Prima țară care dispare oficial de pe hartă. Motivul pentru care mii de oameni stau la o „coadă” virtuală pentru a-și abandona casele în Tuvalu

Nu este un scenariu de film, ci realitatea dură pentru cei 11.000 de locuitori din Tuvalu, o țară insulară din oceanul Pacific. În iulie 2025, 8.750 de tuvaluani — mai mult de jumătate din cetățenii țării — se înscriseseră la o loterie de vize organizată de Australia. Câștigătorii primeau rezidență permanentă. Perdanții rămâneau pe 9 atoli din componența țării a căror altitudine medie e de 2 metri.

Un an mai târziu, primele familii s-au mutat, cele 280 de locuri ale primului an au fost alocate integral, iar în mai 2026 s-a deschis a doua tragere la sorți. Este primul program de migrație din lume legat explicit, prin tratat, de schimbările climatice.

O sentință scrisă de ocean pentru Tuvalu

Tuvalu este o colecție de nouă atoli joși, insule în formă de inel, a căror altitudine medie este de doar doi metri deasupra nivelului mării. Cel mai înalt punct abia atinge 4,5 metri. Pentru locuitorii săi, creșterea nivelului mării nu este o dezbatere politică, ci o certitudine matematică.

Potrivit unei evaluări din 2023 a echipei NASA pentru schimbarea nivelului mării, nivelul apei la Tuvalu era deja cu aproape 15 centimetri mai ridicat decât cu 30 de ani înainte. Ritmul — 5 milimetri pe an — e de o dată și jumătate mai mare decât media globală și se așteaptă să se mai mult decât dubleze până în 2100. Proiecția este cutremurătoare: „până în 2050, o mare parte din teritoriul țării și infrastructura critică se vor afla sub nivelul mareei înalte.”

Efectul se măsoară deja în zile de apă. Zonele din Tuvalu care astăzi au mai puțin de 5 zile de inundație la maree înaltă pe an ar putea ajunge la o medie de 25 de zile pe an în anii 2050.

Amenințarea este dublă. Pe lângă inundații, apa sărată a oceanului se infiltrează în pământ, otrăvind rezervele de apă dulce și solul. Bateteba Aselu, un doctorand din Tuvalu care studiază criza climatică la Universitatea din Melbourne, descrie o realitate deja prezentă: localnicii sunt nevoiți să-și cultive plantele în recipiente ridicate de la sol, pentru a le proteja de salinitate.

Loteria pentru o nouă viață

Confruntate cu inevitabilul, guvernele din Tuvalu și Australia au semnat un acord istoric: Tratatul de Uniune Falepili. Acesta nu este un simplu program de vize; este recunoașterea oficială că o națiune are nevoie de o „cale de mobilitate cu demnitate”.

Tratatul are însă și o a doua față, absentă din prezentările publice. În schimbul căii de migrație, statul Tuvalu s-a angajat să obțină acordul Australiei pentru orice înțelegere de securitate sau apărare cu un alt stat. Tuvalu e unul dintre puținii aliați diplomatici rămași ai Taiwanului, iar acordul a fost citit de la bun început ca parte a competiției dintre Canberra și Beijing pentru influență în Pacific.

Loteria s-a tras începând din 25 iulie 2025, iar selecțiile au continuat până în ianuarie 2026. Câștigătorii au primit rezidență permanentă, cu drept de muncă, studiu și acces la aceleași servicii ca un cetățean australian. Condițiile sunt neobișnuit de generoase: nu există limită de vârstă, nu există bariere legate de dizabilitate, nu se cere ofertă de muncă prealabilă și rezidența nu se pierde prin absență din țară. Înscrierea a costat 25 de dolari australieni, iar 3.125 de persoane s-au înregistrat în primele patru zile.

„Este un precedent, o premieră mondială în care o cale de migrație este legată în mod explicit de schimbările climatice și de creșterea nivelului mării,” a explicat Wesley Morgan, cercetător la Universitatea din New South Wales.

Cine a plecat, de fapt

Primele plecări s-au produs în toamna lui 2025. Alolita Tekapu a ajuns la Melbourne în octombrie, unde partenerul ei lucra deja de un an. În decembrie a sosit primul grup organizat, iar printre cei selectați se aflau prima femeie stivuitorist din Tuvalu, un dentist și un pastor stagiar.

Manipua Puafolau, pastor stagiar al celei mai importante biserici din Tuvalu, s-a stabilit la Naracoorte, în Australia de Sud, unde câteva sute de locuitori ai insulelor din Pacific lucrează în agricultură sezonieră și în procesarea cărnii. Mutarea în Australia, a spus el, nu ține doar de bunăstarea fizică și economică a oamenilor, ci cere și îndrumare spirituală.

Telieta și Kaumaile Manuella au ajuns la Melbourne cu patru copii, la sfârșitul lui ianuarie 2026. Ea lucrase la departamentul muncii din Tuvalu, el la lucrări publice. În decembrie 2025, prim-ministrul Feleti Teo vizitase comunitatea tuvaluană din Melton, la marginea aceluiași oraș.

