Doi spioni români condamnați la moarte de regimul Ceaușescu au acuzat CIA că i-a înșelat. De ce unul a încercat să revină în țară

În vara lui 1984, la Viena, un fost ofițer al spionajului românesc aștepta împreună cu soția și cei doi copii un răspuns de la guvernul de la București. Își retrăsese ultimele economii ca să ajungă acolo și cerea vize pentru întreaga familie. Statul căruia i se adresa îl condamnase la moarte pentru trădare în martie 1980. Răspunsul a fost negativ, iar Nicola Traian a luat drumul înapoi spre Statele Unite, țara în care ceruse azil în decembrie 1979.

Povestea lui și a colegului său Nicolae Horodincă a ajuns în presa americană pe 10 noiembrie 1985. Articolul se intitula „Defectorii: CIA și-a încălcat promisiunile” și era semnat de Roy Gutman, corespondentul la Washington al cotidianului Newsday, din Long Island, statul New York. Era o perioadă în care relațiile dintre Republica Socialistă România și Statele Unite se jucau după regulile Războiului Rece.

Când i-a intervievat Gutman, trecuseră 5 ani de la fuga lor. Felul în care se ocupase CIA de ei le lăsase amărăciune: agenția, spuneau ei, îi împinsese să treacă de partea americană și apoi îi abandonase.

Doi ofițeri, aceeași ambasadă

Primul a plecat Nicola Traian, locotenent-major în spionajul românesc. Pe 6 decembrie 1979, în timpul unei misiuni scurte în care trebuia să predea documente secrete la ambasada României din Washington, a cerut azil. Și-a explicat decizia în memoriile publicate în Statele Unite sub titlul  Goodbye, Dracula: The Story of a Transylvanian Defector. Potrivit unei recenzii a cărții, munca în informații îi arătase tot mai limpede cum își controla și își abuza regimul oamenii, iar după ce lăudase prea entuziast Japonia, la întoarcerea dintr-o misiune acolo, nu mai fusese lăsat să revină ani la rând.

La ambasada României din Washington, căpitanul Nicolae Horodincă, ofițer al Departamentului de Informații Externe (DIE), spionajul extern al regimului, figura oficial ca secretar III, funcție care îi servea drept acoperire. Generalul Ion Mihai Pacepa, fost prim-adjunct al șefului DIE și consilier al lui Nicolae Ceaușescu, ceruse azil politic în Statele Unite în iulie 1978, prin ambasada americană de la Bonn. Potrivit unei anchete publicate de Jurnalul Național pe baza arhivelor Securității, fuga generalului a fost urmată de anchete dure și de o urmărire agresivă a tuturor celor care avuseseră cea mai mică legătură cu el. Horodincă trecea drept un apropiat al lui Pacepa, ceea ce îi lăsa foarte puține perspective de carieră, atât în DIE, cât și în minister.

Fără perspective în sistem, Horodincă a ales să plece: pe 24 februarie 1980 a cerut azil la poarta unei cazărmi a armatei americane din zona Washingtonului, unde ajunsese cu mașina, împreună cu soția și cu băiatul lor de câteva luni. Data apare în documentele diplomatice ale Departamentului de Stat; publicația Newsday greșea luna fugii, la fel ca în cazul lui Traian.

Sentința de la București

Pentru Bucureștiul acelor ani, gestul lor nu lăsa loc de interpretări: era trădare. Sentința pronunțată pentru amândoi era moartea, iar executarea ei nu ținea cont de granițe, fiindcă DIE avea misiunea de a pune asemenea pedepse în aplicare oriunde în lume. Potrivit aceleiași anchete a Jurnalului Național, condamnările ofițerilor fugiți erau decise de Tribunalul Militar, în ședințe secrete.

În cazul lui Traian, confiscarea averii, dispusă prin sentință, a avut o excepție: hainele și obiectele personale ale lui, ale soției și ale copiilor nu au fost ridicate, iar jucăriile au rămas ale copiilor.

Nici la Washington nu-i aștepta o încredere deplină. Cea mai mare temere a serviciilor de informații din anii Războiului Rece purta numele de „penetrare”: un trădător aparent sincer putea fi, în realitate, un om trimis de adversar, care aduna tot ce putea afla și apoi „re-defecta”, adică revenea la cei care îl trimiseseră. Prinși între sentința de la București și neîncrederea CIA, Horodincă și Traian au trecut prin situații uneori absurde, într-o poveste în care miza a rămas tot timpul propria lor viață.

