Un bărbat în uniformă de deținut e lăsat noaptea în mijlocul unui oraș mare. La radio și la televiziunea locală tocmai s-a anunțat că un „infractor deosebit de periculos” a evadat din închisoare. Miliția pornește pe urmele lui, cu armamentul din dotare, convinsă că vânează un criminal adevărat.
Nu era. Era un exercițiu. Iar bărbatul era un soldat Spetsnaz, care avea o singură misiune: să ajungă înapoi în cazarmă, viu. Nu de puține ori, cei prinși de milițieni s-au întors mai mult morți decât vii.
Așa își pregătea Uniunea Sovietică trupele Spetsnaz, scris în română și Spețnaz — unitățile cu destinație specială care aveau să devină elita Armatei Roșii și o obsesie a Occidentului. Era o teamă pe care Vestul avea să o cultive fără să afle vreodată, cu adevărat, cât de mare era pericolul.
O idee imposibilă, transformată în elită
Concepute inițial ca răspuns la amenințarea nucleară a NATO, unitățile moderne Spetsnaz au devenit elita armatei sovietice postbelice. Erau pregătite pentru misiuni de atac în spatele liniilor inamice, după cum arată publicația War History.
După încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, unitățile speciale ale Armatei Roșii intraseră în declin. Abia în anii '50 a început o nouă eră în istoria unităților Spetsnaz — abrevierea sintagmei rusești „Подразделения Специального Назначения”, adică „Unități cu Destinație Specială”.
Înaltul Comandament al Armatei Roșii spera că aceste unități ar putea localiza armele nucleare ale NATO și le-ar putea distruge înainte de a fi lansate împotriva URSS. Ideea era imposibil de pus în practică. Însă generalii sovietici au fost de-a dreptul încântați de capacitatea trupelor speciale de a se infiltra în spatele liniilor inamice, iar destinația unităților a fost modificată pe parcurs: conducerea armatei a înțeles că aceste trupe se pot dovedi extrem de utile într-un conflict, prin ce pot face dincolo de front.
Cum a ajuns Occidentul să se teamă
Unitățile Spetsnaz au rămas în mare parte necunoscute în Occident până în anii '80. Interesul occidentalilor a fost stârnit de mai mulți factori.
Primul: izbucnirea războiului din Afganistan, unde comandourile Spetsnaz acționau pe scară largă. Al doilea: dezertarea fostului ofițer al serviciului secret militar sovietic (GRU) Vladimir Bogdanovich Rezun, refugiat în Marea Britanie în 1978. Sub pseudonimul Viktor Suvorov, el a publicat mai multe lucrări despre armata sovietică, despre GRU și Spetsnaz. Cărțile lui au transformat aceste trupe puțin cunoscute în ceea ce părea o amenințare certă asupra Occidentului.
Multe dintre ideile lui Suvorov au fost criticate de istorici — de pildă cele despre cauzele declanșării celui de-Al Doilea Război Mondial și despre intenția lui Stalin de a ataca Germania nazistă în vara lui 1941. În schimb, afirmațiile lui despre spionajul sovietic și despre Spetsnaz nu au fost privite cu spirit critic.
Al treilea factor a fost teama sporită față de o amenințare militară neconvențională dinspre URSS. Statele NATO au început să pregătească trupe speciale pentru contracararea unor eventuale misiuni Spetsnaz pe teritoriul lor. O lucrare de propagandă a Pentagonului, „Soviet Military Power”, publicată în 1981, avertiza că aceste trupe ar putea fi folosite pe întreg teritoriul Europei de Vest pentru misiuni de recunoaștere, pentru a perturba comunicațiile, a distruge poduri și a ataca direct obiective importante.
Și totuși: în anii '80 nu s-au făcut eforturi serioase de a analiza dacă Spetsnaz reprezenta cu adevărat o amenințare pentru Occident sau dacă era doar o încercare de diversiune ori propagandă sovietică.
Două fețe ale aceleiași umbre
Suvorov afirmă că au existat două tipuri de unități Spetsnaz: unele în subordinea celui de-al Treilea Departament al GRU (poreclit „Departamentul Spetsnaz”), altele în subordinea Armatei.
