea mareșalului.

Deoarece Maniu și Pătrășcanu nu reușiseră să se pună de acord în privința unei liste de miniștri și niciunul dintre ei nu se afla la Palat, noul guvern a trebuit să fie alcătuit pe loc, din sfetnicii regelui:

• Niculescu-Buzești, consilier în Ministerul de Externe, a fost ridicat la rangul de ministru de Externe;
• generalul Aldea a devenit ministru de Interne;
• Pătrășcanu — ministru de justiție ad interim.

22:12 — proclamația regelui. Ora 1 noaptea — testamentul lui Antonescu

Proclamația regelui către țară, în care erau anunțate lovitura de stat și încetarea ostilităților cu Aliații, a fost difuzată la radio la ora 22:12. La circa o oră după difuzarea înregistrării, mareșalul Antonescu — închis încă în camera blindată a palatului — și-a scris testamentul.

În jurul orei 1 noaptea, Bodnăraș și un grup de muncitori înarmați i-au preluat pe cei doi Antonești și i-au dus într-o ascunzătoare din București, în cartierul Vatra Luminoasă.

Consecințe: reușita care a scăpat de sub control

Lovitura de stat reușise. Consecințele ei au fost însă nefaste.

Urmările au decurs din evoluția unor evenimente pe care actorii loviturii de stat nu le-au mai controlat. Ei erau convinși de necesitatea schimbării cu orice preț și cu orice risc, credincioși însă ideii — în frunte cu regele — că actul lor curajos se va adăuga ca argument puternic la generozitatea proverbială a Aliaților occidentali față de România.

La 31 august, la două zile după ce trupele sovietice au intrat în București, grupul de arestați a fost predat de către Bodnăraș generalului-locotenent Tevcenkov și generalului-maior Nikolai Burenin, comandantul trupelor sovietice din București. Ordinul venea de la generalul (mai târziu mareșal) Rodion Malinovski, comandantul forțelor sovietice din România.

Regele Mihai se afla încă ascuns, după ce părăsise capitala în dimineața zilei de 24 august, pentru a nu cădea în mâinile nemților. Cu sau fără prezența regelui, odată ce Antoneștii le fuseseră predați, autoritățile sovietice se aflau în postura de a-și impune voința nestingherite.

România era o țară ocupată. Este greu de imaginat ce ar fi putut face regele ca să-și împiedice noii aliați să-l preia pe cel care dirijase ostilitățile împotriva lor pe parcursul ultimilor trei ani. Cei care susțin că regele ar fi trebuit să procedeze astfel ignoră realitățile de la acea vreme.

Marele câștigător: un partid pe care nimeni nu-l lua în seamă

Lovitura de stat de la 23 august a schimbat statutul Partidului Comunist în România. La începutul lui 1944, după 23 de ani de existență, partidul era un minuscul grup politic cu mai multe facțiuni, cu rezonanță slabă sau nulă în România.

Până la sfârșitul lui 1944, puterea sovietică de ocupație propulsase partidul în avanscena evenimentelor, pregătindu-l pentru îndeplinirea rolului ce-i fusese atribuit de Iosif Stalin pentru viitorul României. Ultimul impediment avea să fie înlăturat la sfârșitul anului 1947, odată cu semnarea actului de abdicare a regelui Mihai.

Avertismentul care s-a adeverit

Mareșalul Antonescu a intrat în Palat fără scrisoarea pe care o ceruse, convins de un general pe care îl considera al său și dezarmat de propria teamă că un refuz în fața lui Adolf Hitler l-ar fi costat întoarcerea. Führerul îi spusese, cu 18 zile înainte, exact ce urma să se întâmple.

Precedentul italian fusese citit corect la Berlin și ignorat la București. Ce nu putea prevedea nimeni în sala de audiență era că arestarea unui mareșal avea să rezolve o problemă și să deschidă alta, mult mai lungă — una care s-a măsurat nu în ore, ci în decenii.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU