Hoarda de Aur la Dunăre: Isaccea, capitala unui hanat mongol care a dominat Balcanii în secolul al XIII-lea

La sfârșitul secolului al XIII-lea, soarta tronului bulgăresc de la Târnovo, raporturile dintre Bizanț și statele balcanice și echilibrul de putere de la marginea sudică a stepei erau dictate dintr-un singur loc. Nu era nici Constantinopolul, nici Buda, nici Sarai — capitala oficială a Hoardei de Aur. Era Isaccea, un mic târg de pe malul Dunării, în județul Tulcea de astăzi. Capitala unui hanat mongol despre care manualele românești vorbesc rareori.

Stăpânul acelui hanat se numea Nogai. Era considerat de marii negustori italieni „împărat”. Își negocia alianțele cu împăratul bizantin de la egal la egal. Ținea în șah un țar bulgar. Primea solii ale sultanului din Cairo. Și, deși deținea puterea reală în Hoarda de Aur, n-a îndrăznit niciodată să se proclame han. Câteva zeci de ani, axa Carpați–Dunăre–Nistru a fost teritoriu mongol. O parte din istoria veche a României se scrie, de fapt, în alfabet uigur și în arabă.

Stepele care n-au mai dispărut

În prima jumătate a secolului al XIII-lea, Europa credea că invaziile asiatice sunt de domeniul trecutului. Apoi a venit un nou val de teroare din stepele reci ale Estului. Mongolii, urmașii lui Ginghis Han, cu armata lor enormă, au făcut să se cutremure din răsputeri regatele Ungariei și Poloniei medievale. Au slăbit dominația Imperiului Bizantin în Marea Neagră. După cum arată academicianul Virgil Ciocîltan în lucrarea Mongolii și Marea Neagră în secolele XIII-XIV, aceștia au eliminat micul stat rus din jurul Kievului, stopând pentru sute de ani orice tendință de coagulare a unui stat creștin puternic în stepele Rusiei.

După fărâmițarea uriașului imperiu mongol, unul dintre statele moștenitoare, Hoarda de Aur, urma să înflorească în vest, pe o porțiune care se întindea de la Marea Caspică până la Carpați. La început, liderii Hoardei au rămas tributari marelui han al imperiului. Începând cu domnia lui Berke (1257–1266), primul lider al Hoardei trecut la Islam, mongolii de la nordul Mării Negre se bucură de independență.

Hanul era în mod normal puterea supremă, supusă doar lui „yasa” — legea lui Ginghis Han — și, mai târziu, Shariei. În practică, puterea lui depindea de marii vasali, „emirii”. Aceștia erau și ei membri ai casei lui Ginghis Han, dar de origine mai puțin nobilă, căpetenii ale unor diviziuni teritoriale mai mici. În interiorul propriilor fiefuri erau complet independenți. În acest mecanism și-a făcut loc ascensiunea unuia dintre cei mai ambițioși emiri ai Hoardei: Nogai.

Cine a fost Nogai Han: un ochi pierdut în Caucaz

Numit și Kara Nogai sau Nogai Isa, era un militar desăvârșit, un strateg inteligent și, nu în ultimul rând, un diplomat deosebit de abil. Urmaș al marelui Ginghis Han dintr-o ramură considerată ilegitimă a familiei, intră pe scena politică după ce se afirmă la curtea lui Berke, primul han musulman al Hoardei.

Vitejia i-o probează în luptele din Caucaz din anii 1262–1266, împotriva statului mongol inamic, Ilkhanat. Acolo își pierde un ochi, dar se acoperă de glorie. Hanul Berke moare în luptă. În același interval, influența lui Nogai devine deja notabilă: hanul îi dăduse în administrație o porțiune însemnată de la granița imperiului, în Dobrogea de astăzi.

Marca de frontieră din extremitatea sud-vestică a Hoardei nu avea doar rol militar. Era și un instrument diplomatic: prin ea, hanatul își stabilea raporturile cu statele creștine din peninsula Balcanică. Nogai și-a asumat acest rol într-un moment delicat — recucerirea Constantinopolului de către bizantini, după ce orașul fusese ținut de cruciați. Bizanțul dorea să își restabilească dominația în Balcani și încerca să se folosească de conflictele dintre mongoli. Așa devine Nogai executantul politicii curții din Sarai în relațiile cu Bizanțul.

Raiduri în Transilvania și un complot de palat

Pasul decisiv în politică îl face în timpul domniei hanului Tuda Mongke (1280–1287). Atunci s-ar fi împărțit puterea între mai multe facțiuni din statul tătar — mai ales pentru că noul han nu părea o mână de fier, fiind atras de misticismul islamic și devenind o persoană foarte pioasă.

