De ce preoții ortodocși au voie să se căsătorească, iar cei catolici nu?

V-ați întrebat vreodată de ce preoții ortodocși au voie să se căsătorească, iar ce catolici nu? Asta, deși la bază ambii sunt creștini și împart aproape aceleași valori.

Doi giganți spirituali ai lumii creștine, Bisericile Ortodoxă și Catolică, își împart loialitatea a circa un miliard și jumătate de credincioși la nivel global. Peste 260 de milioane de creștini ortodocși și mai mult de 1,2 miliarde de romano-catolici formează comunități vibrante pe toate continentele – statistici citate de surse precum BBC indică faptul că peste 40% dintre catolici, adică aproape jumătate de miliard, trăiesc doar în America Latină.

Cu toate acestea, dincolo de rădăcina comună și numeroasele asemănări dogmatice, o diferență vizibilă și profundă marchează clerul lor: preoții ortodocși se pot căsători (în anumite condiții), în timp ce preoții romano-catolici, cu rare excepții admise, sunt ținuți la celibat. Cum s-a ajuns la această divergență fundamentală într-o chestiune atât de intim legată de viața slujitorilor altarului?

De ce preoții ortodocși au voie să se căsătorească, iar cei catolici nu?

Drumurile celor două mari Biserici s-au despărțit oficial în urma Marii Schisme din anul 1054, un eveniment care a fracturat creștinătatea unită de până atunci. Însă practicile legate de căsătoria clerului aveau deja o istorie complexă și nu au fost cauza schismei în sine. Rădăcinile separării disciplinare în această privință sunt mai adânci, reflectând interpretări și tradiții care au evoluat diferit în Răsăritul bizantin și Apusul latin, încă dinainte de ruptura formală. Fiecare Biserică și-a cristalizat, de-a lungul secolelor, propriile argumente și norme referitoare la starea civilă a preoților.

Perspectiva catolică: disciplina celibatului

În Biserica Catolică, disciplina celibatului preoțesc s-a impus treptat, deși nu fără controverse. Un moment de referință timpuriu, adesea citat, este Conciliul (Sinodul) din Elvira, ținut în Spania în primul deceniu al secolului al IV-lea. După cum notează și preotul romano-catolic Claudiu Dumea în lucrarea sa „De ce nu se căsătoresc preoţii catolici”, acest sinod local a formulat o interdicție clară în canonul 33: „Suntem de acord cu interzicerea completă care e valabilă pentru episcopi, preoţi şi diaconi, adică pentru toţi clericii angajaţi în slujba altarului, că trebuie să se abţină de la soţiile lor şi că nu trebuie să aducă pe lume copii; cine a făcut lucrul acesta trebuie exclus de la starea clericală”.^[sursa]

Deși aplicarea acestei norme a fluctuat considerabil timp de secole în diferite regiuni ale Apusului, tendința spre celibat s-a accentuat, devenind lege canonică generalizată în Biserica Latină mai ales în urma reformelor gregoriene din secolele XI-XII. Argumentele teologice invocate în favoarea celibatului includ dedicarea totală și neîmpărțită a preotului slujirii lui Dumnezeu și Bisericii, imitarea modelului lui Hristos (care a fost necăsătorit) și exercitarea unei paternități spirituale universale.

Este important de notat că, în viziunea catolică actuală, celibatul este considerat o disciplină bisericească, nu o dogmă imuabilă. Chiar Papa Francisc a reiterat această distincție, recunoscând valoarea profundă a celibatului ca dar pentru Biserică, dar arătând și o anumită deschidere spre a discuta, în contexte specifice și cu discernământ, posibilitatea hirotonirii unor bărbați căsătoriți de virtute dovedită (viri probati), fără însă a modifica regula generală a celibatului pentru clerul latin.

Perspectiva ortodoxă: căsătoria preoțească este permisă

Biserica Ortodoxă abordează diferit această chestiune, ancorată în propria sa tradiție apostolică și teologie sacramentală. Un argument fundamental este exemplul Sfinților Apostoli: tradiția bisericească, bazată pe indicii biblice (precum menționarea soacrei lui Petru în Evanghelii sau a fiicelor lui Filip în Faptele Apostolilor), susține că mulți dintre apostoli, inclusiv figuri centrale ale creștinismului timpuriu, au fost căsătoriți.

Ortodoxia pune un accent deosebit pe sfințenia Tainei Căsătoriei, văzută ca o cale de mântuire și o icoană a iubirii dintre Hristos și Biserică. Se invocă adesea cuvintele Mântuitorului din Evanghelie: „Ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19:6), interpretate ca o validare a legăturii conjugale, considerată pe deplin compatibilă cu demnitatea și slujirea preoțească (cu excepția treptei episcopale, care în Ortodoxie cere starea de celibat sau văduvie monahală).

Prin urmare, în primele secole creștine, și ulterior în mod constant în Răsărit, căsătoria preoților și diaconilor a fost practica normativă. Există însă o regulă canonică esențială, respectată cu strictețe până astăzi: candidatul la hirotonie trebuie să fie deja căsătorit (sau să aleagă celibatul definitiv) înainte de a primi harul diaconiei sau preoției. Odată hirotonit, clericul nu se mai poate căsători (sau recăsători, în caz de văduvie).