12 Noiembrie în Istorie: victoria lui Basarab I la Posada și nașterea Nadiei Comăneci

În data de 12 noiembrie 607 (conform Catholic Encyclopedia și unor ediții ale enciclopediei Treccani, în timp ce anuarele Vaticanului și alte lucrări Treccani consemnează data de 10 noiembrie), a murit Papa Bonifaciu al III-lea, cel care a condus Biserica Romei timp de mai puțin de nouă luni. Deși scurt, pontificatul său a rămas asociat cu consolidarea autorității papale și cu stabilirea unor reguli stricte privind alegerea succesorilor pontifilor. Fiu al unui grec stabilit la Roma și fost apocrisiar (nunțiu diplomatic) la curtea imperială din Constantinopol, Bonifaciu al III-lea și-a folosit relația personală cu împăratul bizantin Focas pentru a obține un decret imperial istoric: documentul recunoștea oficial că „Scaunul Bisericesc al Fericitului Apostol Petru” este capul tuturor Bisericilor, punând capăt pretențiilor Patriarhului Constantinopolului la titlul exclusiv de „patriarh ecumenic”. Tot el a convocat la Roma un sinod cu 72 de episcopi prin care a interzis, sub pedeapsa excomunicării, orice negociere privind alegerea unui nou papă în timpul vieții pontifului în funcție și chiar timp de trei zile după înmormântarea acestuia.

Pe 12 noiembrie 1035, la Shaftesbury, în Anglia, a murit în jurul vârstei de 40 de ani regele Canut cel Mare (Knut), suveranul care reușise să aducă Anglia, Danemarca și Norvegia sub autoritatea sa, în ceea ce istoricii numesc Imperiul Mării Nordului. Dispariția sa a accelerat destrămarea uniunii dintre cele trei regate, iar Norvegia și-a recăpătat un rege propriu, Magnus cel Bun, marcând sfârșitul uneia dintre cele mai puternice construcții politice ale epocii vikinge. Deși a rămas în cultura populară prin legenda regelui arogant care ar fi poruncit valurilor mării să se oprească, cronica din secolul al XII-lea a lui Henry de Huntingdon consemnează exact opusul: Canut și-a așezat tronul pe țărm și s-a lăsat udat de flux tocmai pentru a le demonstra curtenilor săi lingușitori că puterea unui monarh pământean este neputincioasă în fața lui Dumnezeu. Osemintele sale se păstrează și astăzi într-un cufăr mortuar din Catedrala din Winchester.

În data de 12 noiembrie 1330, după patru zile de confruntări purtate între 9 și 12 noiembrie, armata condusă de Basarab I a înfrânt decisiv forțele regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou. Victoria a marcat consolidarea independenței Țării Românești față de coroana maghiară și a rămas unul dintre momentele fondatoare ale statalității românești medievale, deși locul exact al bătăliei este și astăzi disputat de istorici (între zona Loviștei, culoarul Rucăr-Bran și valea Prahovei). Potrivit Cronicii pictate de la Viena (Chronicon Pictum), regele Carol Robert a scăpat cu viață din strâmtoare doar pentru că și-a schimbat însemnele regale și armura cu unul dintre cavalerii săi de încredere, Dezideriu Hédervári, care a fost ucis de oștenii munteni convinși că îl doboară pe monarh; în aceeași ambuscadă a pierit și vicecancelarul regal, împreună cu sigiliul cel mare al Ungariei. Mai puțin cunoscut este faptul că numele „Posada” nu apare în niciun document din secolul al XIV-lea: termenul comun (care desemna un loc întărit sau o trecătoare) a fost asociat luptei abia în secolul al XV-lea și consacrat în istoriografia modernă de Nicolae Iorga.

Pe 12 noiembrie 1559, conform cronologiei istorice tradiționale, în Țara Românească a avut loc Bătălia de la Boian (Boianu), în care o nouă încercare a boierilor pribegi veniți din Transilvania de a-l îndepărta de pe tron pe domnitorul Petru cel Tânăr s-a încheiat cu un eșec. Confruntarea ilustrează instabilitatea politică a secolului al XVI-lea și luptele sângeroase pentru putere dintre domnitori și marile familii boierești. La data bătăliei, Petru cel Tânăr avea însă doar 12 ani: adevăratul comandant din spatele victoriei a fost mama sa, apriga Doamnă Chiajna (fiica lui Petru Rareș și nepoata lui Ștefan cel Mare). După ce boierii răsculați câștigaseră prima ciocnire de la Românești, Chiajna a negociat personal sprijinul otoman la sud de Dunăre și a condus oastea în lupta de la Boian, devenind una dintre puținele femei din istoria medievală românească care au comandat o armată pe câmpul de bătălie.