În anul 1284, Nogai conduce armatele mongole și începe raiduri asupra centrului Europei. În anul 1285, împreună cu nepotul hanului, Talabugha, atacă Ungaria. Creează mari daune cetăților din Transilvania, mai ales Brașov, Bistrița și Reghin, cu toate că este puternic încetinit de noile fortificații construite de regii ungari în orașele de graniță.

Succesele militare îi cresc enorm influența asupra hanului și a statului tătar. Tuda Mongke decide să se retragă în credință și cedează titlul de han nepotului său Tolebugha (1287–1291), despre care Nogai credea că este favorabil intereselor proprii. Își dă însă curând seama că noul han îi subminează puterea, iar imaginea sa de han atotputernic are de suferit. După alte raiduri în centrul Europei conduse în forță de Nogai, apar disensiuni cu hanul, cu care era nevoit să împartă prerogativele domniei. Tolebugha nu poate face nimic. Este asasinat în 1291, ca urmare a unui complot al lui Nogai. În locul său este numit han nepotul lui Nogai, Tokta (1291–1312).

„Împăratul Nogai”

Actul i-a transformat statutul peste noapte. Negustorii venețieni și genovezi care făceau comerț în nordul Mării Negre îl considerau de acum liderul de drept al Hoardei de Aur. O dovadă a rămas în arhive: o hotărâre a Senatului venețian datată 10 aprilie 1291, prin care se decide trimiterea unui sol în scopuri diplomatice — nu la hanul Tokta, ci „ad imperatorem Noqa”, adică la „împăratul Nogai”.

Tokta era, de altfel, creația personală a lui Nogai. Prin el, emirul de la Dunăre devenise forța supremă în stat. O dovadă relevantă a acestei dominații o consemnează cronicarul arab al-Nuwari, redând o scrisoare pe care soția lui Nogai i-o trimite lui Tokta:

„Tatăl tău îți trimite salutări și îți spune că pe drumul său au mai rămas câțiva mărăcini pe care trebuie să-i scoți.”

În spatele formulării diplomatice se ascundea o listă întreagă de emiri și nobili care se pronunțaseră împotriva lui Nogai la numirea lui Tokta ca han. Drept urmare, Tokta i-a adunat pe toți și i-a masacrat imediat, conform ordinelor protectorului său.

Hanul care n-a vrut să se numească han

Tutela, din ce în ce mai apăsătoare, nu putea fi suportată la nesfârșit. Hanul de pe Volga renunță pe la 1298 să mai recunoască raportul de subordonare față de emirul de la Dunăre. Astfel, cel supranumit „făcătorul de hani” trebuia să țină piept propriei sale creații, care se răzvrătea. După lupte crâncene petrecute pe malul Nistrului — granița dintre teritoriul lui Nogai și cel al lui Tokta —, bătrânul emir este capturat și ucis. Fiii săi reușesc să fugă.

Deși depășise în mod incontestabil puterea hanilor sub care s-a aflat, Nogai nu și-a permis niciodată să se autointituleze „han” al întregului ținut. Nici măcar în timpul războiului său personal cu Tokta. Motivul ține de mentalitatea epocii: principiul legitimității era prea puternic ancorat în conștiința mongolilor pentru a fi încălcat, orice abatere de la regulă putând sfârși doar prin uciderea hanului autoproclamat. El s-a străduit doar să se impună hanului de pe Volga drept „tată” — și a găsit astfel soluția pentru marele său interes. Păstrând aparența legalității, a fost forța supremă în stat, hanul de facto al marii Hoarde de Aur.

Distincția contează: „hanul” era titlul suveran al Hoardei de Aur, transmis pe linia genealogică a lui Ginghis Han. „Emirul” era un mare vasal — în teorie subordonat, în practică, în cazul lui Nogai, mai puternic decât stăpânul său nominal.

În schimb, spre finalul vieții sale și la apogeul puterii, a avut curajul să se proclame han al spațiului pe care el însuși îl cucerise și îl sporise. Giorgios Pachimeres scrie că este vorba de spațiul „Euxinului de Sus”, pe care a pus mâna în chip suveran, mărindu-l treptat.

Hanatul de la Isaccea: de la Carpați la Dunăre

Granița de Est pare să fi fost Nistrul — acolo au fost găsite monede cu stema lui, la Cetatea Albă. Cronicarul al-Nuwairi afirmă că reședințele sale se aflau la „Isaccea pe fluviul Dunăre până în părțile ce se numesc Porțile de Fier”.

Împreună cu prelungirile sale din nord până în Rutenia și cu Banatul de Severin, teritoriul pe care Nogai l-a deținut timp de câteva zeci de ani se întindea de la Carpați până la Nistru și Dunăre, fiind echivalent aproximativ cu teritoriul vechiului Regat al României. Centrul de comandă al acestui spațiu, optim ales pentru a dirija cele două aripi, a fost Isaccea — loc unde Nogai a avut chiar monetărie proprie, timp de câțiva ani.