Cine sunt trupele Spetsnaz GRU
Unitățile GRU se ocupau de pregătirea și efectuarea unor acte de diversiune pe teritoriul inamic. Țintele principale: liderii militari și politici ai adversarului, plus cele mai importante linii de comunicare și aprovizionare.
Membrii erau aleși printr-un proces riguros, iar numărul lor nu a depășit niciodată 1.300 de ofițeri. Trebuiau să vorbească fluent două limbi străine și erau pregătiți până la 6 ani la Academia Militară și Diplomatică a GRU. Operând în străinătate, răspundeau direct în fața ofițerului GRU din țara respectivă. Din multe puncte de vedere, Spetsnaz GRU era ramura paramilitară a serviciului secret militar sovietic.
Un detaliu surprinzător: tot în subordinea celui de-al Treilea Departament se aflau și sportivii profesioniști sovietici, care strângeau informații pentru serviciile secrete în timpul deplasărilor în străinătate.
Unitățile Spetsnaz ale armatei
Unitățile din subordinea Armatei Roșii erau mult mai numeroase decât cele ale GRU. Fiecare armată sovietică avea o „unitate cu destinație specială” proprie, alcătuită din cei mai puternici, rezistenți și loiali soldați, indiferent de grad. Operau în spatele liniilor inamice, fie ca o singură unitate, fie împărțiți în grupuri de diversiune.
Structura, pe timp de pace, era clar ierarhizată:
- Unitățile militare Spetsnaz erau combinate într-un batalion.
- Conform ordinelor de luptă sovietice, trei armate alcătuiau un front.
- Fiecare front avea o brigadă Spetsnaz: un cartier general și trei batalioane, pe care Suvorov le numește „diversioniste”.
- Aceste batalioane aveau misiunea de a opera pe o distanță de 500–1.000 de kilometri în spatele liniilor inamice.
- Fiecare batalion putea fi împărțit în până la 45 de grupuri de diversiune.
- La nevoie, brigada putea acționa ca o singură unitate, cu 900–1.200 de soldați pentru o misiune importantă.
- Și flota sovietică avea „unități cu destinație specială”, denumite Brigăzi Navale Spetsnaz.
Selecția care începea înainte de armată
Recrutarea urma o procedură cu totul diferită de cea din Vest. În armatele occidentale, candidații aplică voluntar pentru Forțele Speciale, după câțiva ani în unități obișnuite și după ce au dobândit cel puțin gradul de sergent.
La Spetsnaz, selecția începea înainte ca militarii să fie recrutați pentru serviciul obligatoriu. Printr-un sistem de verificare secret, milioane de recruți erau analizați și împărțiți în categorii, după criterii politice, fizice și intelectuale.
După pregătirea de bază, candidații selectați erau intervievați de un ofițer Spetsnaz experimentat. Cei care treceau erau trimiși imediat la o bază militară specială a Diviziei Aeropurtate, pentru un antrenament extrem de solicitant fizic. Numai cei mai buni ajungeau apoi la baza secretă de instrucție a Diviziei Speciale de Pregătire a Spetsnaz. Și chiar și după această etapă, un anumit număr de recruți erau trimiși înapoi la unitățile obișnuite, dacă nu făceau față.
Antrenamentul care se pedepsea cu moartea
Cei aleși urmau 6 luni de pregătire, după care primeau gradul de sergent. Abia atunci erau recrutați în unitățile Spetsnaz ale armatei și trebuiau să semneze un angajament că nu vor divulga nimic. Nu aveau voie să spună nici măcar familiei unde au făcut armata sau ce au făcut la pregătire — erau instruiți să susțină că au fost la Divizia Aeropurtată.
Divulgarea secretelor era considerată înaltă trădare și se pedepsea cu moartea. Unul dintre secrete: recruții erau bătuți în timpul pregătirii, inclusiv cu centura. Numărul celor care fugeau era, de aceea, mult mai mare decât în alte unități ale Armatei Roșii. Dezertorii erau vânați de o divizie specială a Ministerului de Interne și împușcați pe loc. Un alt secret, spune Suvorov: deși membrii Spetsnaz erau hrăniți mult mai bine decât soldații de rând, stresul și efortul erau atât de mari încât sufereau permanent de foame.