În data de 12 noiembrie 1570, la Iași, a murit Ruxandra Lăpușneanu, soția domnitorului Alexandru Lăpușneanu și fiica lui Petru Rareș. După moartea soțului său în martie 1568, ea exercitase regența în numele fiului lor minor, Bogdan Lăpușneanu, într-o perioadă marcată de conflicte dure pentru tronul Moldovei. Deși celebra nuvelă romantică a lui Costache Negruzzi a fixat în memoria colectivă portretul unei femei fragile și terorizate — în timp ce cronicarul Grigore Ureche nota suspiciunea epocii că însăși Ruxandra l-ar fi otrăvit pe Lăpușneanu pe patul de suferință pentru a-și salva fiul —, documentele istorice relevă un destin politic unic: preluând regența Moldovei în 1568, Ruxandra și sora ei bună, Doamna Chiajna (regentă în Țara Românească), au creat singurul moment din istoria medievală în care ambele Principate Române au fost conduse simultan de două femei, ambele fiice ale lui Petru Rareș și nepoate ale lui Ștefan cel Mare.

Pe 12 noiembrie 1811, la Cernăuca, în Bucovina, s-a născut Constantin Hurmuzaki, jurist, publicist și om politic român, provenit din celebra familie boierească Hurmuzaki. A devenit ulterior ministru al Justiției și membru al Divanului ad-hoc al Moldovei, contribuind direct la promovarea Unirii Principatelor Române și la modernizarea instituțiilor juridice ale statului. Format la Universitatea din Viena alături de fratele său, istoricul Eudoxiu Hurmuzaki, Constantin a trecut granița Imperiului Habsburgic în Moldova și a redactat unele dintre cele mai riguroase memorii juridice unioniste trimise reprezentanților Marilor Puteri după Congresul de la Paris din 1856. Pentru rolul său în arhitectura legislativă a noului stat, în februarie 1859 Adunarea Electorală de la Iași și domnitorul Alexandru Ioan Cuza i-au acordat „împământenirea cea mare” (cetățenia) în unanimitate, fără nicio taxă.

În data de 12 noiembrie 1815, în Johnstown, statul New York, s-a născut Elizabeth Cady Stanton, reformatoare socială și una dintre figurile centrale ale luptei pentru dreptul de vot al femeilor. Ea a contribuit decisiv la organizarea Convenției de la Seneca Falls din 1848 și la redactarea Declarației sentimentelor (Declaration of Sentiments), document fundamental în istoria mișcării feministe. Spiritul ei radical s-a manifestat încă de la propria căsătorie din 1840 cu aboliționistul Henry Brewster Stanton, când i-a cerut pastorului să elimine din jurământul nupțial verbul „a mă supune” (obey); în luna de miere petrecută la Londra, indignată că delegatelor americane li s-a interzis să ia cuvântul la Convenția Mondială Antisclavagistă doar pentru că erau femei, a pus bazele mișcării sufragetelor alături de Lucretia Mott. În Declarația sentimentelor din 1848, Stanton a copiat cuvânt cu cuvânt preambulul Declarației de Independență a Statelor Unite, inserând o singură modificare care a scandalizat epoca: „toți bărbații și femeile sunt creați egali”.

Pe 12 noiembrie 1840, la Paris, s-a născut Auguste Rodin, artistul francez care avea să revoluționeze sculptura modernă. Lucrări precum Gânditorul, Sărutul și Porțile Infernului au schimbat definitiv modul în care arta reprezintă corpul uman, emoțiile și tensiunile interioare. În mod paradoxal, omul considerat părintele sculpturii moderne a fost respins de trei ori la examenul de admitere al prestigioasei École des Beaux-Arts din Paris, fiind nevoit să lucreze aproape două decenii ca simplu meșter decorator de ornamente arhitecturale. Când a expus prima sa sculptură majoră în mărime naturală, Epoca bronzului (1877), redarea anatomică a mușchilor era atât de fidelă încât criticii l-au acuzat oficial de fraudă, suspectându-l că a turnat mulajul direct pe corpul unui model viu. Iar celebrul său Gânditor nici nu a fost conceput ca o statuie de sine stătătoare, ci ca o figurină de 70 de centimetri plasată în partea superioară a Porților Infernului, reprezentându-l inițial pe poetul Dante Alighieri contemplând bolgiile iadului.