Armata care îi susținea puterea era pestriță. Printre cei mai importanți auxiliari militari se numărau:

• selgiucizii din Dobrogea;
• alanii, așezați în partea de nord a Moldovei și în Rutenia;
• trupele de călăreți tătari din Bugeac;
• rușii (probabil ruteni);
• ulakh-i, adică românii.

Cairo, Vilnius și Porțile de Fier

Forța economică și militară a lui Nogai i-a permis nu doar să fie factor suprem de influență în statul tătar, ci să aibă și o politică externă proprie. Se bucura de multă considerație pe plan extern, fapt vizibil în relațiile de prietenie stabilite în 1270 cu sultanul mameluc Baibars. Îi dădea frecvente asigurări că urmează calea cea dreaptă, adică islamică, dictată de „tatăl” său spiritual, hanul Berke. Tocmai pentru că Tuda Mongke părea mai puțin dispus decât Nogai să se lupte împotriva dușmanilor comuni, ilkhanizii, sultanul mameluc apela mereu la Nogai în corespondența sa cu hanii de pe Volga.

Acțiunile lui Nogai dovedesc, dincolo de talent militar, o viziune strategică coerentă față de vecinii nordici și apuseni. A fost principalul autor al transformării Ruteniei în bază de atac împotriva Lituaniei, Poloniei și Ungariei. Mai intensă încă a fost activitatea sa în zona Porților de Fier. Dispariția, începând cu anul 1291, a banilor de Severin din ierarhia funcțiilor regatului maghiar pare să marcheze trecerea acestui teritoriu în stăpânirea hanului de la Isaccea.

Axa Târnovo – Constantinopol

Cu toate că acest spațiu i-a suscitat interesul în ultimele decenii, în centrul politicii sale externe s-au aflat mereu Balcanii. Axa sa trecea, începând din 1261 — așadar dinainte de venirea sa la Dunăre —, prin Târnovo și Constantinopol.

La început, Nogai a fost doar un simplu agent al politicii Saraiului în reglementarea raporturilor tătaro-bizantine. A devenit însă factor de decizie autonom cândva până în anul 1272, anul în care împăratul bizantin a ajuns să îl considere demn să-i fie ginere. Când bulgarii încheie o alianță antibizantină cu Carol de Anjou, împăratul Mihail îl cheamă pe emirul Nogai pentru a-l căsători cu fiica sa nelegitimă. Mariajul cu Eufrosina Palaiologina, fiica ilegitimă a împăratului bizantin Mihai al VIII-lea, are un dublu scop: eliminarea posibilității ca Hoarda de Aur să atace teritoriul bizantin și limitarea acțiunilor bulgarilor. Așa devine posibilă o alianță matrimonială cu totul neașteptată — între familia imperială bizantină și un clan mongol musulman.

Tratatul de prietenie cu „marele scit” de la Dunăre, stabilit de Mihail al VIII-lea Paleologul, dă rezultate deosebit de bune. Prin „groaznica amenințare tătară din nordul peninsulei”, împăratul bizantin ține în frâu pretențiile teritoriale ale bulgarilor și îl constrânge pe Constantin Tih, țarul bulgar, să întrerupă orice pregătire de război împotriva Bizanțului în anul 1272. Țarul își pierde, din această cauză, încrederea poporului și este mazilit. Urmează o perioadă de instabilitate politică în țaratul balcanic, arbitrată în mare măsură de Bizanț și de hanatul dunărean. Faptul că doi pretendenți la titlul de țar — Ioan Asan al III-lea și Ivailo — i se adresează simultan lui Nogai în căutarea ajutorului militar arată cât de adânc devenise hanul de la Dunăre instanța supremă în politica internă bulgărească.

Sfârșitul pe malul Nistrului

Câteva zeci de ani, monetăria din Isaccea a bătut monede pentru un stat care nu apărea pe nicio hartă oficială a imperiului mongol, dar care decidea de la egal la egal cu Bizanțul cine domnește la Târnovo și cum se așază granițele între Carpați și Volga. Un mic târg dobrogean a fost capitala neoficială a unei rețele de putere care lega Cairo de stepa rusă și Constantinopolul de Porțile de Fier.

A pus capăt totul un singur deznodământ: lupta de pe malul Nistrului, capturarea bătrânului emir, executarea lui și fuga fiilor. „Făcătorul de hani” a căzut. Iar hanatul de la gurile Dunării, condus de la Isaccea — orașul pe care turistul de astăzi îl traversează fără să bănuiască nimic —, s-a stins fără să lase, în memoria publică românească, o amintire pe măsură.