O soție, un spital și un mesaj pentru Carter

Cristina, soția lui Horodincă, a plecat de lângă el după doar câteva zile și s-a întors la ambasada României, care a rechemat-o de urgență la București. Tentativa ei de a zbura spre țară, la începutul lui martie, s-a oprit în spital: i s-a făcut rău și a fost internată. Documentele americane consemnează că, după internare, a decis să rămână în Statele Unite, însă până la urmă a pornit din nou spre România.

Incidentul a ajuns până la cel mai înalt nivel politic. Ministrul de externe interimar Constantin Oancea l-a convocat pe ambasadorul american Rudolph Aggrey ca să acuze presiuni ale Washingtonului asupra femeii, iar Ceaușescu i-a trimis președintelui Jimmy Carter un mesaj personal, cerând acces imediat al diplomaților români la ea și aducerea ei în țară. Ca urmare a fugii lui Horodincă, autoritățile române și-au rechemat toți ofițerii din Statele Unite.

Ce le promisese CIA

Acuzația comună a celor doi privea promisiunile de la început: condiții de viață confortabile și ajutor pentru a se obișnui cu viața americană, pe care personalul CIA nu le-ar fi onorat. Din momentul în care au vorbit public, povesteau ei, agenția a oprit orice sprijin. Pentru ei, episodul arăta cum se folosea CIA de vulnerabilitatea unor oameni care își trădaseră țara și veniseră în Statele Unite să o ia de la capăt.

Horodincă susținea că suma mare promisă de agenție nu ajunsese niciodată la el. În ziua de vineri dinaintea publicării, i-a descris lui Gutman relația cu agenția: „Atâta timp cât te consideră o persoană fără alternativă nu te respectă”. Și a continuat: „Ești la cheremul lor. Pot să te omoare ușor. Este o bătălie a orgoliilor. Ești singur împotriva întregii găști”.

Revenea cu supărare asupra portretului pe care oficialii CIA i-l făcuseră în fața anchetatorilor din Congres care se ocupau de cazul lui: că „este instabil mental, un mincinos patologic, leneș și că nu dorea decât să se îmbogățească”. Replica lui, în 1985, era scurtă: „Nu am cerut decât o slujbă”.

Relația lui Traian cu CIA începuse printr-o înțelegere, însă, după ce a așteptat doi ani, a apelat la un avocat. Prima cerință a agenției a fost ca el să treacă din nou prin testele poligrafului, susținute, după relatarea lui, de fiecare dată în alt loc. Mergea la ele fără apărător și spune că operatorul căuta în mod voit să-l scoată din sărite, pentru ca răspunsurile să-i iasă confuze. Concluzia pe care agenția a transmis-o ulterior comitetului din Senat a fost că testele l-ar fi dovedit necinstit, iar pe atunci CIA nu a făcut niciun comentariu despre cele două cazuri.

Avocatul lui Traian considera înțelegerea finală una modestă, de cel mult 20.000 de dolari. Cu acești bani, Traian a cumpărat o casă, pe care a pierdut-o când n-a mai putut achita ipoteca.

Senatul și „climatul răcit”

Plângerile celor doi, care între timp își schimbaseră numele, ajunseseră publice și declanșaseră o anchetă de un an a Comitetului Senatului pentru serviciile de informații asupra modului în care CIA își trata defectorii. Reclamațiile vizau un serviciu anume, Defector Program, care se ocupa de debrifarea spionilor fugiți și de depistarea celor infiltrați sub masca defectării.

Raportul rezultat, din 1982, a analizat procedurile agenției și aranjamentele financiare făcute cu cei doi români, iar Robert Simmons a rezumat concluzia în termeni direcți: „În opinia noastră, climatul pentru defectări este răcit de procedurile CIA”. Newsday îl prezenta drept președinte al comitetului; în realitate, comitetul era condus de senatorul Barry Goldwater, iar Simmons ocupa funcția de director al personalului.

Bilanțul din 1985 era modest. Agenția îi mutase pe unii dintre oamenii care lucraseră cu cei doi români, fără să-și revizuiască și metodele.

Simmons, devenit între timp profesor la Yale, vedea cauza în felul în care se construiau carierele: „Principala problemă este că doar mediocrii se ocupă de problemele astea. Nu este o zonă propice pentru promovări”. A comparat apoi agenția cu armata: „În armată, doar cei care au avut funcții de comandă promovează. În secțiunea conspirativă a CIA, nu poți niciodată să avansezi de la GS-12 la GS-13 dacă nu racolezi agenți activi. Să administrezi defectorii nu îți va aduce o promovare”. Simmons se referea la serviciul clandestin al agenției, iar GS-12 și GS-13 sunt trepte din grila de salarizare a angajaților federali americani.