În data de 12 noiembrie 1842, în comitatul Essex din Anglia, s-a născut John William Strutt, cunoscut drept Lord Rayleigh. Cercetările sale asupra împrăștierii elastice a luminii pe particule mai mici decât lungimea de undă a radiației (fenomen numit astăzi „împrăștierea Rayleigh”) au explicat științific de ce cerul apare albastru, iar descoperirea elementului chimic argon, realizată împreună cu chimistul William Ramsay, i-a adus Premiul Nobel pentru Fizică în 1904. Descoperirea argonului a pornit de la o enigmă aparent banală de laborator: Rayleigh a observat că azotul extras din aerul atmosferic cântărea întotdeauna cu 0,5% mai mult decât azotul obținut prin reacții chimice în laborator. Această diferență infimă, de doar câteva miligrame pe litru, l-a condus la izolarea unui gaz complet necunoscut și nereactiv — botezat „argon” (din grecescul argos, care înseamnă „leneș” sau „inactiv”) —, deschizând o întreagă coloană nouă în tabelul periodic al elementelor: cea a gazelor nobile.

Pe 12 noiembrie 1859 (12/24 noiembrie, pe stil vechi și nou), prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a înființat Corpul de Stat Major General, un pas esențial în unificarea structurilor militare ale Moldovei și Țării Românești. Documentul a pus și bazele unor structuri de cercetare și topografie militară, motiv pentru care 12 noiembrie a rămas o dată de referință în calendarul Armatei Române. La momentul semnării ordinului, Marile Puteri europene recunoșteau doar dubla alegere a lui Cuza ca domnitor în două state diferite, cu două guverne, două adunări și două capitale separate. Unificând comanda armatei sub un singur Corp de Stat Major General — organizat de colonelul Ion Emanoil Florescu — și punând ofițerii moldoveni și munteni să lucreze după aceleași regulamente și să ridice împreună prima hartă topografică unitară a țării, Cuza a realizat în fapt unirea militară cu mai bine de doi ani înainte ca unirea politică și administrativă să fie recunoscută oficial la 24 ianuarie 1862.

În data de 12 noiembrie 1859, acrobatul francez Jules Léotard a prezentat pe scena Cirque Napoléon din Paris (actualul Cirque d’Hiver) un număr spectaculos de trecere în zbor de la un trapez la altul, după ce testase anterior exercițiul la Toulouse, în februarie 1859. Inovația sa a transformat acrobația aeriană într-una dintre cele mai cunoscute discipline ale circului modern, iar costumul pe care îl purta îi păstrează și astăzi numele în limba engleză: leotard. Fiu al unui profesor de gimnastică din Toulouse, tânărul Jules își promovase examenele de Drept și se pregătea să devină avocat înainte de a-și exersa primele salturi între trapeze deasupra bazinului de înot din sala tatălui său, folosind apa drept plasă de siguranță. Celebrul său costum mulat dintr-o singură piesă — pe care el îl numea maillot — nu a fost creat din cochetărie, ci din siguranță aerodinamică: orice fald de haină largă risca să îi blocheze vederea sau priza pe bara de lemn în timpul saltului în gol.

Pe 12 noiembrie 1862 (12/24 noiembrie), la Mocirla — astăzi localitatea Vasile Goldiș din județul Arad —, s-a născut omul politic, pedagogul și publicistul Vasile Goldiș. Personalitate centrală a luptei românilor transilvăneni pentru drepturi naționale, el a rămas în istorie drept cel care a citit rezoluția Unirii la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918. Cu doar două săptămâni înainte de momentul de la Alba Iulia, la negocierile decisive de la Arad din 13–15 noiembrie 1918 purtate cu ministrul maghiar al naționalităților, sociologul Oszkár Jászi — care le propunea românilor o largă autonomie după model cantonal elvețian în interiorul Ungariei —, Vasile Goldiș a fost cel care a redactat și a citit comunicatul oficial al Consiliului Național Român Central care a tranșat discuția: „Națiunea română pretinde cu tot dreptul deplina sa independență de stat”. În noaptea premergătoare zilei de 1 decembrie 1918, a participat direct la definitivarea textului Rezoluției pe care avea să o prezinte în Sala Unirii.

În data de 12 noiembrie 1866, în satul Cuiheng din provincia Guangdong, în China aflată încă sub conducerea dinastiei Qing, s-a născut Sun Yat-sen. Revoluționarul a devenit unul dintre principalii promotori ai înlăturării monarhiei imperiale milenare și ai instaurării republicii în 1912, fiind o figură fundamentală a transformării politice a Chinei în secolul XX. Medic de profesie, școlit în Hawaii și Hong Kong, Sun Yat-sen este singurul lider politic modern venerat simultan atât în Republica Populară Chineză (unde poartă titlul de „Precursor al Revoluției”), cât și în Taiwan (unde este numit oficial „Părintele Națiunii”). Întreaga sa carieră revoluționară a fost lansată însă de un incident demn de un roman de spionaj: în octombrie 1896, aflat în exil la Londra, a fost răpit de agenții Legației Imperiale Qing, care plănuiau să-l îmbarce în secret spre China pentru a fi executat; a scăpat doar după ce a reușit să trimită prin menajera englezoaică a clădirii un bilet ascuns fostului său profesor scoțian de medicină, dr. James Cantlie, care a alertat presa britanică și Foreign Office-ul, transformându-l peste noapte într-o celebritate internațională.

Pe 12 noiembrie 1869 (12/24 noiembrie pe stil nou), la Iași, s-a stins din viață Gheorghe Asachi, cărturar enciclopedic, scriitor și organizator cultural. El a contribuit decisiv la dezvoltarea învățământului în limba română, a teatrului și a presei din Moldova, fondând în 1829 publicația Albina românească, primul ziar în limba română din principatul moldav. Dincolo de pionieratul din jurnalism și teatru (în 1816 organizase la Iași primul spectacol de teatru în limba română, pastorala Mirtil și Hloe), Asachi a fost și părintele învățământului tehnic românesc: în 1813, la Academia Domnească din Iași, a înființat prima clasă de ingineri hotarnici și arhitecți cu predare în limba română, spărgând monopolul limbii grecești din școlile înalte ale epocii. Tot el a construit în 1841, la Piatra Neamț, prima fabrică modernă de hârtie din Moldova, pentru ca tipografiile țării să nu mai depindă de importuri.

În data de 12 noiembrie 1871 (31 octombrie pe stil vechi), în zona Filaret a Capitalei a fost inaugurată uzina destinată producerii gazului utilizat pentru iluminat. Instalația făcea parte dintr-o perioadă de transformări urbane accelerate, în care Bucureștiul începea să adopte tehnologii moderne pentru iluminatul public și infrastructura orașului. „Gazul aerian” produs la Filaret nu era însă gaz metan extras din subsol, ci un gaz sintetic obținut prin distilarea uscată a cărbunelui de huilă adus din Anglia, stocat în mari gazometre cilindrice. În seara inaugurării, primele 785 de felinare cu gaz aerian au aprins arterele centrale ale Bucureștiului, înlocuind vechile lămpi cu ulei de rapiță și petrol lampant, iar uzina de pe actuala stradă General Candiano Popescu a funcționat timp de șase decenii.

Pe 12 noiembrie 1878, în cadrul banchetului anual organizat la Iași de societatea literară „Junimea”, Ion Luca Caragiale a citit în premieră comedia O noapte furtunoasă, una dintre operele sale fundamentale. Piesa a ajuns pe scena Teatrului Național din București în ianuarie 1879 și a devenit un reper al dramaturgiei românești, prin satira moravurilor și a limbajului societății vremii. La momentul lecturii de la Iași, Caragiale avea doar 26 de ani și fusese adus pentru prima dată la aniversarea Junimii chiar de Titu Maiorescu. Când spectacolul s-a jucat însă la București, în 1879, subtitlul și portretul lui Jupân Dumitrache („căpitan în garda civică”) au declanșat un scandal uriaș: ofițerii reali ai Gărzii Cetățenești s-au simțit batjocoriți și au provocat dezordine la a doua reprezentație, iar directorul teatrului, Ion Ghica, a scurtat și modificat textul fără acordul dramaturgului — motiv pentru care Caragiale și-a retras furios piesa de pe afiș timp de patru ani.

La 12 noiembrie 1884, Timișoara a pus în funcțiune un sistem de iluminat electric public alcătuit din 731 de lămpi și aproximativ 59 de kilometri de rețea. Orașul a devenit astfel unul dintre primele centre urbane europene — și primul de pe continentul european — cu un sistem extins și permanent de iluminat electric al întregii rețele stradale, într-o perioadă în care marile metropole foloseau încă iluminatul cu gaz și testau electricitatea doar în piețe izolate. Această premieră istorică nu a pornit însă dintr-un simplu entuziasm științific, ci dintr-un conflict comercial cu compania austriacă de gaz, care monopolizase iluminatul orașului din 1857 și refuza să scadă tarifele la reînnoirea contractului; primarul János Török a apelat atunci la Anglo-Austrian Brush Electrical Company, instalând lămpi cu filament de cărbune la doar cinci ani după ce Thomas Edison își brevetase becul electric.

În zilele de 12 și 13 noiembrie 1905, norvegienii au fost chemați la urne pentru a aproba invitarea prințului Carl al Danemarcei să devină rege, după destrămarea uniunii cu Suedia. Rezultatul favorabil (aproape 79% din voturi) a deschis calea urcării pe tron a regelui Haakon al VII-lea, într-un moment definitoriu al independenței moderne a Norvegiei. Este unul dintre extrem de rarele cazuri din istoria universală în care o monarhie a fost instaurată prin plebiscit popular: deși parlamentul îi oferise deja coroana, tânărul prinț danez a refuzat să devină suveran fără consimțământul expres al cetățenilor, exprimat prin vot, și și-a luat numele istoric viking de Haakon, neutilizat de regii norvegieni de peste 500 de ani. Iar pentru că femeile nu aveau încă drept de vot în 1905, la plebiscitul geamăn organizat cu doar trei luni înainte pentru desființarea uniunii cu Suedia, organizațiile sufragetelor strânseseră în paralel peste 244.000 de semnături pe liste proprii, demonstrând că și jumătatea feminină a națiunii susține noul stat independent.

Pe 12 noiembrie 1912, o echipă de căutare a descoperit în Antarctica cortul îngropat în zăpadă în care muriseră, cu aproape opt luni în urmă, exploratorul britanic Robert Falcon Scott și doi dintre însoțitorii săi (Edward Wilson și Henry Bowers), în timpul întoarcerii de la Polul Sud. Scott ajunsese la pol în ianuarie 1912, descoperind că norvegianul Roald Amundsen îl precedase cu 34 de zile, iar expediția britanică se încheiase tragic din cauza epuizării, frigului extrem și lipsei de provizii. Când echipa condusă de chirurgul Edward Atkinson a deschis cortul pe 12 noiembrie, a constatat că cei trei oameni muriseră la doar 18 kilometri de marele depozit de alimente și combustibil One Ton Depot, care le-ar fi salvat viața. Cu toate că erau sleiți de puteri și cu degerături cumplite, exploratorii nu au abandonat nici în ultimele clipe sania pe care trăgeau 16 kilograme de eșantioane geologice și fosile de plante (Glossopteris) culese din munții antarctici — dovezi care aveau să demonstreze științific că Antarctica înghețată a fost cândva acoperită de păduri și unită cu supercontinentul Gondwana.

În data de 12 noiembrie 1916 (12/25 noiembrie, pe stil vechi și stil nou), în timpul Primului Război Mondial, pe fondul ofensivei Puterilor Centrale, ministerele și autoritățile centrale române au început evacuarea Bucureștiului și transferarea instituțiilor către Iași. Orașul moldovean a devenit capitala de război a României timp de doi ani, găzduind guvernul, Parlamentul, familia regală și numeroși refugiați. Odată cu ministerele, la mijlocul lunii noiembrie 1916 a fost evacuat din București la Iași și tezaurul Băncii Naționale a României — primul pas din operațiunea care avea să ducă, o lună mai târziu, la expedierea celor 91,48 tone de aur fin la Moscova. În urma refugiului din sudul ocupat, populația Iașiului a crescut brusc de la aproximativ 75.000 de locuitori la peste 300.000 de oameni, orașul reușind, în ciuda epidemiei de tifos exantematic și a lipsei acute de hrană, să mențină continuitatea constituțională și diplomatică a statului român.

Pe 12 noiembrie 1918, la Viena a fost proclamată Republica Austria Germană (Republik Deutschösterreich), în contextul înfrângerii Puterilor Centrale și al destrămării monarhiei habsburgice. Dispariția imperiului a avut consecințe directe asupra românilor din Transilvania, Banat și Bucovina, deschizând calea reorganizării politice a Europei Centrale și a înfăptuirii Marii Uniri. Proclamarea republicii pe treptele Parlamentului din Viena, după 640 de ani de domnie a Casei de Habsburg în Austria, a fost marcată însă de un episod sângeros legat de drapel: în timp ce steagul roșu-alb-roșu era înălțat pe catarg, membri ai gărzilor roșii comuniste au smuls fâșia albă din mijloc pentru a lăsa pe clădire doar steagul complet roșu al revoluției bolșevice, declanșând un schimb de focuri în mulțime soldat cu doi morți și zeci de răniți. În plus, cu o zi înainte, ultimul împărat, Carol I, refuzase categoric să folosească termenul „abdicare”, semnând doar o proclamație prin care „renunța la orice participare la treburile statului”.

În data de 12 noiembrie 1919, frații australieni Ross și Keith Smith au decolat de pe aerodromul Hounslow, în apropierea Londrei, alături de doi mecanici (Jim Bennett și Wally Shiers), la bordul unui bombardier bimotor modificat Vickers Vimy. Echipajul a ajuns la Darwin pe 10 decembrie, după aproape o lună de călătorie, realizând primul zbor din istorie între Anglia și Australia și una dintre cele mai spectaculoase performanțe ale aviației timpurii. Cei patru aviatori au parcurs 17.911 kilometri în carlingi complet deschise, îndurând viscole deasupra Europei, ploi torențiale în Asia și piste improvizate în noroi, totul pentru a câștiga premiul de 10.000 de lire sterline oferit de guvernul australian primului echipaj care realiza traversarea în mai puțin de 30 de zile (720 de ore). Au atins pământul australian în 27 de zile și 20 de ore — cu doar 52 de ore înainte de expirarea termenului-limită —, iar frații Smith au împărțit în mod egal banii premiului cu cei doi mecanici care reparaseră motoarele în zbor.

Pe 12 noiembrie 1927, Leon Troțki, unul dintre principalii organizatori ai Revoluției Bolșevice din 1917 și fondatorul Armatei Roșii, a fost exclus din Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (împreună cu Grigori Zinoviev) după înfrângerea sa politică în fața lui Iosif Stalin. Evenimentul a marcat o etapă decisivă a concentrării puterii absolute în Uniunea Sovietică, proces ale cărui consecințe aveau să afecteze ulterior întreaga Europă de Est. Excluderea lui Troțki a venit la doar cinci zile după ce susținătorii Opoziției Unite încercaseră să organizeze o manifestație paralelă în stradă la Moscova și Leningrad, cu ocazia celei de-a zecea aniversări a Revoluției din Octombrie. Odată eliminat din partid, apoi deportat în Kazahstan, exilat din URSS și în cele din urmă asasinat în Mexic în 1940 de agentul NKVD Ramón Mercader, Troțki a devenit ținta uneia dintre primele campanii sistematice de manipulare fotografică din istorie: cenzorii lui Stalin i-au șters manual chipul cu aerograful și bisturiul din fotografiile de arhivă în care apărea lângă tribuna lui Lenin.

În data de 12 noiembrie 1929, la Philadelphia, s-a născut Grace Kelly, una dintre marile vedete ale cinematografiei americane din anii 1950 și muza regizorului Alfred Hitchcock. Câștigătoare a Premiului Oscar pentru rolul din The Country Girl (1954), ea a renunțat la cariera artistică la doar 26 de ani, după căsătoria cu prințul Rainier al III-lea de Monaco, în aprilie 1956, devenind una dintre cele mai cunoscute figuri ale regalității europene. Puțină lume știe însă că această „nuntă a secolului” a salvat principatul Monaco de la o criză de suveranitate: conform unui tratat franco-monegasc din 1918, dacă prințul Rainier nu lăsa un moștenitor, micul stat de pe Coasta de Azur urma să își piardă statutul suveran în favoarea Franței, în timp ce prezența starului american a revitalizat instantaneu turismul și finanțele principatului. Intrarea în casa princiară a avut totuși un preț financiar uriaș: familia miresei (tatăl ei, John B. Kelly Sr., era un milionar din construcții și triplu campion olimpic la canotaj) a trebuit să achite o zestre oficială de 2 milioane de dolari, jumătate din sumă fiind acoperită din propriile active și câștiguri ale actriței din cele 11 filme turnate la Hollywood.

