Secarea Mării Aral a eliberat aproximativ 825 de milioane de tone de CO₂ începând cu 1960

Un nou studiu climatic dezvăluie o consecință invizibilă a unuia dintre cele mai mari dezastre ecologice provocate de om: secarea Mării Aral, cândva al patrulea lac ca mărime din lume, a transformat fundul lacului într-o sursă masivă de emisii de dioxid de carbon, eliberând peste 825 de milioane de tone de CO₂ din 1960 până în prezent.

Această cantitate colosală — echivalentă cu emisiile anuale ale Spaniei multiplicate de trei ori — demonstrează că lacurile secate nu sunt doar victime ale acțiunii umane, ci și factori activi care accelerează schimbările climatice, o realitate omisă până acum din bilanțurile climatice globale.

Descoperirea sugerează că realimentarea mării aflate în curs de uscare ar putea opri scurgerea și ar putea proteja carbonul încă îngropat în noroiul de dedesubt.

De ce a secat Marea Aral: de la mare interioară la un pol al poluării

Marea Aral se află între Kazahstan și Uzbekistan și a fost una dintre cele mai mari întinderi de apă interioare de pe planetă. Din anii 1960, planificatorii sovietici au deviat cele două râuri care o alimentau, ca să cultive bumbac în deșertul din jur. Apa nu s-a mai întors niciodată.

Ce a rămas este o câmpie sărată cât aproape o treime din suprafața României, cel mai mare fund de lac uscat expus din lume și un simbol al ruinei ecologice provocate de om.

Un lac plin funcționează ca un rezervor lent de carbon. Algele și plantele moarte se scufundă la fund și se depun în noroi, unde rămân izolate secole la rând. Cât timp apa acoperă suprafața, carbonul rămâne acolo.

De ce albiile uscate încep să emită dioxid de carbon

Rafael Marcé, cercetător științific la Centrul de Studii Avansate din Blanes (CEAB-CSIC), din Spania, observase că, în lacurile mai mici, procesul se desfășoară și în sens invers. Când apa se retrage, materia îngropată intră în contact cu aerul, microbii se trezesc la viață, iar carbonul stocat se eliberează sub formă de gaz.

Echipa lui nu a pornit totuși de la zero. Un studiu global la care Marcé contribuise constatase deja scurgeri de carbon din albii de râuri și de lacuri uscate, în toate zonele climatice. Acele emisii au fost suficiente pentru a ridica estimările globale privind emisiile de carbon din apele interioare cu aproximativ 6%.

Șase decenii de uscare, măsurate pe teren și din satelit

Lacul a lăsat în urmă un fel de calendar. Marginile lui exterioare s-au uscat cu zeci de ani în urmă, în timp ce porțiunile din apropierea centrului au păstrat apa până acum doar câțiva ani.

O bună parte din cercetare s-a desfășurat pe teren. Marcé și colegii săi au parcurs acest gradient în timpul unei expediții din 2022, au prelevat carote de sedimente și au fixat pe sol camere etanșe, ca să capteze dioxidul de carbon pe măsură ce se scurgea.

Imaginile din satelit și măsurătorile cu drone au completat informațiile despre felul în care s-au schimbat noroiul gol și acoperirea vegetală pe parcursul a șase decenii.

Cea mai mare parte a carbonului s-a eliberat la început

În total, sedimentele uscate au eliberat în atmosferă aproximativ 825 de milioane de tone de dioxid de carbon între anii 1960 și 2022. Aproximativ jumătate din această cantitate a ieșit în primii 15 ani de după uscarea unei porțiuni a fundului lacului, iar apoi eliberarea a încetinit.

Marcé se aștepta la emisii. Nu se aștepta însă la amploarea lor. „Nu ne-am dus la Marea Aral fără nicio informație. Aveam câteva dovezi anterioare. Nu aveam însă nicio idee despre amploarea potențială”, a spus Marcé.

Între timp, plantele noi care se întindeau peste patul uscat au recuperat mai puțin de 1% din ceea ce s-a pierdut.

Aproape o cincime din carbon a plecat sub formă de praf

Un rezultat a luat echipa prin surprindere. Potrivit estimărilor cercetătorilor, aproape o cincime din carbon nu s-a eliberat deloc sub formă de gaz, ci sub formă de praf, suflat de vânt de pe suprafața crăpată — o cale de eliberare pe care studiile anterioare despre lac o omiseseră în mare parte.

Sarian Kosten, ecolog acvatic care nu a fost implicat în cercetare, a calificat acest praf drept o problemă gravă.

Aceleași particule care duc carbonul de pe fundul lacului acoperă regiunea și cu un praf sărat, încărcat de substanțe chimice, pe care oamenii îl respiră de zeci de ani.

Chiar și așa, totalul real ar putea fi mai mare. Echipamentul echipei a putut preleva probe doar de la o adâncime de aproximativ 50 de centimetri, iar vechiul fund al lacului coboară mult mai jos, așa că nimeni nu știe încă cât carbon se află mai adânc. Marcé intenționează să se întoarcă cu foreze mai puternice, ca să afle.

Spre deosebire de eliberarea gazoasă a dioxidului de carbon, furtunile de praf din bazinul Aralului transportă aceste particule toxice — adesea amestecate cu reziduuri de pesticide din agricultura sovietică — direct în regiunile locuite, transformând criza de mediu într-o urgență de sănătate publică pentru locuitorii din Asia Centrală.

Marea Aral nu este singurul lac care seacă

Marea Aral este cel mai mare caz, dar nu singurul. Marele Lac Sărat din Utah, SUA, a eliberat, numai în 2020, gaze cu efect de seră echivalente cu aproximativ 4,5 milioane de tone de dioxid de carbon, ridicând emisiile statului cu aproximativ 7%, potrivit unui studiu.

Soren Brothers, cercetător specializat în lacuri la Muzeul Regal din Ontario (ROM), din Canada, a condus acea cercetare și nu a participat la studiul privind Marea Aral. El a observat că același punct mort se extinde.

„Există o cantitate uriașă de CO₂ care iese din sol și pe care nimeni nu o lua în calcul”, a spus Brothers.

Și alte bazine merg pe aceeași traiectorie. Lacul Ciad, în Africa, și Marea Salton, în California, se usucă la rândul lor, iar fiecare pat de lac drenat adaugă carbon pe care niciun buget nu l-a luat în calcul.

România se confruntă deja cu propriile sale versiuni ale acestui fenomen. În vara anului 2022, Lacul Amara din județul Buzău a secat complet pe fondul secetei, transformând o albie de 800 de hectare – odată plină de pește și bărci – într-un peisaj arid, cu pământ crăpat. Expunerea bruscă la aer a acestor sedimente bogate în materie organică reproduce la scară locală reacția în lanț descrisă de experți, transformând lacurile românești dispărute în surse active și invizibile de emisii.

Brothers avertizează că, dacă oamenii vor continua să dreneze lacurile, paturile expuse ar putea deveni o forță care alimentează încălzirea globală, în loc să rămână o victimă a ei.

Readucerea apei ar putea ține carbonul pe loc

O mare parte din carbonul îngropat în Marea Aral s-a pierdut deja. O mare parte rămâne însă. Aproximativ 667 de milioane de tone de dioxid de carbon se află încă în sedimentele care nu s-au uscat complet, iar menținerea apei deasupra lor ar ține carbonul pe loc.

Protejarea acestei rezerve ar valora aproximativ 18 miliarde de dolari în credite de carbon, estimează studiul. Autorii susțin că banii ar putea contribui la finanțarea operațiunii costisitoare de redirecționare a apei înapoi în bazin.

Bugetele climatice au omis aceste emisii

Pentru Núria Catalán, coautoare la CEAB-CSIC, lecția depășește cazul acestui singur lac. „Când un lac se usucă, nu ne confruntăm doar cu o problemă hidrologică, ecologică sau socio-economică. Ciclul carbonului este, de asemenea, modificat în moduri care, până acum, au fost în mare parte omise din contabilitatea climatică”, a declarat Catalán.

Ce arată limpede cercetarea este că albia unui lac secat poate fi o sursă activă de carbon, suficient de mare încât să fie înregistrată în emisiile naționale și lipsită mult timp din bilanțurile climatice. Același lucru este valabil pentru multe lacuri în curs de micșorare, printre care Marea Caspică, al cărei nivel va scădea, potrivit estimărilor, cu până la 21 de metri în acest secol.

Marcé nu pretinde că soluția este simplă. Readucerea apei ar însemna convingerea mai multor guverne să renunțe la debitele pe care le trimit acum către ferme.

„Dacă am avea un astfel de program, ar putea exista o speranță pentru Marea Aral. Este cel puțin o șansă”, a spus Marcé.

Menținerea apelor în fostul fund de mare nu ar reprezenta doar un act simbolic de reparație ecologică pentru Marea Aral, ci o intervenție climatică vitală, capabilă să blocheze în subteran sute de milioane de tone de carbon înainte ca acestea să ajungă în atmosferă.