Metoda a fost însă contestată. Yvonne Su, cercetătoare la Harvard School of Public Health, a observat că viza a fost concepută pentru oamenii aflați în prima linie a schimbărilor climatice, dar schimbările climatice nu lovesc aleatoriu.

Prețul supraviețuirii

Soluția, deși necesară, vine cu un cost imens. Conform Reuters, limita de 280 de persoane pe an este menită să prevină un „exod de creiere” care ar prăbuși economia fragilă a Tuvalu. Însă matematica este necruțătoare.

La 280 de locuri pe an, doar programul Falepili reprezintă aproape 3% din populația statului Tuvalu. Adăugând cele 100 de locuri din Pacific Engagement Visa și cele 75 din programul neozeelandez Pacific Access Category, totalul urcă la 455 de vize anual, aproape 5% din populație. Stephen Howes, de la Australian National University, a descris ritmul drept extraordinar de ridicat pentru un singur an, cu atât mai mult repetat an de an.

Jane McAdam, profesor de drept, calculează că, dacă ritmul se menține, în 10 ani, aproape 40% din populația Tuvalu ar putea fi plecată. Este o hemoragie lentă de oameni, cultură și identitate. Cifra cere însă două precizări. Cele 280 de locuri includ soții și copiii dependenți, deci nu înseamnă 280 de adulți activi. Iar viza nu obligă la mutare: fiind rezidență permanentă fără clauză de pierdere, mulți o pot păstra ca opțiune, fără să plece imediat.

Criza de personal e însă anterioară vizei. Raportul funcției publice din Tuvalu pentru 2025-2026 a consemnat 1.360 de posturi bugetate, dintre care 343 vacante — aproximativ un sfert. Rata posturilor neocupate crescuse de la 21% în 2022 la 27% în 2023. În perioada raportată, 32 de funcționari au demisionat, față de cinci care s-au pensionat.

Modelări anterioare arătau că pierderi nete susținute de circa 200 de persoane pe an ar face ca populația statului Tuvalu să înceapă să scadă din 2030.

Cele opt hectare ridicate din lagună

În octombrie 2025, guvernul din Tuvalu a preluat oficial 8 hectare de teren nou, recuperat și înălțat pe Fogafale, cea mai mare și mai populată dintre insulele atolului Funafuti. Lucrarea a costat 17,5 milioane de dolari americani, a fost finanțată de Australia, Noua Zeelandă și Statele Unite și a fost implementată prin Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare. Potrivit PNUD, terenul va rămâne deasupra nivelurilor proiectate ale mării și după 2100.

Nu e prima intervenție de acest fel. O etapă anterioară, încheiată la finalul lui 2023, produsese 7,8 hectare de teren înălțat, ferit de inundații. Pe insulele exterioare Nanumaga și Nanumea au fost construite bariere din saci geotextili umpluți cu nisip, care ridică bermul natural cu un metru și jumătate, iar pe Nanumea și un zid de 177 de metri, cu structură hexagonală, proiectat să disipeze energia valurilor.

La ceremonia de predare, prim-ministrul Feleti Teo a plantat primul copac pe pământul nou. O etapă următoare, pentru țărmul nordic al insulei Fogafale, era deja în planificare.

Statalitatea rămâne, teritoriul nu

În 2023, statul Tuvalu și-a modificat constituția pentru a declara că statalitatea și zonele sale maritime rămân permanente, indiferent de ce face schimbarea climatică teritoriului fizic. Formula spune că statul Tuvalu va rămâne în perpetuitate. Până la finalul aceluiași an, 26 de state îi recunoscuseră juridic statalitatea digitală, iar obiectivul declarat era 50.

În paralel, guvernul a scanat cu LIDAR toate cele 124 de insule și insulițe dinăuntrul granițelor recunoscute și lucrează la pașapoarte digitale, la alegeri online și la înregistrarea digitală a nașterilor, deceselor și căsătoriilor.

Prin tratatul Falepili, Australia a recunoscut oficial continuitatea statalității și suveranității statului Tuvalu în pofida creșterii nivelului mării. În septembrie 2026, Adunarea Generală a ONU urmează să adopte o declarație privind creșterea nivelului mării, negociată sub co-facilitarea Australiei și a statului Capul Verde. În mai 2026, când negocierile formale au început la New York, ambasadorul Tapugao Falefou a reafirmat poziția țării sale: creșterea nivelului mării nu poate stinge statalitatea, suveranitatea sau personalitatea juridică internațională.

Între ce garantează dreptul și ce arată apa rămâne însă o distanță. Potrivit prim-ministrului Feleti Teo, mai mult de jumătate din teritoriul țării va fi inundat regulat de maree până în 2050, iar până în 2100 90% din el se va afla în mod obișnuit sub apă.

Recunoașterea internațională poate, așadar, să supraviețuiască uscatului. Dar ce mai este un stat permanent, cu zone maritime fixate în perpetuitate, când pământul dintre ele stă sub apă la fiecare maree înaltă?

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU