11 Noiembrie în Istorie: ziua în care s-a încheiat Primul Război Mondial și România și-a schimbat destinul

Pe 11 noiembrie 43 î.Hr., potrivit unor cronologii ale întâlnirii de lângă Bononia (Bologna), Octavian — viitorul împărat Augustus —, Marcus Antonius și Marcus Aemilius Lepidus au convenit să își împartă puterea și să conducă împreună lumea romană pentru o perioadă de cinci ani, deși constituirea oficială a triumviratului prin Lex Titia a avut loc la 27 noiembrie 43 î.Hr. Alianța a contribuit direct la prăbușirea Republicii Romane și la ascensiunea lui Octavian. Spre deosebire de Primul Triumvirat dintre Cezar, Pompei și Crassus, care fusese doar o înțelegere politică privată și secretă, al Doilea Triumvirat a funcționat ca o magistratură oficială a statului roman, cu puteri legale superioare consulilor și Senatului; pentru a-și finanța legiunile și a-și sigila pactul, cei trei au întocmit imediat listele de proscriere, iar prețul politic plătit de Octavian pentru semnătura lui Marcus Antonius a fost trecerea pe lista morții a marelui orator Cicero.

În data de 11 noiembrie 537, potrivit unor izvoare precum Liber Pontificalis, papa Silveriu a fost silit să renunțe la pretențiile asupra pontificatului în timpul exilului său, după ce fusese îndepărtat de pe tronul papal în contextul conflictelor militare și politice dintre ostrogoți și Imperiul Bizantin. Data morții sale pe insula Ponza rămâne însă nesigură, fiind indicată frecvent ca 2 decembrie 537, motiv pentru care ziua de 11 noiembrie nu poate fi prezentată drept dată certă a decesului său. Silveriu era el însuși fiul legitim al unui papă anterior — papa Hormisdas, care fusese căsătorit înainte de a intra în rândul clerului —, iar detronarea sa a fost orchestrată de împărăteasa bizantină Teodora și pusă în aplicare de generalul Belizarie, ai cărui oameni i-au smuls palliumul episcopal și l-au îmbrăcat în haine de simplu călugăr pentru a-l instala în locul său pe diaconul Vigiliu.

Pe 11 noiembrie 1028 (sau 12 noiembrie, după unele cronici bizantine), împăratul Constantin al VIII-lea, membru al dinastiei macedonene, a încetat din viață la Constantinopol după o domnie îndelungată în care fusese, timp de peste șase decenii, coîmpărat, iar din anul 1025 conducător unic. Moartea sa a deschis o perioadă de instabilitate dinastică în Imperiul Bizantin, o putere cu influență majoră asupra întregii Europe de Sud-Est. Deși a purtat titlul imperial timp de 66 de ani — fiind încoronat coîmpărat în anul 962, la vârsta de numai doi ani, ceea ce l-a făcut cel mai longeviv purtător al coroanei bizantine —, Constantin al VIII-lea a lăsat timp de o jumătate de secol întreaga guvernare pe umerii fratelui său, Vasile al II-lea „Bulgaroctonul”, preferând cursele de care din Hipodrom; murind fără fii, el l-a obligat pe patul de moarte pe patricianul Roman Argyros să divorțeze pe loc de soția sa pentru a se căsători cu fiica imperială Zoe, în vârstă de 50 de ani.

În data de 11 noiembrie 1050 s-a născut la Goslar Henric al IV-lea, cel care avea să devină una dintre cele mai importante figuri politice ale Europei medievale. Conflictul său de durată cu papa Grigore al VII-lea privind dreptul de numire a episcopilor (Cearta pentru învestitură) a culminat cu celebrul episod de la Canossa, din ianuarie 1077, când monarhul s-a prezentat în fața papei pentru a obține ridicarea excomunicării. Umilința de la Canossa — unde monarhul a așteptat trei zile în zăpadă, în haină de penitent — a fost în realitate o manevră diplomatică abilă: obligându-l pe pontif, ca păstor creștin, să îi acorde iertarea, Henric al IV-lea a anulat pretextul legal al principilor germani care voiau să îl detroneze, iar câțiva ani mai târziu a revenit cu o armată în Italia, l-a alungat pe Grigore al VII-lea din Roma și a fost încoronat împărat de un antipapă instalat chiar de el.

La 11 noiembrie 1215 s-au deschis la Roma lucrările celui de-al IV-lea Conciliu de la Lateran, convocat de papa Inocențiu al III-lea, adunare care a reunit peste patru sute de episcopi, opt sute de abați și trimiși ai monarhilor creștini. Hotărârile sale au influențat profund doctrina și organizarea Bisericii Catolice, inclusiv prin stabilirea obligației spovedaniei și a împărtășaniei anuale pentru toți credincioșii și prin definirea oficială a dogmei transsubstanțierii. Tot atunci, prin Canonul 18, conciliul le-a interzis preoților să mai oficieze „ordaliile” — judecățile medievale prin apă clocotită sau fier înroșit —, decizie care a lipsit dintr-odată tribunalele feudale de principala lor probă mistică și a forțat statele europene să dezvolte ancheta bazată pe martori și, în Anglia, sistemul proceselor cu jurați.

Pe 11 noiembrie 1417, cardinalul roman Oddone Colonna a fost ales papă sub numele de Martin al V-lea, în cadrul Conciliului de la Konstanz. Alegerea sa a încheiat Marea Schismă Occidentală — perioada de aproape patru decenii în care mai mulți pretendenți rivali revendicaseră simultan autoritatea papală — și a restabilit unitatea instituțională a Bisericii Catolice. Înaintea acestui conclav, creștinătatea apuseană ajunsese în situația paradoxală de a avea nu doi, ci trei papi simultan (la Roma, la Avignon și la Pisa), care se excomunicau reciproc; ales chiar în ziua sărbătorii Sfântului Martin de Tours, de la care și-a luat numele pontifical, Oddone Colonna era doar cardinal-diacon în clipa votului, astfel încât a trebuit să fie hirotonit preot și episcop în două zile consecutive înainte de încoronare.

În data de 11 noiembrie 1493, potrivit tradiției istorice, Cristofor Columb a observat în Marea Caraibilor o insulă pe care a numit-o Isla de San Martín, în cinstea Sfântului Martin de Tours, sărbătorit în acea zi. Insula era locuită și cunoscută populațiilor indigene cu mult înaintea sosirii europenilor, iar traseul exact al celei de-a doua expediții a lui Columb rămâne intens discutat de istorici. Mulți specialiști în istoria navigației arată că pământul botezat de Columb la 11 noiembrie 1493 era, de fapt, insula vecină cunoscută astăzi drept Nevis, însă o confuzie a hărților spaniole timpurii a transferat numele asupra teritoriului actualului Saint-Martin / Sint Maarten — devenit, după tratatul din 1648 dintre Franța și Regatul Țărilor de Jos, cea mai mică insulă locuită din lume împărțită între două state suverane, pe o suprafață de doar 87 de kilometri pătrați.

Pe 11 noiembrie 1493 (dată controversată în istoriografie, unele surse indicând 10 noiembrie sau 17 decembrie 1493) s-a născut la Einsiedeln, în Elveția, Theophrastus von Hohenheim, rămas în istorie sub numele de Paracelsus. Unul dintre cei mai influenți medici și alchimiști ai Renașterii, el a contestat teoriile medicale tradiționale ale antichității și a promovat utilizarea substanțelor chimice purificate în tratamente, fiind considerat părintele toxicologiei moderne prin celebrul său principiu conform căruia „numai doza face ca un lucru să nu fie otravă”. Pseudonimul Paracelsus, pe care și l-a asumat mai târziu, însemna literal „egalul sau mai presus de Celsus” (celebrul enciclopedist medical roman), o atitudine sfidătoare pe care a demonstrat-o la Universitatea din Basel în 1527, când a predat medicina în premieră în limba germană vorbită de popor, nu în latină, iar în noaptea de Sânziene a aruncat în focul public din piață tratatul canonic al lui Avicenna.

