Pe 12 septembrie 1967, Comitetul executiv al Sfatului popular al Regiunii Banat a emis Autorizația nr. 505, prin care cerea ca mănăstirea de pe Valea Mraconiei, în Cazanele Dunării, să fie demolată de urgență, „fără nici o viză şi fără întrerupere”. Valea ținea atunci de Banat: zona Orșovei și o parte a Clisurii Dunării au trecut la județul Mehedinți, unde se află și astăzi, abia la reorganizarea administrativă din 1968. Motivul grabei era șantierul hidrocentralei de la Porțile de Fier I, al cărei lac de acumulare avea să acopere, cu timpul, și ruinele lăcașului.
Direcția Monumentelor Istorice a avut, în același an, o altă poziție. Adresa nr. 9116/1967 a instituției prevedea ca „demolarea să se facă numai pentru zidăria de cărămidă păstrându-se intact soclul de piatră de la Biserica Veche”. Nimeni nu a ținut seama de această limită și nici de istoria păstrată în piatra acelor ziduri, peste care buldozerul a trecut la fel ca peste cărămidă. Odată cu ele a dispărut de pe vale un lăcaș ale cărui urme stăteau acolo de sute de ani.
O vale împădurită în fața drumului lui Traian
La Cazane, Dunărea se strânge între pereți de stâncă, iar curenții strâmtorii devin repezi și imprevizibili. Drumul dintre Orșova și Moldova Nouă străbate trecătoarea printr-un peisaj socotit unic în Europa prin măreția lui. Ținutul e privit ca binecuvântat de Creator, un loc în care se înfrățesc „Cerul, Munţii şi Marea”. Liniștea lui îndeamnă la reculegere, iar stâncile lasă la vedere etapele în care s-au format Carpații, tăiați de fluviul care și-a săpat albia prin ei.
Dacii nu și-au lăsat istoria în scris, așa că lupta lor se citește aici în inscripția adversarului. Pe malul sârbesc, împăratul Traian a pus să fie săpată în piatră Tabula Traiana, semnul drumului pe care și-l croia spre Dacia regelui Decebal. Placa marca încheierea celui mai dificil tronson al drumului roman tăiat în stâncă deasupra fluviului, terminat în anul 100, iar în 1969 a fost mutată mai sus, ca să nu fie acoperită de lacul aceleiași hidrocentrale.
Vechea mănăstire stătea retrasă pe Valea Mraconiei, aproape de fosta comună Ogradena Veche, înghițită și ea de lacul de acumulare. Colțul acesta pitoresc se afla chiar în fața fostului drum al lui Traian de pe malul sârbesc, iar împrejur se întindeau Cazanele, considerate cea mai frumoasă porțiune a Dunării.
Numele vechi, Mrăcuna, vine din slavă și înseamnă „Locul ascuns, întunecat, dosit”, de unde și supranumele de „Mânăstirea Ascunsă…”. Valea e și acum acoperită de pădure, iar înainte de apariția lacului de la Porțile de Fier I, vegetația era atât de deasă încât invadatorii găseau mănăstirea cu mare greutate. În vechime, lăcașul era cunoscut drept „Sfânta Mănăstire Mrăcuna” sau „Mânăstirea de la Ogradena – Veche”.
Ce au consemnat documentele și protopopul Mehadiei
Vârsta exactă a mănăstirii s-a pierdut, deși cronicari și istorici, români și străini, au încercat de-a lungul vremii să o stabilească. Istoricii străini din vechime au observat că numele ei se leagă de valea și pârâul Mrăcuna, dar și de o localitate numită la fel, care a dispărut între timp. În 1598, documentele pomeneau în județul Severin, lângă Dunăre, „praediul Mrăcunia”, adică moșia cu acest nume.
O descriere a ruinelor a lăsat Nicolae Stoica de Hațeg (1751–1833), protopop cărturar al Mehadiei și cronicar al Banatului. Pe la 1829, aproape octogenar, și-a încheiat cronica, în care pomenește și mănăstirea din Valea Mrăcunii: „De la peştera Veterani în josul Dunării e comuna Dubova (locul Gorunului). În valea pârâului Mrăcuna se află ruinele unei mânăstiri, din care biserica şi turnul e bine zidită şi boltită cu piatră.”
Despre trecutul lăcașului și despre ce mai găsea din el în vremea lui, cronicarul notează: „Mânăstirea Mrăcuna exista încă de la sfârşitul veacului al XIV-lea, deşi din timp în timp a fost dărâmată, totuşi în anul 1788 era locuită. Încă înainte cu 30 de ani, 1800 , tencuiala înăuntru era binişor conservată,se afla şi masa altarului; acum totul e ruinat şi numai zidurile stau. Această mănăstire a fost în 1788, la apropierea turcilor, părăsită, de inimici dărâmată şi nu s-a mai restaurat.” Anul 1788, pomenit de două ori de cronicar, este primul an al războiului austro-turc din anii 1788–1791, la care Stoica a luat parte el însuși.