Pregătirea era pe cât de dură, pe atât de ingenioasă. La antrenamentul de supraviețuire în sălbăticie, un grup de trei-patru soldați era parașutat într-un teren complet necunoscut, fiecare având doar un cuțit, un hârleț, armă AK-47 și un singur încărcător plin. Proviziile erau minime sau lipseau cu desăvârșire, iar durata misiunii rămânea necunoscută. Aveau voie să folosească muniția pentru a vâna, dar nu să o irosească — puteau fi atacați oricând de animale sălbatice.
Supraviețuirea urbană era scenariul cu deținutul evadat: soldatul, în uniformă de pușcăriaș, lăsat noaptea în oraș, în timp ce presa anunța un „infractor deosebit de periculos”. Numai ofițerii superiori ai unităților speciale ale Ministerului de Interne știau că e un exercițiu. Milițienii de rând credeau că e vânătoare reală și foloseau armamentul din dotare, deși erau instruiți să nu o facă.
Ofițerii Diviziei Speciale de Pregătire considerau că soldații trebuie să se obișnuiască cu prezența focului și a sângelui, ca să nu fie surprinși într-o luptă adevărată — așa că aceste elemente erau constante în antrenamente. Exista și o specializare pe zone: trupele din Districtul Militar Leningrad se pregăteau pentru climă grea, păduri, mlaștini sau tundră, iar cele din Districtul Militar Transcaucazian pentru luptă în munți înalți.
Cât dura antrenamentul Spetsnaz
După o pregătire de doi ani, fiecare militar avea trei alternative: școala de ofițeri, rămânerea printre soldații obișnuiți ai brigăzilor Spetsnaz sau trecerea în rezervă.
Aici stă paradoxul lor. În cifre absolute, soldații Spetsnaz reprezentau mai puțin de o jumătate de procent din totalul militarilor sovietici pe timp de pace — și totuși erau considerați cei mai buni, elita Armatei Roșii. Iar 99% dintre ei nu erau militari profesioniști, ci soldați în termen. Mulți experți occidentali din timpul Războiului Rece credeau că pregătirea unui soldat pentru operațiuni speciale în doar doi ani e imposibilă. Nu știau, la vremea aceea, cât de intens era acel antrenament.
Afganistan și „Carele Diavolului”
Chiar și la peste trei decenii și jumătate de la declanșarea invaziei, în decembrie 1979, nu se cunosc prea multe amănunte despre rolul jucat de Spetsnaz în prima fază. Unitățile armatei și ale GRU, împreună cu comandourile Comitetul pentru Securitatea Statului, principalul serviciu de informații, contraspionaj și securitate internă al Uniunii Sovietice, activ între 1954 și 1991. și trupele de parașutiști, au atacat obiective importante din Kabul: sediile ministerelor de Interne și al Apărării, centrele de comunicații ale armatei afgane. Cea mai cunoscută dintre aceste acțiuni a fost Operațiunea Storm-333, din 27 decembrie 1979: asaltul Reședința prezidențială fortificată de la marginea Kabulului, ținta principală a asaltului sovietic din 27 decembrie 1979. și eliminarea președintelui afgan Hafizullah Amin.
Pe parcursul conflictului, unitățile armatei au îndeplinit misiuni de infiltrare și sabotaj, dar și misiuni în afara granițelor Afganistanului, atacând bazele și aliații Combatanții gherilei islamice afgane care au luptat împotriva ocupației sovietice (1979–1989), sprijiniți de SUA, Pakistan și alte state. din Pakistan. Se poate stabili aici o paralelă cu forțele speciale americane din Vietnam, care au efectuat operațiuni ilegale peste graniță, atacând bazele Vietcong-ului din Laos.
Misiunea Spetsnaz era să distrugă ascunzătorile și depozitele secrete de arme ale mujahedinilor, identificate de GRU sau KGB. Trupele erau transportate cu elicopterele Mi-24 (HIND) — un concept inovator, fără corespondent în NATO, care combina caracteristicile elicopterelor de transport cu ale celor de atac.