La 11 noiembrie 1498, potrivit pisaniei originale dăltuite în limba slavonă, a fost finalizată Biserica „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” (cunoscută drept „Sfântul Ioan Domnesc”) din Piatra Neamț, ridicată la porunca voievodului Ștefan cel Mare după aproximativ un an și patru luni de lucrări. Monumentul reprezintă una dintre cele mai valoroase mărturii ale arhitecturii medievale moldovenești și face parte din ansamblul Curții Domnești din Piatra Neamț. Inscripția de deasupra intrării menționează explicit că zidirea a început pe 15 iulie 1497 — exact în vara în care oastea regelui polon Ioan Albert invada Moldova, urmând să fie zdrobită în octombrie în Codrii Cosminului —, iar fațadele lăcașului păstrează una dintre primele frize monumentale de discuri ceramice smălțuite policrome și cărămizi aparente din arhitectura epocii lui Ștefan cel Mare.

În seara de 11 noiembrie 1572, astronomul danez Tycho Brahe a observat în constelația Cassiopeia o stea neobișnuit de strălucitoare, care nu fusese vizibilă anterior pe bolta cerească. Măsurătorile sale riguroase, care au arătat că obiectul nu avea paralaxă diurnă și se afla mult dincolo de orbita Lunii, au demonstrat că cerul stelelor fixe nu este imuabil, contrazicând astfel una dintre dogmele fundamentale ale cosmologiei lui Aristotel. Explozia stelară — catalogată astăzi drept supernova SN 1572 — a devenit atât de intensă încât a putut fi privită cu ochiul liber în plină zi, rivalizând în strălucire cu planeta Venus, iar titlul cărții publicate de Brahe în anul următor, De nova stella („Despre steaua nouă”), a dat astronomiei moderne însuși termenul de „novă”.

Pe 11 noiembrie 1620 (conform calendarului iulian folosit atunci de englezi, dată corespunzătoare zilei de 21 noiembrie în calendarul gregorian), coloniștii englezi aflați la bordul corabiei Mayflower au semnat un acord prin care s-au angajat să formeze o comunitate politică civilă și să respecte legi drepte și egale, stabilite pentru binele comun. Documentul, care avea să devină un simbol fondator al autoguvernării și al constituționalismului în istoria americană, s-a născut dintr-o urgență juridică apărută chiar înainte de debarcare: furtunile atlantice împinseseră nava la Cape Cod, în afara jurisdicției teritoriale a Companiei Virginiei pentru care pelerinii dețineau patentă regală, iar când câțiva pasageri angajați ca meseriași au amenințat că pe uscat „nu va avea nimeni puterea să le poruncească”, cei 41 de bărbați adulți au redactat pactul în cabina căpitanului înainte ca vreunul dintre ei să pună piciorul pe țărm.

În data de 11 noiembrie 1673, armata polono-lituaniană condusă de marele hatman Jan Sobieski a zdrobit trupele otomane ale lui Hussein Pașa în apropierea cetății Hotin, de pe Nistru, într-o regiune aflată la intersecția intereselor strategice ale Moldovei, Poloniei și Imperiului Otoman. Victoria i-a consolidat prestigiul militar și politic lui Sobieski, care a fost ales în anul următor rege al Poloniei și a condus ulterior intervenția decisivă pentru despresurarea Vienei, în 1683. Succesul asaltului din zorii zilei de 11 noiembrie a fost pregătit de trecerea domnilor români Ștefan Petriceicu (Moldova) și Grigore I Ghica (Țara Românească) de partea creștinilor, dar și de o stratagemă psihologică a lui Sobieski: simulând atacuri toată noaptea pe viscol, el i-a ținut pe soldații otomani în picioare, în ger, până când aceștia au degerat în tranșee, fără să știe că exact în seara precedentă (10 noiembrie) regele Poloniei, Mihail Korybut Wiśniowiecki, murise la Liov, lăsând tronul vacant chiar pentru învingătorul de la Hotin.

La 11 noiembrie 1675, într-un manuscris redactat în limba latină (Methodus tangentium inversa, seu de functionibus), filosoful și matematicianul german Gottfried Wilhelm Leibniz a utilizat pentru prima dată simbolul integralei ($\int$) împreună cu notația diferențială ($dx$), într-o formă aproape identică cu limbajul matematic modern. Aceste convenții grafice și conceptuale aveau să devină indispensabile pentru dezvoltarea analizei matematice, a fizicii clasice și a ingineriei. Semnul elegant al integralei pe care Leibniz l-a așternut pe hârtie în acea zi nu a fost un simbol abstract inventat arbitrar, ci litera „s” alungită (ſ) din scrierea epocii — inițiala cuvântului latin summa („sumă”) —, prin care savantul a înlocuit greoaia abreviere „omn.” (omnia, „toate”) folosită până atunci de Cavalieri pentru însumarea mărimilor infinitezimale.

Pe 11 noiembrie 1722, în perioada în care Oltenia se afla sub stăpânirea habsburgică (1718–1739), autoritățile imperiale austriece au introdus obligativitatea prestării unei zile de clacă pe săptămână de către țăranii fără pământ în folosul stăpânilor de moșii. Măsura ilustrează transformările sociale, administrative și fiscale impuse provinciei după Pacea de la Passarowitz, când Curtea de la Viena a încercat să organizeze Oltenia — denumită în actele oficiale Valahia Cisalutana — după modelul centralizat al provinciilor ereditare habsburgice. Presiunea noilor registre fiscale și a corvezilor riguros contorizate a declanșat însă o fugă în masă a zeci de mii de țărani peste Olt, în Muntenia, și o mișcare de haiducie atât de răspândită încât administrația imperială nu a reușit niciodată să pacifice deplin regiunea înainte de retrocedarea ei în 1739.

În data de 11 noiembrie 1748 s-a născut la Palatul Portici, în apropiere de Napoli, Carol al IV-lea, cel care avea să domnească asupra Spaniei între 1788 și 1808, într-o epocă tulburată de Revoluția Franceză și de ascensiunea lui Napoleon Bonaparte. Domnia sa s-a încheiat în primăvara anului 1808, pe fondul revoltei de la Aranjuez și al crizei dinastice de la Bayonne, care au permis intervenția militară franceză și au declanșat Războiul de Independență al Spaniei. Deși a rămas în istorie drept un monarh pasiv, mai preocupat de vânătoare și de colecția sa de ceasuri decât de guvernare — pe care a delegat-o prim-ministrului Manuel Godoy —, Carol al IV-lea a finanțat din tezaurul coroanei, în 1803, celebra Expediție Balmis, prima campanie mondială de vaccinare din istoria medicinei, care a transportat vaccinul antivariolic peste Atlantic și Pacific și a imunizat gratuit sute de mii de oameni din America Latină până în Filipine și China.

Pe 11 noiembrie 1821 (30 octombrie după calendarul iulian folosit atunci în Imperiul Rus) s-a născut la Moscova Fiodor Mihailovici Dostoievski, autorul capodoperelor Crimă și pedeapsă, Idiotul, Demonii și Frații Karamazov. Explorând cu o forță neegalată profunzimile psihologiei umane, vinovăția, credința și limitele libertății individuale, opera sa a influențat decisiv literatura modernă, psihanaliza și filosofia existențialistă. Viitorul romancier a văzut lumina zilei chiar într-o aripă a Spitalului Mariinski pentru săraci din Moscova, unde tatăl său lucra ca medic, iar obsesia sa literară pentru starea psihică a condamnatului la moarte a izvorât dintr-o experiență reală: în decembrie 1849, arestat pentru apartenența la Cercul Petrașevski, Dostoievski a fost dus în fața plutonului de execuție din Piața Semionovski, legat de stâlp și grațiat de țarul Nicolae I în ultima clipă, când soldații așteptau deja comanda de foc, pedeapsa fiindu-i comutată în patru ani de ocnă în Siberia.

În data de 11 noiembrie 1831, Nat Turner, predicatorul de culoare care condusese în luna august a aceluiași an o revoltă violentă a persoanelor înrobite din comitatul Southampton (Virginia), a fost spânzurat în localitatea Jerusalem, după capturarea și condamnarea sa la moarte. Insurecția și represiunea sângeroasă care i-a urmat au provocat o dezbatere majoră în adunarea legislativă a Virginiei despre viitorul sclaviei, dar s-au soldat în final cu adoptarea unor legi draconice împotriva populației afro-americane din întregul Sud american. În săptămâna premergătoare execuției, Turner i-a dictat în celulă avocatului Thomas Ruffin Gray pamfletul Mărturisirile lui Nat Turner, iar panica stârnită de faptul că liderul rebel știa să citească și își inspirase revolta din profețiile biblice i-a determinat pe legiuitorii sudici să interzică prin lege alfabetizarea persoanelor înrobite sau libere de culoare.

La 11 noiembrie 1843, scriitorul danez Hans Christian Andersen a publicat la Copenhaga basmul Rățușca cea urâtă (Den grimme Ælling), povestea păsării batjocorite și alungate din curte de celelalte păsări, care descoperă la venirea primăverii că este, de fapt, o lebădă. Textul a devenit rapid una dintre cele mai îndrăgite povești din literatura mondială și o alegorie universală despre identitate, acceptare și transformare interioară. Spre deosebire de majoritatea basmelor clasice europene, care prelucrau motive folclorice vechi, Rățușca cea urâtă a fost în întregime o creație originală a lui Andersen și o confesiune autobiografică: fiul unui cizmar sărac din Odense, înalt, deșirat și ridiculizat în tinerețe pentru înfățișarea și vocea sa, autorul a recunoscut ulterior că povestea era propria sa biografie transpusă în parabolă.

Pe 11 noiembrie 1855, filosoful și teologul danez Søren Kierkegaard s-a stins din viață la Copenhaga, la vârsta de 42 de ani, lăsând o operă vastă — printre care Ori-ori, Frică și cutremur și Conceptul de angoasă — care a pus în centrul reflecției libertatea de alegere, angoasa, credința trăită și responsabilitatea individuală, influențând profund filosofia și teologia secolelor al XX-lea și al XXI-lea. Internat la Spitalul Frederiks după ce se prăbușise inconștient pe o stradă din capitala daneză, Kierkegaard a refuzat pe patul de moarte să primească împărtășania din mâna unui pastor al Bisericii de Stat luterane, susținând că preoții deveniseră simpli funcționari regali ai unui creștinism formal, și a lăsat prin testament instrucțiunea ca pe piatra sa funerară să fie gravată denumirea prin care își definise cititorul ideal: „Acel individ singuratic” (Hiin Enkelte).

În data de 11 noiembrie 1858, un exemplar al publicației unioniste ieșene Zimbrulu și Vulturulu a fost expediat prin poștă, având aplicate opt timbre „Cap de bour” din a doua emisiune, cu valoarea nominală de câte cinci parale fiecare. Piesa a devenit în timp una dintre cele mai valoroase rarități filatelice românești și mondiale, ajungând să fie adjudecată la licitație și evaluată la aproximativ 830.000 de euro, fiind înregistrată în Cartea Recordurilor drept cel mai scump ziar din lume. Exemplarul s-a păstrat dintr-o pură întâmplare practică: expediat de la Iași la Galați pe numele negustorului Dimitrie căpitan Galino, acest număr de ziar a stat la suprafața unui teanc de foi pe care funcționarul poștal a lipit timbrarea cumulată pentru întregul pachet, cele opt mărci — care în 1858 valorau împreună doar 40 de parale — formând astăzi cea mai mare francatură multiplă cunoscută din filatelia clasică românească.

Pe 11 noiembrie 1880, Ned Kelly, conducătorul unei bande de răufăcători de origine irlandeză care sfidase timp de doi ani autoritățile coloniale britanice, a fost spânzurat la închisoarea Old Melbourne Gaol, la vârsta de 25 de ani. Cunoscut pentru armura metalică improvizată pe care a purtat-o în ultima sa confruntare cu poliția, în orășelul Glenrowan, el a devenit una dintre cele mai controversate și mitologizate figuri ale folclorului și culturii australiene. Armura sa celebră, făurită pe ascuns din cormanele de oțel ale unor pluguri agricole, cântărea 44 de kilograme și i-a oprit optsprezece gloanțe la nivelul toracelui și al capului, dar i-a lăsat picioarele neprotejate; deși 32.000 de oameni au semnat o petiție pentru comutarea pedepsei, sentința a fost executată, iar în 1906 viața sa a devenit subiectul producției australiene The Story of the Kelly Gang, recunoscută de UNESCO drept primul film artistic de lungmetraj din istoria cinematografiei mondiale.

La 11 noiembrie 1885 s-a născut în San Gabriel, California, George S. Patton, comandantul militar american devenit celebru pentru doctrina sa ofensivă rapidă și pentru conducerea forțelor blindate aliate în campaniile din Africa de Nord, Sicilia și Europa de Vest. În anul 1944, Armata a III-a americană, aflată sub comanda sa, a executat o înaintare fulgerătoare prin Franța, iar în decembrie același an, în timpul Bătăliei din Ardeni, manevra prin care și-a întors diviziile cu 90 de grade spre nord în plină iarnă pentru a despresura orașul Bastogne a contribuit decisiv la oprirea contraofensivei germane. Cu trei decenii înainte de a comanda tancurile americane, în 1912, tânărul locotenent Patton a reprezentat Statele Unite la Jocurile Olimpice de la Stockholm, la prima ediție din istorie a pentatlonului modern, unde s-a clasat pe locul al cincilea în lume — pierzând podiumul doar la proba de tir cu pistolul, după ce arbitrii au considerat că a tras pe lângă țintă, în timp ce el a susținut că glonțul lipsă trecuse exact prin gaura lăsată de focul său anterior.

În data de 11 noiembrie 1887 — zi rămasă în istoria mișcării muncitorești sub numele de „Vinerea Neagră” (Black Friday) —, Albert Parsons, August Spies, George Engel și Adolph Fischer au fost spânzurați la Chicago în urma unui proces intens contestat, declanșat de explozia unei bombe în timpul manifestațiilor pentru ziua de muncă de opt ore din Piața Haymarket, din mai 1886. Evenimentele de la Haymarket și execuția celor patru au devenit repere fondatoare ale mișcării sindicale internaționale și au stat la originea instituirii zilei de 1 Mai ca Ziua Internațională a Muncii, sărbătorită începând din 1890 inclusiv în România. Niciunul dintre cei patru bărbați trimiși pe eșafod nu fusese dovedit de procurori drept persoana care aruncase bomba, ei fiind condamnați pentru discursurile și articolele lor radicale, iar șase ani mai târziu, în 1893, guvernatorul statului Illinois, John Peter Altgeld, a grațiat supraviețuitorii lotului și a declarat oficial că procesul fusese viciat de un juriu părtinitor și de absența probelor directe.

Pe 11 noiembrie 1918, la ora 11:00 — în a unsprezecea oră a celei de-a unsprezecea zi din a unsprezecea lună a anului —, a intrat în vigoare armistițiul semnat între delegația germană și reprezentanții Aliaților, în vagonul de tren numărul 2419D al mareșalului Ferdinand Foch, garat în pădurea Compiègne. Încetarea focului pe Frontul de Vest a pus capăt principalei confruntări militare a Primului Război Mondial, deschizând drumul către Conferința de Pace de la Paris și către recunoașterea internațională a noilor realități teritoriale din Europa Centrală și de Est, inclusiv a Marii Uniri a românilor. Deși documentul fusese semnat efectiv în zorii zilei, la ora 5:12 dimineața, s-a decis ca ostilitățile să înceteze abia la simbolica oră 11:00; în acele ultime șase ore de război, când pacea era deja parafată, mai mulți comandanți au continuat atacurile și barajele de artilerie, provocând încă aproape 11.000 de morți, răniți și dispăruți de ambele părți — un bilanț mai sângeros în șase ore decât cel înregistrat de trupele aliate în întreaga zi a debarcării din Normandia din 6 iunie 1944.

În data de 11 noiembrie 1918, trupele Diviziei 8 Infanterie a Armatei Române, conduse de generalul Iacob Zadik, au intrat în Cernăuți la solicitarea expresă a Consiliului Național Român din Bucovina, într-un moment în care prăbușirea Imperiului Austro-Ungar lăsase provincia în pragul anarhiei și al unei dispute armate asupra viitorului ei politic. Intervenția a restabilit ordinea publică, a asigurat autoritatea administrației românești conduse de Iancu Flondor și a pregătit cadrul de securitate pentru Congresul General al Bucovinei, care a adoptat hotărârea de unire necondiționată cu România la 28 noiembrie 1918. Cu câteva zile înainte de intrarea în capitala provinciei, generalul Zadik ordonase ca dintr-un avion militar românesc să fie lansate deasupra Cernăuțiului mii de manifeste cu proclamația sa prin care garanta protejarea vieții și a drepturilor tuturor locuitorilor, indiferent de etnie sau confesiune, astfel încât marșul până în centrul orașului s-a desfășurat fără niciun foc de armă.

La 11 noiembrie 1918, Consiliul de Regență de la Varșovia i-a încredințat lui Józef Piłsudski comanda supremă a armatei poloneze, într-un moment decisiv al reconstituirii statului polonez modern. După 123 de ani în care teritoriul său fusese șters de pe harta politică a Europei prin cele trei împărțiri succesive dintre Rusia, Prusia și Austria, Polonia și-a redobândit suveranitatea, iar ziua de 11 noiembrie a devenit sărbătoarea sa națională. Cu doar patruzeci și opt de ore înainte de a prelua puterea la Varșovia, Piłsudski se afla încă încarcerat ca prizonier politic în fortăreața germană de la Magdeburg; eliberat pe fondul izbucnirii revoluției la Berlin și adus în grabă cu un tren special, el a reușit chiar în ziua de 11 noiembrie să negocieze dezarmarea pașnică a celor 30.000 de soldați germani din garnizoana Varșoviei, cărora le-a garantat transportul feroviar spre casă în schimbul predării armelor către noile trupe poloneze.

Pe 11 noiembrie 1918, împăratul Carol I al Austriei (regele Carol al IV-lea al Ungariei) a semnat la Palatul Schönbrunn din Viena o declarație solemnă prin care a renunțat la orice participare la conducerea treburilor statului, evitând însă să abdice formal. Documentul a marcat sfârșitul unei domnii habsburgice de peste șase secole în Austria, iar destrămarea monarhiei dualiste multinaționale a transformat radical arhitectura politică a Europei Centrale și de Sud-Est, inclusiv statutul teritoriilor locuite de români care aveau să intre în componența României Mari. Textul proclamației a fost redactat de juriștii curții și de guvernul provizoriu cu o ambiguitate studiată, ocolind cu grijă termenul Thronverzicht („abdicare”) pentru a-i lăsa suveranului speranța unei eventuale restaurări; în aceeași seară, pe o ploaie rece de toamnă, ultimul monarh al Casei de Habsburg a părăsit Palatul Schönbrunn împreună cu familia sa nu într-un alai imperial, ci în două automobile fără blazon, îndreptându-se spre castelul Eckartsau.

În data de 11 noiembrie 1920, la exact doi ani după încetarea luptelor din Primul Război Mondial, rămășițele pământești ale unui militar britanic neidentificat au fost înhumate cu onoruri regale în naosul catedralei Westminster Abbey din Londra, în prezența regelui George al V-lea. În aceeași zi, Franța a adus sicriul unui soldat necunoscut la Arcul de Triumf din Paris, unde înhumarea definitivă sub arcadă a avut loc în ianuarie 1921, cele două ceremonii simultane inspirând direct tradițiile moderne de comemorare a eroilor căzuți, inclusiv inaugurarea Mormântului Ostașului Necunoscut din Parcul Carol din București în 1923. Pentru a garanta că nici măcar armata nu va ști vreodată identitatea celui ales, britanicii au exhumat patru (sau șase, potrivit unor relatări oficiale) trupuri din principalele cimitire de pe front (Aisne, Somme, Arras și Ypres), le-au așezat în sicrie identice într-o capelă păzită din Saint-Pol, iar la miezul nopții generalul L.J. Wyatt a intrat singur și, cu ochii închiși, și-a pus mâna pe unul dintre ele; la Westminster Abbey, mormântul a fost acoperit cu o sută de saci de pământ adus de pe câmpurile de bătălie din Franța și Flandra, devenind singura lespede din întreaga catedrală pe care nimeni — nici măcar monarhul — nu are voie să calce.

La 11 noiembrie 1922 s-a născut la Indianapolis scriitorul american Kurt Vonnegut, cel care, în capodopera sa Abatorul cinci (Slaughterhouse-Five, 1969), avea să își transforme experiențele traumatizante din Al Doilea Război Mondial — în special supraviețuirea în timpul bombardamentului aliat asupra Dresdei — într-o proză satirică și profund antirăzboinică. Romanele sale, care îmbină umorul negru, elementele de science-fiction și critica socială lucidă, l-au impus drept una dintre vocile morale ale literaturii americane din a doua jumătate a secolului XX. Vonnegut a considerat toată viața o coincidență plină de tâlc faptul că venise pe lume chiar în Ziua Armistițiului, iar în februarie 1945, ca tânăr prizonier de război american în Dresda, a scăpat cu viață din furtuna de foc care a topit asfaltul orașului tocmai pentru că gardienii germani îl încuiaseră peste noapte la trei niveluri sub pământ, în depozitul frigorific subteran pentru carcase de vite al abatorului municipal numărul 5 (Schlachthof Fünf).

Pe 11 noiembrie 1926, autoritățile rutiere federale și statale din Statele Unite au aprobat definitiv sistemul național de numerotare a autostrăzilor (U.S. Numbered Highway System), în cadrul căruia a fost desemnată oficial celebra U.S. Route 66, șoseaua de 3.940 de kilometri care lega Chicago de Santa Monica (Los Angeles) prin opt state și trei fusuri orare. Drumul a devenit în deceniile următoare un simbol al libertății de mișcare, al migrației fermierilor către Vest în anii Marii Crize și al culturii populare americane, fiind imortalizat în romanul Fructele mâniei al lui John Steinbeck, în muzică și în cinematografie. Inițial, promotorii traseului, Cyrus Avery și John Woodruff, ceruseră cu insistență indicativul „Route 60”, însă după ce statele Virginia și Kentucky au revendicat acel număr pentru propria lor magistrală, ei au acceptat pe 11 noiembrie cifra dublă „66” doar pentru că era sonoră și ușor de reținut; la momentul inaugurării, mai puțin de o treime din traseu era pavată, șoseaua fiind asfaltată integral abia în 1938.

În data de 11 noiembrie 1928 s-a născut la Sibiu Mircea Mureșan, unul dintre regizorii de referință ai cinematografiei și televiziunii românești. Lungmetrajul său Răscoala (1965), ecranizare după romanul lui Liviu Rebreanu, a fost distins la Festivalul de la Cannes, iar serialul de aventuri Toate pânzele sus (1976–1977), realizat după cartea lui Radu Tudoran, a rămas una dintre cele mai îndrăgite producții din istoria Televiziunii Române. Pentru Răscoala, Mureșan a cucerit la Cannes, în 1966, trofeul Prix de la Première Œuvre (Premiul pentru cel mai bun debut regizoral), iar pentru filmările la Toate pânzele sus, neavând la dispoziție un velier de epocă, regizorul a reconstruit în șantierul naval de la Tulcea un vechi pescador maritim pe care l-a transformat în celebra goeletă Speranța, cu care actorii Ion Besoiu, Ilarion Ciobanu și Jean Constantin au navigat real pe Marea Neagră.

Pe 11 noiembrie 1933 s-a născut la Călărași Ștefan Bănică senior, actor, cântăreț și interpret cu o inconfundabilă prezență scenică, care s-a impus timp de patru decenii în teatru, film, radio și televiziune. Rolurile sale din producții cinematografice precum seria Brigada Diverse, Păcală, Cel mai iubit dintre pământeni sau Nea Mărin miliardar, alături de șlagărele sale de muzică ușoară și lăutărească (precum Îmi acordați un dans sau Gioconda se mărită), l-au transformat într-o figură emblematică a divertismentului românesc. Fiu al lăutarului Drăgan Constandache Bănică, artistul a format împreună cu Stela Popescu, între 1971 și 1979, cel mai popular cuplu de revistă al Televiziunii Române, însă în paralel cu scheciurile care țineau milioane de telespectatori în fața ecranelor de Revelion, el a fost un actor de prim rang al Teatrului Bulandra, unde Liviu Ciulei l-a distribuit în roluri de mare forță în O scrisoare pierdută și D’ale carnavalului.

În noaptea de 11 spre 12 noiembrie 1940, avioane torpiloare britanice decolate de pe portavionul HMS Illustrious în Marea Mediterană au atacat baza navală italiană puternic fortificată de la Taranto (Operațiunea Judgement). Raidul a scos din luptă trei cuirasate italiene într-o singură noapte și a demonstrat vulnerabilitatea marilor nave de linie ancorate în porturi în fața aviației îmbarcate, anticipând rolul decisiv pe care aveau să îl joace portavioanele în Al Doilea Război Mondial. Lovitura care a înjumătățit forța grea a flotei lui Mussolini a fost dată de doar 21 de biplane Fairey Swordfish cu carlingă deschisă și aripi acoperite cu pânză, poreclite de piloții britanici Stringbags („plase de cumpărături”); la scurt timp după atac, atașatul naval japonez la Roma, comandorul Takeshi Naito, s-a deplasat special la Taranto pentru a studia modul în care britanicii modificaseră torpilele ca să nu se înfigă în mâlul apelor puțin adânci, observațiile sale fiind folosite direct de amiralul Yamamoto la planificarea atacului asupra flotei americane de la Pearl Harbor, din decembrie 1941.

În data de 11 noiembrie 1942, ca reacție imediată la debarcările anglo-americane din Africa de Nord franceză (Operațiunea Torch), trupele germane și italiene au declanșat Operațiunea Anton și au trecut linia de demarcație, ocupând partea de sud a Franței care nu se aflase până atunci sub ocupație militară directă. Intervenția — lansată chiar în ziua în care francezii comemorau Armistițiul din 1918 — a anulat autonomia formală a regimului de la Vichy condus de mareșalul Philippe Pétain și a extins controlul militar al Axei asupra întregii Franțe metropolitane. Obiectivul strategic major al lui Hitler era capturarea intactă a puternicei flote militare franceze ancorate la Toulon, însă șaisprezece zile mai târziu, când coloanele blindate germane au forțat porțile arsenalului, amiralul Jean de Laborde a declanșat ordinul secret de sabordare, iar marinarii francezi și-au scufundat singuri 77 de nave de război — inclusiv trei cuirasate și șapte crucișătoare — chiar sub ochii trupelor germane.

La 11 noiembrie 1944, pe fondul eliberării totale a nordului Transilvaniei de sub ocupația horthystă și germană, autoritățile militare sovietice au impus retragerea ultimilor reprezentanți ai administrației civile românești din Cluj și din județele nord-transilvănene, instituind propria lor administrație militară în spatele frontului. Procesul, desfășurat în mai multe etape sub pretextul unor incidente de securitate în spatele Frontului 2 Ucrainean, a devenit principalul instrument de șantaj politic al Moscovei asupra guvernului de la București înainte de instaurarea regimului comunist. Expulzându-l din Cluj pe Ionel Pop — nepotul lui Iuliu Maniu și Înaltul Comisar numit de guvernul Sănătescu pentru administrarea Ardealului eliberat —, Stalin a ținut nordul Transilvaniei sub control sovietic timp de exact patru luni și a aprobat revenirea administrației românești abia la 9 martie 1945, la trei zile după ce l-a obligat pe regele Mihai I să numească guvernul dominat de comuniști al lui Petru Groza.

Pe 11 noiembrie 1946, la Curtea Marțială din București s-a deschis procesul unui lot masiv de aproape 90 de persoane acuzate că făceau parte din grupări armate de rezistență împotriva comunismului, reunite de acuzare sub titulatura „Mișcarea Națională de Rezistență” și incluzând organizația „Sumanele Negre”, Grupul „Haiducii lui Avram Iancu” și „Graiul Sângelui”. Documentele diplomatice americane din epocă au descris procesul drept o înscenare politică menită să compromită opoziția democratică și să consolideze controlul Partidului Comunist asupra aparatului de stat. Data deschiderii dezbaterilor a fost aleasă cu o precizie propagandistică: procesul a început cu exact opt zile înaintea alegerilor parlamentare din 19 noiembrie 1946, iar procurorii au alăturat în mod deliberat în aceeași boxă a acuzaților partizani bucovineni conduși de Gavrilă Olteanu, generali ai Armatei Regale (precum Aurel Aldea) și apropiați ai liderilor Iuliu Maniu și Constantin I.C. Brătianu, pentru a fabrica în săptămâna votului imaginea unui „complot terorist” dirijat de partidele istorice.

În data de 11 noiembrie 1947, Tribunalul Militar din București a pronunțat sentința în procesul liderilor Partidului Național Țărănesc, deschis după înscenarea de la Tămădău din iulie 1947 și dizolvarea abuzivă a partidului. Iuliu Maniu (în vârstă de 74 de ani) și Ion Mihalache au fost condamnați la muncă silnică pe viață — pedeapsă transformată pentru Maniu, din cauza vârstei înaintate, în temniță grea pe viață —, într-unul dintre momentele-cheie ale lichidării opoziției democratice din România de către regimul comunist; ambii lideri aveau să moară în detenție, la Sighet (1953), respectiv la Râmnicu Sărat (1963). Președintele completului de judecată care a citit sentința pe 11 noiembrie a fost colonelul magistrat Alexandru Petrescu, același judecător care în timpul războiului condamnase la moarte și la ocnă zeci de militanți comuniști și antifasciști, dar pe care noua putere de la București l-a șantajat cu propriul său dosar și l-a pus să semneze condamnarea arhitectului Unirii Transilvaniei cu România.

La 11 noiembrie 1950 s-a născut la Slobozia Mircea Dinescu, poet, jurnalist și publicist care s-a impus în literatura contemporană prin poezia sa nonconformistă, prin atitudinea critică față de dictatura comunistă din anii ’80 și prin rolul său din timpul Revoluției Române. Apariția sa în direct în Studioul 4 al Televiziunii Române, pe 22 decembrie 1989, alături de actorul Ion Caramitru, a rămas una dintre imaginile-simbol ale prăbușirii regimului Nicolae Ceaușescu. Cu nouă luni înaintea acelui moment, în martie 1989, după ce acordase cotidianului francez Libération un interviu în care denunța deschis teroarea Securității și cultul personalității, Dinescu fusese concediat de la revista România literară și plasat sub arest la domiciliu cu pază permanentă la poartă, timp în care manuscrisul volumului său interzis în țară, Moartea citește ziarul, a fost scos clandestin peste graniță și publicat în Occident.

Pe 11 noiembrie 1951, peste 3,5 milioane de femei au participat pentru prima dată la alegerile prezidențiale și legislative naționale din Argentina, la patru ani după promulgarea Legii 13.010 din 1947 care le recunoscuse drepturile civice depline. Susținută printr-o campanie intensă de Prima Doamnă Eva Perón, această reformă a reprezentat unul dintre marile momente ale extinderii drepturilor politice ale femeilor în America Latină și a adus o prezență la urne a electoratului feminin de peste 90%. Însăși Eva Perón — care nu a putut candida la funcția de vicepreședinte din cauza opoziției armatei și a stării sale grave de sănătate — a votat pe 11 noiembrie 1951 de pe patul de spital, unde fusese operată în secret de cancer cu doar șase zile înainte; a fost prima și singura dată când „Evita” și-a exercitat dreptul de vot înaintea morții sale din iulie 1952, în timp ce 29 de femei au fost alese în acea zi în cele două camere ale Congresului Național (și peste o sută în total în adunările legislative federale și provinciale).

În data de 11 noiembrie 1962 s-a stins din viață la București, la vârsta de 86 de ani, istoricul, profesorul universitar, academicianul și omul politic Ion I. Nistor, unul dintre artizanii principali ai pregătirii și realizării Unirii Bucovinei cu România în toamna anului 1918. Fost rector al Universității din Cernăuți și ministru în mai multe guverne interbelice, el a fost epurat din Academia Română și arestat în 1950 de regimul comunist, fiind întemnițat la penitenciarul din Sighet, iar ultimii șapte ani ai vieții, după eliberarea din 1955, i-a petrecut într-o severă marginalizare politică. Printr-o coincidență istorică profundă, redactorul Actului Unirii votat la Cernăuți pe 28 noiembrie 1918 — care a executat cinci ani și două luni de temniță grea la Sighet fără să fi fost vreodată judecat sau condamnat printr-o sentință penală — a murit chiar în ziua în care se împlineau exact 44 de ani de la intrarea armatei române în Cernăuțiul său natal.

La 11 noiembrie 1965, guvernul de la Salisbury condus de prim-ministrul Ian Smith a proclamat unilateral independența Rhodesiei (fosta colonie britanică Rhodesia de Sud) față de Regatul Unit, refuzând condiția Londrei de a asigura tranziția către regula majorității populației africane înainte de acordarea suveranității. Declarația — prima ruptură unilaterală a unei colonii față de Coroana britanică după 1776 — a fost condamnată imediat de Marea Britanie și de Consiliul de Securitate al ONU, care a impus primele sancțiuni economice obligatorii din istoria sa, declanșând un conflict de gherilă de cincisprezece ani încheiat în 1980 prin formarea statului recunoscut internațional Zimbabwe. Ian Smith a ales intenționat ora 11:00 a zilei de 11 noiembrie pentru semnarea actului, mizând pe simbolismul Zilei Armistițiului pentru a reaminti britanicilor că el însuși luptase ca pilot RAF în Al Doilea Război Mondial, iar textul documentului imita pasaje din Declarația de Independență a Statelor Unite, dar se încheia în mod paradoxal cu formula de loialitate „Dumnezeu să o ocrotească pe Regină!”, în timp ce guvernatorul regal îl demitea pentru rebeliune.

Pe 11 noiembrie 1966, NASA a lansat de la Cape Canaveral misiunea Gemini 12, avându-i la bord pe astronauții James Lovell și Buzz Aldrin, în ultimul zbor cu echipaj uman al programului Gemini. Misiunea, concepută pentru a perfecționa întâlnirile orbitale fără radar, cuplarea cu vehiculul-țintă Agena și activitățile extravehiculare, a închis cu succes etapa pregătitoare care a permis programului Apollo să ducă primii oameni pe Lună în iulie 1969. Până la acest zbor, ieșirile în spațiu ale astronauților americani din misiunile Gemini 9, 10 și 11 fuseseră aproape de dezastru din cauza supraîncălzirii și a epuizării fizice în imponderabilitate; Buzz Aldrin a salvat conceptul de lucru în vidul cosmic după ce s-a antrenat în premieră într-un bazin cu apă, în costum de scafandru cu flotabilitate neutră, demonstrând pe orbită timp de cinci ore și jumătate că un astronaut poate opera eficient în exteriorul navei și realizând cu aparatul său foto Hasselblad primul „selfie” spațial din istorie.

În data de 11 noiembrie 1970 s-a născut în satul Nișcani, raionul Călărași (actuala Republică Moldova), cântărețul și compozitorul Pavel Stratan, devenit celebru pe ambele maluri ale Prutului prin seria de albume Amintiri din copilărie și prin piese precum Eu beu, M-am născut de ziua mea sau Iubește-mă, tu, măi. Muzica sa acustică, construită la intersecția dintre folk, pop și hip-hop narativ, în jurul amintirilor din satul basarabean, al întâmplărilor cotidiene și al umorului moldovenesc autoironic, l-a transformat într-unul dintre cei mai originali artiști ai anilor 2000. Când primul său album a fost lansat pe piața din România, în 2004, stocurile din librării și magazine s-au epuizat în câteva zile, aducându-i Discul de Diamant, iar doi ani mai târziu proiectul muzical de familie pe care l-a compus și produs pentru fiica sa, Cleopatra Stratan (La vârsta de trei ani, cu hitul Ghiță), a omologat nu mai puțin de șase recorduri mondiale în Guinness World Records, inclusiv pentru cel mai tânăr artist din istorie cu un album de succes comercial.

La 11 noiembrie 1974 s-a născut la Los Angeles actorul și producătorul american Leonardo DiCaprio, devenit o figură centrală a cinematografiei mondiale prin rolurile sale din filme precum What’s Eating Gilbert Grape, Titanic, Aviatorul, Cârtița, Începutul (Inception), Lupul de pe Wall Street, The Revenant și Once Upon a Time in… Hollywood. Laureat al Premiului Oscar pentru cel mai bun actor în 2016 și colaborator constant al regizorilor Martin Scorsese și Quentin Tarantino, DiCaprio s-a remarcat totodată prin fundația sa de mediu și prin campaniile globale de combatere a schimbărilor climatice. Prenumele său își are originea chiar într-un muzeu din Florența: în 1974, mama sa, Irmelin Indenbirken, însărcinată, vizita Galeria Uffizi împreună cu tatăl actorului, George DiCaprio, și a simțit copilul lovind pentru prima dată exact în clipa în care contempla un tablou de Leonardo da Vinci, iar la vârsta de zece ani viitorul star a refuzat sfatul primului său impresar de la Hollywood de a-și schimba numele — considerat „prea străin” pentru publicul american — în Lenny Williams.

Pe 11 noiembrie 1975, după aproape cinci secole de prezență colonială portugheză începută în secolul al XVI-lea și după paisprezece ani de război anticolonial, Angola și-a proclamat oficial independența. Suveranitatea noului stat african a fost însă urmată imediat de un război civil devastator, întins pe aproape trei decenii (până în 2002), în care rivalitățile interne dintre cele trei mișcări de eliberare (MPLA, FNLA și UNITA) au fost transformate într-un război prin interpuși între superputerile Războiului Rece. În după-amiaza zilei de 10 noiembrie 1975, ultimul înalt comisar al Lisabonei, amiralul Leonel Cardoso, a coborât drapelul Portugaliei la Luanda fără să organizeze vreo ceremonie de predare către un lider politic anume, declarând că transferă suveranitatea „poporului angolez” și îmbarcându-se pe o navă de război; la miezul nopții de 11 noiembrie, două guverne rivale au proclamat simultan independența din două orașe diferite — Agostinho Neto la Luanda, apărat de trupele cubaneze trimise de Fidel Castro în cadrul Operațiunii Carlota și de consilierii sovietici, iar adversarii săi la Huambo, sprijiniți de trupele sud-africane și de fondurile CIA.

În data de 11 noiembrie 1982, NASA a lansat de la Centrul Spațial Kennedy misiunea STS-5 a navetei Columbia, având la bord patru astronauți (comandantul Vance Brand, pilotul Robert Overmyer și primii doi specialiști de misiune din istorie, Joseph Allen și William Lenoir) și doi sateliți comerciali de telecomunicații destinați plasării pe orbită. Zborul a marcat trecerea oficială a programului Space Shuttle de la primele patru misiuni experimentale de testare la curse spațiale operaționale și a deschis era transportului comercial cu vehicule orbitale reutilizabile. Aceasta a fost prima misiune din istoria navigației cosmice cu un echipaj de patru persoane într-o singură navă și, totodată, primul zbor în care NASA a renunțat la scaunele catapultabile și la costumele presurizate de mare altitudine: pentru a demonstra că zborul cu naveta devenise „de rutină”, cei patru astronauți au decolat îmbrăcați doar în salopete albastre de bumbac și căști cu oxigen, o practică la care agenția a renunțat după tragedia navetei Challenger din 1986.

La 11 noiembrie 1992, Sinodul General al Bisericii Angliei, reunit la Londra, a votat în favoarea legislației ecleziastice care a permis accesul femeilor la preoție, punând capăt unor dezbateri teologice și sociale care duraseră mai bine de șapte decenii. Primele 32 de femei aveau să fie hirotonite ca preoți în martie 1994, în Catedrala din Bristol, într-o transformare istorică a Bisericii Anglicane — instituție fondată în 1534 de regele Henric al VIII-lea și al cărei guvernator suprem este monarhul britanic. Pentru ca reforma să fie validată, regulamentul impunea o majoritate calificată de minimum două treimi (66,7%) în fiecare dintre cele trei camere ale Sinodului — Camera Episcopilor, Camera Clerului și Camera Laicilor —, iar după cinci ore de dezbateri tensionate, în Camera Laicilor pragul a fost trecut cu 169 de voturi pentru și 82 împotrivă (67,3%), adică la o diferență de numai două voturi peste limita regulamentară.

Pe 11 noiembrie 1994, la o licitație organizată de casa Christie’s la New York, celebrul Codex Leicester (numit o perioadă și Codex Hammer), un manuscris științific ilustrat al lui Leonardo da Vinci, a fost adjudecat pentru suma record de 30,8 milioane de dolari. Cumpărătorul anonim, identificat imediat după licitație drept cofondatorul Microsoft, Bill Gates, a achiziționat astfel singurul manuscris major al lui Leonardo aflat încă în proprietate privată, ale cărui 72 de pagini (18 foi duble de in) redactate între 1506 și 1510 la Milano și Florența cuprind peste 360 de schițe și reflecții despre dinamica apei, geologie, fosile, lumina cenușie a Lunii și astronomie. Scris în întregime în celebra „scriere în oglindă” a lui da Vinci — de la dreapta la stânga, lizibilă normal doar cu ajutorul unei oglinzi —, caietul a fost scanat digital de Bill Gates imediat după cumpărare, paginile sale fiind puse la dispoziția muzeelor lumii și transformate, în 1995, într-un pachet oficial de screensavere și fundaluri de desktop pentru pachetul Microsoft Plus! for Windows 95.

În data de 11 noiembrie 1995, Corneliu Coposu, președintele Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD) și liderul moral al opoziției democratice postcomuniste, s-a stins din viață la Spitalul Universitar din București, la vârsta de 81 de ani. Fost secretar politic și om de încredere al lui Iuliu Maniu, arestat la 14 iulie 1947 în urma înscenării de la Tămădău și privat de libertate timp de 17 ani (1947–1964) în închisorile și lagărele comuniste, „Seniorul” a devenit un simbol național al demnității, al intransigenței morale și al orientării euro-atlantice a României, iar funeraliile sale din 14 noiembrie au scos pe străzile Capitalei peste 100.000 de oameni. Din cei 17 ani de detenție, Corneliu Coposu a petrecut opt ani de izolare strictă la penitenciarul de exterminare din Râmnicu Sărat, într-o celulă neîncălzită de trei metri pe doi, fără drept la pachet, corespondență sau plimbare cu alți deținuți; când a ieșit din temnița de la Râmnicu Sărat, în 1962 (fiind trimis în domiciliu obligatoriu în Bărăgan până în 1964), cântărea doar 51 de kilograme și uitase să mai vorbească din cauza tăcerii forțate de aproape un deceniu, însă la exact un an după moartea sa, în noiembrie 1996, alianța politică pe care o fondase — Convenția Democrată din România — a câștigat alegerile parlamentare și prezidențiale, producând prima alternanță democratică la putere din România postbelică.

La 11 noiembrie 1999, Legea de reformare a Camerei Lorzilor (House of Lords Act 1999), promovată de guvernul laburist al lui Tony Blair, a primit aprobarea regală (Royal Assent) din partea reginei Elisabeta a II-a și a intrat în vigoare în aceeași seară, eliminând dreptul automat al marii majorități a nobililor ereditari de a mai ocupa un loc și de a vota în camera superioară a Parlamentului de la Westminster. Reforma a redus drastic influența privilegiilor de sânge asupra puterii legislative și a reprezentat una dintre cele mai profunde schimbări constituționale britanice de la sfârșitul secolului XX. Printr-o singură semnătură, numărul membrilor cu drept de vot ai Camerei Lorzilor s-a înjumătățit peste noapte, de la 1.330 la 669, peste 650 de duci, marchizi, conți, viconți și baroni — ale căror familii își moșteneau fotoliul parlamentar din tată în fiu încă din secolele al XIII-lea și al XIV-lea — pierzându-și mandatul în acea zi, cu excepția unui grup tranzitoriu de 92 de pairi ereditari aleși prin vot intern.