Betonul turnat peste temelii
Mănăstirea mai fusese dărâmată de-a lungul secolelor, dar pentru vechile ei ziduri trecerea buldozerului din 1967 a fost definitivă. Decizia venise de la autoritățile regimului comunist, însă la demolare au dat o mână de ajutor și unii oameni din zonă. Cărămida luată de acolo a ajuns în comuna Dubova, unde aceștia și-au ridicat case, rămase între timp pustii și în ruină, potrivit mărturiilor locale.
Când au văzut dezastrul, oamenii Direcției Monumentelor Istorice au recurs la un gest simbolic: au turnat un strat de șapă de beton gros de circa 10 centimetri pe vechiul contur al temeliilor bisericii. Conturul acela se află astăzi pe fundul lacului de acumulare de la Porțile de Fier I.
Crucea purtată în spate de ultimul călugăr
Ruinele au intrat și în poveștile oamenilor locului. Ei spun că „vitele care erau aduse între ruinele mânăstirii, îndată începeau să mugească şi nu încetau până ce nu erau scoase dintre ruine”.
O altă legendă îl are în centru pe ultimul călugăr al mănăstirii. Văzând lăcașul distrus, acesta ar fi luat crucea care stătuse cândva pe turla mare a bisericii și ar fi urcat cu ea în spate pe muntele numit Golgota Românească. Acolo ar fi înfipt-o în vârful unei stânci înalte, blestemând istoria fără Dumnezeu pe care fiii neamului românesc începeau atunci să o scrie.
Blestemul ar fi fost însoțit de rugăciunea scrisă și de părintele Clement într-o însemnare din Evanghelie: „Ajută Doamne Sfintei Mânăstiri Mrăcunea să se deschidă iar pe vrăjmaşii ei, surpă-i şi îi pedepseşte cu puterea ta cea mare!..”
Preotul care a ridicat cu mâinile lui biserica nouă
Povestea Mrăcunei nu s-a încheiat sub apele Dunării. În 1993, în imediata apropiere a văii, a fost pusă piatra de temelie a unei biserici noi, gândită ca o continuare a vieții monahale ortodoxe, greu încercate în această zonă. Zidirea i-a fost încredințată preotului Cristian Târtea, transferat de la parohia Dubova și cunoscut ca un meșter priceput.
Din acel an, șantierul de la mănăstirea care purta acum numele de Mraconia a mers anevoie, cu mari lipsuri materiale și financiare. Relatările despre reconstrucție pomenesc și piedici puse intenționat de unii preoți și de alți oameni de rea-credință.
În 1995, așezământul monahal a fost reînființat cu binecuvântarea lui Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei, doctor în teologie și membru de onoare al Academiei Române, și cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Banii au venit din donațiile credincioșilor de pretutindeni care treceau prin Cazane și din sacrificiul personal al preotului Târtea, pe care localnicii îl numesc „meşterul Manole al Cazanelor Dunării”. Târtea a avut ideea lăcașului și i-a făcut proiectul, apoi a condus lucrările ca maistor și a ridicat cu propriile mâini biserica mănăstirii.
Pe 28 mai 2008, Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Olteniei a aprobat transformarea Mraconiei din mănăstire de călugări în mănăstire de călugărițe.
Una sub ape, cealaltă deasupra lor
Ruinele vechii mănăstiri au rămas sub apele tulburi ale fluviului, parcă de strajă în strâmtoare, iar de aici vine supranumele de „Mânăstirea de sub ape”. Mănăstirea nouă stă deasupra apei și duce mai departe credința creștină a locului. Pentru credincioși, cele două mănăstiri de la hotarul țării sunt semnul unei credințe care va dăinui și în veacurile ce vin.
Între ele se înalță astăzi crucea pe care, potrivit legendei, a înfipt-o ultimul călugăr. Ea leagă cele două lăcașuri, ca o pavăză pentru amândouă, și se ridică deasupra stâncii în care a fost sculptat chipul regelui dac Decebal. Figura de piatră a fost lucrată între anii 1994 și 2004 la gura râului Mraconia, din inițiativa și cu banii omului de afaceri Iosif Constantin Drăgan.
Mrăcuna a fost supranumită „Mănăstire Martir” pentru suferințele îndurate de-a lungul timpului. Din istoria, credința, cultura și tradiția adunate cândva între zidurile ei, deasupra apei se mai vede doar o cruce, care iese din Dunăre și arată locul vechiului lăcaș. Autorizația din 1967 cerea o demolare fără întrerupere, iar zidurile au dispărut întocmai; turlele mănăstirii noi poartă în schimb alte cruci, care reînnoadă în Cazanele Dunării firul istoriei creștine a locului.
Ce mai e nou în Cultură și Societate?
10 semne care ar putea trăda o vizită neștiută în lumea de dincolo
Oamenii de știință au identificat un nou tip de depresie, legat de un factor surprinzător de comun
8 din 10 români cred în viaţa de apoi: ce au spus oamenii de știință despre viața de după moarte
3 alimente care combat grăsimea din ficat și reglează glicemia și colesterolul