Fișa tehnică a acestor aparate spune totul despre eficiența lor:
- rachete de 80 mm și mitralieră de 23 mm;
- blindaj proiectat să reziste atacurilor cu arme antiaeriene;
- capacitate de transport de 14 soldați, cărora le asigurau sprijin aerian după ce ajungeau la locul misiunii.
Raidurile atacau pozițiile mujahedinilor, posturile de comandă, canalele de aprovizionare, moschei, depozite de arme și provizii, puteau captura lideri ai rezistenței și puteau bloca retragerea afganilor în operațiunile de amploare ale Armatei Roșii. Nu e de mirare că mujahedinii le detestau și le numeau „Shaitan-Arba” — „Carele Diavolului”, după cum se arată în studiul publicat în anul 2005 în Journal of Slavic Military Studies.
Totul s-a schimbat după ce CIA a început, din 1986, să le livreze mujahedinilor lansatoare portabile de rachete sol-aer Stinger. Cântăreau puțin și erau foarte ușor de operat. Mujahedinii, recrutați de CIA și pregătiți de Special Air Service, unitatea de forțe speciale a armatei britanice, înființată în 1941 și specializată în operațiuni de comando, recunoaștere și antiterorism. în baze secrete din Scoția, au reușit să doboare circa 200 de elicoptere Mi-24, compromițând superioritatea aeriană sovietică și având, probabil, un efect decisiv asupra deznodământului războiului. Rachetele Stinger au devenit ținte prioritare pentru Spetsnaz — este consemnat cel puțin un caz, în 1987, când o patrulă a surprins un grup de mujahedini și a capturat trei lansatoare.
În ciuda unor eșecuri inițiale, cauzate în principal de incompetența conducerii armatei sovietice, unitățile Spetsnaz s-au achitat cu succes de misiunile de luptă din Afganistan. Eșecul sovietic în acest război a avut, în primul rând, cauze politice, nu militare — o observație care contrazice imaginea unei armate învinse pe teren.
Declinul unei legende
Colapsul Uniunii Sovietice a dus la reducerea numărului de unități militare, inclusiv al celor cu „destinație specială”. Cel puțin șase unități Spetsnaz au rămas în componența armatelor noilor țări independente. În ochii populației ruse, imaginea lor s-a deteriorat din cauza numeroaselor zvonuri privind presupusele legături ale foștilor sau actualilor membri cu crima organizată.
La această degradare a contribuit și masacrul de la școala din Beslan (Osetia de Nord). Pe 1 septembrie 2004, mai mulți teroriști ceceni și inguși au luat peste 1.100 de ostatici, dintre care 777 de copii, cerând retragerea trupelor rusești din Cecenia și recunoașterea independenței acestei republici, care face parte din Federația Rusă. După trei zile de criză, trupele rusești au luat cu asalt școala. În acest incident tragic și-au pierdut viața circa 344 de civili, dintre care cel puțin 170 de copii, precum și numeroși membri ai trupelor speciale.
Descendentele acestor unități operează și azi: Spetsnaz a reapărut în prim-plan în Cecenia, în anexarea Crimeei din 2014 și în războiul din Ucraina.
Așa se termină povestea unor trupe care au fost pregătite să fie invizibile și temute deopotrivă. Occidentul le-a construit un mit — parte spaimă reală, parte propagandă — pe care nu s-a obosit niciodată să îl măsoare cu adevărat. Iar acasă, spaima a rămas; doar admirația s-a stins.
(FAQ) Întrebări frecvente despre trupele Spetsnaz
Ce înseamnă „Spetsnaz” și cine erau acești soldați?
Cât de dur era antrenamentul și cum erau selectați?
Ce a fost Operațiunea Storm-333 din 1979?
De ce li se spunea elicopterelor Mi-24 „Carele Diavolului”?
Ce s-a mai descoperit în Istorie & Arheologie?
16 mumii și un câine, într-o singură cameră funerară folosită aproape 700 de ani
De ce interviul acordat de prințesa Diana pentru BBC în 1995 a șocat lumea
Soții Cohen au predat URSS-ului schema bombei atomice și au mai rămas liberi 10 ani. Cum au reușit?
23 august 1944, ziua haotică în care destinul României s-a decis într-o singură audiență: „Intru ca om paşnic şi sunt tratat ca un criminal?”