Pe 11 noiembrie 2000, un tren funicular care transporta schiori și turiști către ghețarul alpin Kitzsteinhorn a luat foc în interiorul tunelului montan de la Kaprun, în landul austriac Salzburg, provocând moartea a 155 de persoane (dintre care 150 de pasageri aflați în garnitură). Catastrofa a rămas cea mai gravă tragedie pe timp de pace din istoria modernă a Austriei și a impus rescrierea normelor internaționale de siguranță pentru transportul montan pe cablu și în tuneluri. Ancheta tehnică a stabilit că focul a pornit de la o simplă aerotermă electrică de uz casnic, instalată neautorizat în cabina neocupată a conductorului din capătul inferior al trenului, pe rezistența căreia s-a scurs ulei inflamabil dintr-o conductă a frânei hidraulice; tunelul de 3,3 kilometri, construit la o înclinație de aproape 30 de grade, s-a comportat imediat ca un coș de fum gigant, împingând flăcările și monoxidul de carbon în sus, exact în direcția în care au încercat să se salveze aproape toți călătorii, în timp ce singurii 12 supraviețuitori din tren au fost cei care, ghidați de un pompier voluntar german aflat printre turiști, au spart un geam de plexiglas cu un băț de schi și au alergat la vale, pe sub foc și fum.

În data de 11 noiembrie 2003, sergentul-major (avansat post-mortem la gradul de sublocotenent) Iosif-Silviu Fogorași, în vârstă de 32 de ani, a fost ucis în timpul unui atac armat asupra unei coloane de transportoare blindate românești aflate în misiune de patrulare în provincia Kandahar din sudul Afganistanului, în apropierea graniței cu Pakistanul. În aceeași ambuscadă, un al doilea militar din Batalionul 151 Infanterie „Războieni” („Lupii Negri” din Iași), sergentul-major Mihail-Anton Samuilă, a fost grav rănit și a încetat din viață trei zile mai târziu, pe 14 noiembrie. Sacrificiul lui Iosif-Silviu Fogorași — care ocupa postul cel mai expus din coloană, cel de trăgător la mitraliera grea din turela primului transportor amfibiu blindat TAB-77 — a căpătat o valoare simbolică fundamentală pentru Armata României: prin Legea nr. 150/2014, ziua de 11 noiembrie a fost instituită oficial în România ca Ziua Veteranilor din Teatrele de Operații, suprapunând memoria primului militar român căzut în Afganistan peste semnificația istorică a Armistițiului din 1918.

La 11 noiembrie 2004, Yasser Arafat (pe numele său real Mohammed Abdel Rahman Abdel Raouf Arafat al-Qudwa al-Husseini), președintele Organizației pentru Eliberarea Palestinei (din 1969) și primul președinte al Autorității Naționale Palestiniene (din 1994), a murit la vârsta de 75 de ani la spitalul militar Percy din Clamart, lângă Paris. Laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1994, alături de premierul israelian Yitzhak Rabin și de ministrul de externe Shimon Peres, în urma Acordurilor de la Oslo, Arafat a întruchipat timp de patru decenii atât lupta armată, cât și negocierile diplomatice ale mișcării naționale palestiniene. Transferat în Franța cu un elicopter după ce își petrecuse ultimii doi ani și jumătate asediat în complexul său prezidențial (Mukataa) din Ramallah, liderul palestinian a murit în urma unui accident vascular cerebral masiv a cărui cauză exactă a generat ani de controverse, determinând în 2012 exhumarea rămășițelor sale pentru expertize medico-legale internaționale privind o eventuală otrăvire cu poloniu-210; până în ultimele sale apariții publice, Arafat își aranja celebrul acoperământ de cap tradițional (kufiya) în carouri alb-negre astfel încât faldul care îi cădea pe umărul drept să reproducă forma geografică a hărții Palestinei istorice.

În data de 11 noiembrie 2019, astronomii și pasionații de pe mai multe continente au observat tranzitul planetei Mercur, vizibilă prin telescoape dotate cu filtre solare speciale ca un mic disc perfect negru care a traversat fața Soarelui pe parcursul a cinci ore și jumătate. Fenomenul, care se produce doar atunci când Mercur se interpune exact pe linia dintre Pământ și Soare — de numai 13 sau 14 ori într-un secol, în lunile mai sau noiembrie —, oferă oportunități pentru calibrarea instrumentelor spațiale și pentru popularizarea astronomiei, următorul tranzit al lui Mercur urmând să aibă loc abia pe 13 noiembrie 2032. Deși în timpul tranzitului din 11 noiembrie 2019 diametrul aparent al celei mai mici planete din Sistemul Solar a reprezentat doar $1/194$ din diametrul discului solar, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea tocmai cronometrarea acestor treceri ale lui Mercur și Venus din puncte îndepărtate ale globului (după metoda propusă de Edmond Halley) le-a permis astronomilor să calculeze prin paralaxă, pentru prima dată în istoria științei, distanța reală în kilometri de la Pământ la Soare.

La 11 noiembrie 2022, unitățile armatei ucrainene au intrat în orașul Herson, pe malul drept al fluviului Nipru, după ce comandamentul rus a fost forțat să își retragă trupele pe malul stâng și să abandoneze singura capitală regională a Ucrainei pe care Moscova reușise să o ocupe de la declanșarea invaziei pe scară largă din 24 februarie 2022. Eliberarea orașului și imaginile miilor de locuitori care i-au întâmpinat pe militarii ucraineni în Piața Libertății au reprezentat unul dintre cele mai importante momente militare și simbolice ale războiului, îndepărtând pericolul unei ofensive terestre ruse spre Mykolaiv și Odesa și schimbând echilibrul strategic în bazinul de nord-vest al Mării Negre. Retragerea celor aproape 30.000 de soldați ruși din capul de pod de la vest de Nipru a fost rezultatul unei campanii metodice de interdicție logistică: timp de trei luni, loviturile de precizie ale sistemelor de artilerie reactivă HIMARS au scos din uz podul rutier Antonovski și trecerea de pe barajul de la Nova Kahovka, lăsând trupele de ocupație fără rute de aprovizionare cu muniție grea, în timp ce localnicii din Herson au scos la lumină, chiar în dimineața zilei de 11 noiembrie, drapelele ucrainene pe care le ținuseră ascunse opt luni în borcane de sticlă îngropate în curți.

Pe 11 noiembrie 2022, gigantul FTX — la acel moment a treia cea mai mare bursă de tranzacționare a criptomonedelor din lume — și peste 130 de companii afiliate din grupul său au solicitat intrarea sub protecția Capitolului 11 al legii falimentului din Statele Unite, în aceeași zi în care fondatorul său, Sam Bankman-Fried, a demisionat din funcția de director executiv. Prăbușirea subită a companiei și anchetele penale ulterioare, care au demonstrat deturnarea a circa 8 miliarde de dolari din fondurile depuse de clienți pentru a acoperi pierderile fondului speculativ asociat Alameda Research, au declanșat o criză sistemică pe piața activelor digitale și au accelerat reglementarea globală a sectorului cripto. Evaluat la începutul anului 2022 la 32 de miliarde de dolari și promovat prin reclame la Super Bowl și prin botezarea arenei echipei de baschet Miami Heat, imperiul FTX s-a năruit în mai puțin de zece zile, iar lichidatorul judiciar numit pe 11 noiembrie la conducerea companiei, John J. Ray III — același specialist care administrase în 2001 celebrul faliment fraudulos al corporației energetice Enron —, a declarat în raportul său către tribunal că în 40 de ani de carieră nu întâlnise niciodată o lipsă atât de totală a evidențelor contabile, directorii FTX aprobând cheltuieli de milioane de dolari prin simple emoji-uri pe o platformă de chat.