De altfel, defectorii aflați permanent în grija agenției erau puțini. Potrivit raportului senatorial, numărul ofițerilor de informații, diplomaților și altor oficiali străini care ceruseră azil politic în Statele Unite între 1969 și 1982 se ridica la aproximativ 150.

Slujbe mult sub pregătirea lor

Meseriile pe care cei doi le practicau în 1985 nu aveau aproape nimic în comun cu pregătirea lor, iar ziarul observa că nu le foloseau nici inteligența, nici abilitățile. Fostul consilier de presă și relații publice al ambasadei României la Washington, cum îl prezenta Newsday pe Horodincă, se ocupa acum de reparații la mașini electronice de scris. Pe Traian, descris drept fost șef de stație de informații în aceeași misiune diplomatică, îl angajase o firmă de import-export. Câștigurile erau apropiate: cam 15.000 de dolari pe an pentru fiecare.

Cetățenia americană le lipsea amândurora, iar relația cu CIA se încheiase. Horodincă venise în America cu o diplomă de Drept luată în România și cu o specializare în relațiile Est-Vest. În 1985, la 39 de ani, lucra ca reparator la o mare companie, după ce urmase patru ani un liceu public din nordul Virginiei și obținuse o diplomă de electrician. Pentru cetățenie avea de așteptat până la împlinirea a zece ani de ședere în Statele Unite.

Trecutul nu-l lăsa în pace. În ultimele 18 luni intrase în repetate rânduri la sediul FBI din Washington pentru reparații, iar cu jumătate de an înaintea discuției cu Gutman accesul i-a fost blocat la poartă: „Am așteptat 15 minute. Apoi mi-au spus: «Nu mai avem nevoie de serviciile dumneavoastră»”.

Drumul înapoi spre Viena

Traian avea 36 de ani când a apărut articolul. Când a încercat să se întoarcă în România, în vara lui 1984, le-a explicat cunoscuților motivul: nu-și găsea o slujbă decentă. Primul pas l-a făcut la Washington, în discuții cu oficiali ai ambasadei române, care nu i-au acordat vize pentru familie. Disperat, a ales un traseu ocolit, cu un zbor Icelandic Airlines până la Luxemburg și apoi cu trenul spre Viena, unde cererea a fost respinsă încă o dată.

Mai târziu, rudele din România i-au dat de înțeles că o întoarcere i-ar fi adus o soartă dintre cele mai grele.

Umbra lui Yurchenko

În noiembrie 1985, cazul Vitali Yurchenko domina discuțiile de o parte și de alta a Cortinei de Fier. Înalt oficial al KGB, Yurchenko ceruse azil la Roma și fusese preluat de CIA, iar Newsday îl socotea unul dintre cei mai importanți ofițeri ai serviciului sovietic refugiați în Statele Unite în ultimele decenii. În aceeași lună a scăpat de agentul care îl supraveghea și s-a adăpostit la ambasada URSS, de unde a susținut că plecarea lui în Italia nu fusese voluntară: agenții l-ar fi drogat și răpit.

Yurchenko afirma că i se oferise un milion de dolari, o sumă fără nicio legătură cu cei cel mult 20.000 primiți de Traian. Anunțul lui că se întoarce în Uniunea Sovietică, făcut cu o săptămână înaintea articolului din Newsday, i-a readus pe cei doi români în fața presei, la câțiva ani după ce plângerile lor ocupaseră spațiu în ziarele americane. Gutman scria că mărturiile lor ajută, măcar în parte, la înțelegerea gestului lui Yurchenko.

Familia lui Horodincă se afla în România: soția se întorsese și se recăsătorise, iar fiul lor creștea acolo. Spunea că vrea să rămână în Statele Unite „pentru a realiza tot ce pot aici”, deși recunoștea că, dacă s-ar fi întors în România, nu ar mai fi avut nimic de pierdut.

Avea două regrete: că nu și-a luat imediat un avocat și că a rămas. Pe al doilea l-a explicat raportându-se la ofițerul sovietic care tocmai plecase: „Trebuia să fac la fel ca Yurchenko. A rămâne aici este o problemă de supraviețuire. Am supraviețuit, dar la cel mai de jos nivel al supraviețuirii”.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU