Pe 9 aprilie 1986, 500 de oameni au asistat la procesul lui Ion Pistol, la Tribunalul Județean Teleorman. Bărbatul era judecat pentru omor deosebit de grav: își ucisese propria mamă. Când a venit rândul apărării, avocatul numit din oficiu, Liviu Ardeiaș, le-a explicat judecătorilor ce ar însemna pentru clientul său o sentință capitală: Pistol „nu va fi executat, ci ucis”.

Peste o sută de români în fața plutonului
Între anii 1965 și 1989, cât timp Nicolae Ceaușescu a condus România, instanțele au pronunțat sute de condamnări la moarte, iar 104 dintre ele au fost duse la îndeplinire, potrivit Direcției Generale a Penitenciarelor. Proveneau din toate straturile societății, de la infractori de drept comun până la intelectuali, iar o parte dintre ei erau doar bănuiți de faptele pentru care fuseseră judecați. Sentința se ducea la îndeplinire prin împușcare. Unii condamnați au scăpat însă prin grațiere, acordată prin decret, care le ierta sau le reducea pedeapsa.
Cum se desfășura o execuție la Jilava și Rahova
Execuțiile le făceau subofițeri aleși dintre gardieni, cărora li se spunea călăi. Selecția pornea de la un profil psihologic foarte bine conturat, iar fiecare semna o declarație de confidențialitate. Cine divulga secrete de serviciu putea fi arestat și condamnat, la rândul lui, la moarte.
Înainte să fie împușcat, condamnatul trecea printr-un întreg ritual. Era legat de mâini și de picioare și ținut câteva ore în beznă totală. Când îl scoteau afară, lumina îl dezorienta complet.
Plutonul număra de regulă 6 trăgători, alteori 10 sau chiar 12. Fiecare primea un încărcător cu 5 cartușe, iar focurile se trăgeau unul după altul.
În anii lui Ceaușescu, plutoanele au tras numai la Jilava și la Rahova. Vechea închisoare Jilava funcționa în temutul „Fort 13”, o fortificație în formă de potcoavă despre care arhivele păstrează și astăzi informații. Acolo, condamnații erau împușcați în aer liber, pe latura dreaptă a închisorii. La Rahova, potrivit revistei Historia, se trăgea într-un poligon subteran, folosit deja la începutul anilor ’80 și dezafectat odată cu renovarea închisorii.

Studentul care a ținut Bucureștiul în frică
Unul dintre cele mai cunoscute cazuri ale epocii este cel al criminalului în serie Ion Râmaru. În 1970 și 1971, pe când era student la Medicină Veterinară, a ucis patru femei în București, iar pe lista faptelor lui au intrat și mai multe violuri și tentative de omor. Arestat pe 27 mai 1971, a fost condamnat la moarte și împușcat la Jilava pe 23 octombrie 1971.
Ofițerul DIE care a rămas la New York
În noiembrie 1973, Constantin Răuță a plecat în Statele Unite cu o valiză diplomat. Era ofițer în Direcția de Informații Externe (DIE), serviciul de spionaj extern al regimului, și fusese trimis să pregătească vizita pe care președintele Nicolae Ceaușescu urma s-o facă la invitația lui Richard Nixon, președintele SUA. La aeroportul din New York, Răuță s-a predat poliției. În valiză, potrivit Radio România Actualități, se aflau date și documente cu caracter de „secret de stat”.
Răuță nu s-a mai întors: a rămas acolo, unde avea să obțină cetățenia americană. În 1974, Tribunalul Militar Teritorial București l-a condamnat la moarte pentru trădare prin transmitere de secrete.
Averea lui „Bachus” și vinul de la Cotești
Gheorghe Ștefănescu e cunoscut drept „Bachus”, o poreclă primită după moarte, din filmul „Secretul lui Bachus”, inspirat de povestea lui. Oficial, era doar gestionarul unui depozit de băuturi de pe Calea Griviței, în București, dar a strâns o avere impresionantă din vin amestecat cu apă. Un documentar al TVR îl descrie drept un rechin aflat în fruntea celei mai întinse rețele mafiote din anii „Epocii de Aur”.
Afacerea începea la Cotești, în podgoria cu care Ștefănescu lucra direct. De acolo fura o bună parte din vin, iar producția raportată, mai mică, era pusă pe seama dezastrelor naturale. Apoi amesteca vinurile ieftine cu cele scumpe și vindea amestecul la prețul vinului scump. Pe lângă vin, a contrafăcut și țuică de prune.
Între 1971 și 1978, peste 400.000 de litri de vin au fost alterați. Paguba adusă statului a fost estimată la 4,5 milioane de dolari, la valoarea din anii ’70, adică aproape 10 milioane de euro astăzi.
Despre prinderea lui circulă o legendă: afacerea ar fi ieșit la iveală la nunta unor securiști care ar fi cumpărat vin de la el. În realitate, l-a dat de gol felul în care își plasa câștigurile, investite în bijuterii din aur. Sentința de moarte i-a fost executată la Jilava, pe 14 decembrie 1981, când avea 52 de ani.
O altă poveste nedovedită spune că, din banii recuperați de la el, comuniștii ar fi reconstruit podul Grant.
Decretul nr. 74 și execuția lui Ion Pistol
Argumentul avocatului Liviu Ardeiaș nu a schimbat verdictul. Chiar în ziua procesului, Tribunalul Județean Teleorman l-a condamnat pe Ion Pistol la moarte, prin sentința penală nr. 6. A urmat cererea de comutare, prin care pedeapsa capitală ar fi fost înlocuită cu închisoarea, însă Nicolae Ceaușescu a respins-o prin decretul prezidențial nr. 74 din 4 mai 1987.
Opt zile mai târziu, pe 12 mai 1987, Pistol a fost împușcat în Penitenciarul București, potrivit ziarului Adevărul. De obicei, el este pomenit ca ultimul condamnat executat în timpul regimului Ceaușescu.
După 1989: sfârșitul pedepsei capitale
Ultimii executați din România au fost însă Nicolae și Elena Ceaușescu, împușcați pe 25 decembrie 1989. La mai puțin de două săptămâni după aceea, Decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990 a abrogat pedeapsa cu moartea.
Constantin Răuță, spionul rămas la New York, a scăpat de execuție. Faptele de trădare prin transmitere de secrete pentru care fusese judecat i-au fost amnistiate; o amnistie acordată după condamnare îl scutește pe cel condamnat de executarea pedepsei, dar nu anulează sentința. Mandatul de executare emis pe numele lui a fost anulat de instanța militară abia în 2010. Sentința din 1974 a rămas totuși în picioare, menținută de instanța supremă și în 2013, așa că Răuță a ajuns să fie numit ultimul român condamnat la moarte.
Ce păstrează arhivele
Dintre instituțiile Ministerului Justiției întrebate de presă despre soarta condamnaților la moarte din perioada comunistă, doar Tribunalul Militar București a răspuns: „În perioada 1972-1989, s-au aflat pe rolul Tribunalului Militar Bucureşti un număr de 39 de dosare în care s-au pronunţat sentinţe de condamnare la moarte cu privire la 49 de inculpaţi, dintre care o femeie şi 48 de bărbaţi”.
Potrivit instanței, cei 49 au fost condamnați pentru următoarele fapte din Codul penal din 1968:
- trădarea (art. 155);
- trădarea prin transmiterea de secrete (art. 157);
- atentatul contra unei colectivități (art. 161);
- actele de diversiune (art. 163);
- subminarea economiei naționale (art. 165);
- complotul (art. 167);
- omorul deosebit de grav (art. 176);
- furtul calificat (art. 208–209);
- infracțiunile contra avutului obștesc (art. 225, capitolul IV);
- uzul de fals (art. 291);
- genocidul (art. 357).
Doar o parte dintre ei au ajuns în fața plutonului: „Dintre condamnaţii la pedeapsa cu închisoarea, au fost executaţi 6.” Deși textul pomenește pedeapsa cu închisoarea, din context reiese că tribunalul se referea la condamnații la moarte.
Celelalte dosare s-au încheiat diferit: „Faţă de ceilalţi s-au pronunţat soluţii de achitare în urma admiterii căilor extraordinare de atac (4 condamnaţi), a fost comutată în pedeapsa de 25 de ani închisoare (14 condamnaţi), a fost restituită cauza la procuror în căi extraordinare de atac (2 condamnaţi), a fost constatată intervenirea prescripţiei (16 condamnaţi), iar 4 condamnaţi figurează încă având condamnare la moarte, fiind daţi în urmărire generală”.
Căile extraordinare de atac pomenite de tribunal sunt procedurile prin care o hotărâre definitivă poate fi rejudecată. Restituirea la procuror trimite dosarul înapoi pentru refacerea anchetei, iar prescripția intervine când a trecut termenul în care legea mai permite pedepsirea faptei sau executarea pedepsei. Adunate, cifrele din răspuns acoperă 46 de persoane; despre ceilalți trei dintre cei 49, documentul nu spune nimic. Cei 4 figurau în urmărire la data răspunsului, făcut public în iunie 2023, însă sentința lor nu mai poate fi executată: pedeapsa cu moartea a fost abolită în 1990.
Ce a rămas după abolire
La Jilava, locul în aer liber unde erau împușcați condamnații se află astăzi lângă groapa de gunoi a penitenciarului.
De la 1 februarie 2014, când a intrat în vigoare actualul Cod penal, cea mai grea pedeapsă pe care o poate primi un inculpat în România este detențiunea pe viață. O întoarcere la pedeapsa capitală nu s-ar putea face printr-o lege obișnuită, fiindcă Constituția adoptată în 1991 o interzice explicit.
În 1986, în sala din Teleorman, avocatul Liviu Ardeiaș pusese față în față două cuvinte, „executat” și „ucis”, dar distincția lui nu l-a salvat pe Ion Pistol. Pedeapsa despre care vorbea a fost scoasă din lege la mai puțin de 4 ani după proces, iar de atunci niciun judecător din România nu mai poate trimite un om în fața plutonului.