La 12 noiembrie 1936, celebra lucrare a matematicianului britanic Alan Turing, On Computable Numbers, with an Application to the Entscheidungsproblem, a fost citită oficial în fața Societății de Matematică din Londra, înainte de publicarea ei ulterioară în două părți. Studiul a introdus conceptul de mașină universală de calcul — cunoscută astăzi drept „mașina Turing” —, una dintre ideile fundamentale ale informaticii moderne, demonstrând că un singur aparat poate executa orice sarcină algoritmică dacă instrucțiunile sunt codificate sub formă de simboluri pe o bandă. Turing avea doar 24 de ani când a conceput această arhitectură teoretică, iar scopul său inițial nu a fost să proiecteze un computer fizic, ci să demonstreze că există probleme matematice imposibil de decis printr-un algoritm (răspunzând negativ problemei formulate de David Hilbert). Într-o scrisoare trimisă mamei sale la scurt timp după ședința din 12 noiembrie 1936, tânărul matematician nota că în sală fuseseră puțini participanți și că doar două persoane interveniseră în discuția de la finalul prezentării care avea să dea naștere erei digitale.

Pe 12 noiembrie 1938, la doar două zile după violențele antisemite din „Noaptea de cristal” (Kristallnacht), autoritățile naziste au adoptat Decretul privind eliminarea evreilor din viața economică germană, prin care evreilor li s-a interzis desfășurarea majorității activităților comerciale, meșteșugărești și economice independente începând cu 1 ianuarie 1939. Măsura a accelerat excluderea sistematică a populației evreiești din societatea germană și a reprezentat o etapă majoră în escaladarea persecuțiilor care aveau să culmineze cu Holocaustul. În aceeași ședință din 12 noiembrie 1938, prezidată de Hermann Göring la Ministerul Aviației din Berlin, regimul nazist a împins cinismul birocratic la extrem: prin decrete complementare emise în aceeași zi, statul german a confiscat toate despăgubirile datorate de companiile de asigurări pentru sinagogile și magazinele evreiești distruse de trupele SA și a obligat comunitatea evreiască — adică însăși victima pogromului — să plătească Reich-ului o „amendă colectivă de ispășire” (Judenvermögensabgabe) de un miliard de mărci.

În noaptea de 11 spre 12 noiembrie 1940, 21 de avioane torpiloare Fairey Swordfish, lansate în două valuri de pe portavionul britanic HMS Illustrious, au atacat flota italiană ancorată în portul fortificat Taranto. Operațiunea (numită de cod Judgement) a demonstrat pentru prima dată în istorie că aviația ambarcată poate neutraliza cuirasate grele chiar în propriile baze navale, anticipând transformările majore ale războiului naval din Pacific. Avioanele biplane Fairey Swordfish, poreclite de piloții britanici „Stringbag” („Sacoșa de sfoară”) din cauza aspectului lor arhaic, din pânză și cabluri metalice, au scos din luptă jumătate din cuirasatele italiene într-o singură noapte, folosind torpile modificate cu stabilizatoare din lemn pentru a nu se înfige în mâlul portului, adânc de numai 12 metri. Câteva zile mai târziu, atașatul naval japonez la Roma, comandorul Takeshi Naito, s-a deplasat special la Taranto pentru a studia epavele și tehnica lansării torpilelor în ape puțin adânci — date pe care amiralul Isoroku Yamamoto le-a folosit direct în planificarea atacului asupra bazei americane de la Pearl Harbor, în decembrie 1941.

În data de 12 noiembrie 1940, ministrul sovietic de externe Viaceslav Molotov a început o vizită oficială de două zile în Germania nazistă, unde a discutat cu Adolf Hitler și Joachim von Ribbentrop despre împărțirea sferelor de influență și despre posibilitatea aderării Uniunii Sovietice la Pactul Tripartit. Negocierile au vizat direct interesele sovietice în Finlanda, în Balcani, în strâmtorile Bosfor și Dardanele și în regiunea Mării Negre, într-un moment crucial pentru echilibrul geopolitic al Europei de Est. În timpul acestor discuții glaciale, Molotov a contestat vehement garanțiile militare germane oferite României după Arbitrajul de la Viena și prezența trupelor Wehrmachtului pe teritoriul românesc. În a doua seară a vizitei, în timp ce Ribbentrop îi explica lui Molotov într-un adăpost antiaerian, în plin bombardament al aviației britanice RAF asupra Berlinului, că Imperiul Britanic este deja învins și că activele sale globale trebuie împărțite, diplomatul sovietic i-a dat o replică celebră: „Dacă Marea Britanie este terminată, atunci de ce stăm în acest adăpost și ale cui sunt bombele care cad afară?”. La doar o lună după eșecul acestor negocieri, pe 18 decembrie 1940, Hitler a semnat Directiva nr. 21 — planul invadării Uniunii Sovietice (Operațiunea Barbarossa).

Pe 12 noiembrie 1942, forțele americane și japoneze s-au angajat într-o serie de confruntări navale și aeriene crâncene în apropierea insulei Guadalcanal, din arhipelagul Solomon. Luptele, desfășurate între 12 și 15 noiembrie, au contribuit decisiv la împiedicarea Japoniei să recucerească aerodromul Henderson Field și inițiativa strategică în regiune, consolidând poziția americană în Pacific. Ciocnirea din prima noapte a fost atât de haotică și s-a purtat de la o distanță atât de mică în întuneric încât supraviețuitorii au descris-o drept „o bătaie într-un bar după ce s-au împușcat becurile”, luptă în care ambii amirali americani aflați în escadră (Daniel Callaghan și Norman Scott) au fost uciși pe punțile de comandă. Tot în urma acestei bătălii, pe crucișătorul american USS Juneau au pierit toți cei cinci frați Sullivan din statul Iowa, care se înrolaseră împreună pe aceeași navă — o tragedie care a determinat armata americană să adopte regulamentul Sole Survivor Policy (sursa de inspirație a filmului Salvați soldatul Ryan), interzicând trimiterea fraților în aceeași unitate de pe linia frontului.

În data de 12 noiembrie 1944, bombardiere grele Avro Lancaster ale Royal Air Force au atacat și au scufundat cuirasatul Tirpitz în fiordul din apropierea orașului Tromsø, din nordul Norvegiei. Nava era una dintre cele mai puternice unități ale marinei germane (Kriegsmarine), iar distrugerea sa în Operațiunea Catechism a eliminat o amenințare majoră pentru convoaiele aliate care transportau armament și provizii prin Marea Barents către Uniunea Sovietică. Nava-soră a cuirasatului Bismarck și cel mai mare vas de război construit vreodată în Europa (peste 52.000 de tone deplasament la încărcare maximă), Tirpitz și-a petrecut aproape toată existența ascunsă în fiordurile norvegiene fără să tragă măcar o singură dată cu tunurile sale principale de 380 mm asupra unei nave de suprafață inamice; cu toate acestea, simpla ei prezență ca „flotă în ființă” (supranumită de Winston Churchill „Bestia”) a blocat ani la rând zeci de nave capitale britanice și americane. Pentru a-i străpunge cuirasarea de oțel, avioanele britanice au lansat bombe seismice „Tallboy” de câte 5,4 tone proiectate de inginerul Barnes Wallis, care au răsturnat colosul în doar 11 minute.

Pe 12 noiembrie 1947, Regele Mihai I și Regina-mamă Elena au părăsit România pentru a participa la căsătoria prințesei Elisabeta, viitoarea regină Elisabeta a II-a a Regatului Unit, cu prințul Filip. În timpul vizitei la Londra, la o recepție găzduită la hotelul Claridge’s, suveranul român a cunoscut-o pe principesa Ana de Bourbon-Parma, viitoarea sa soție; la 30 decembrie 1947, după revenirea în țară, a fost însă constrâns să abdice sub amenințarea comunistă. În dimineața de 12 noiembrie 1947, Regele Mihai a decolat de pe aeroportul Băneasa pilotând personal avionul bimotor Beechcraft, în timp ce membrii guvernului comunist în frunte cu Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu-Dej veniseră pe pistă convinși că tânărul monarh de 26 de ani nu se va mai întoarce niciodată în țară, scutindu-i de complicațiile unei lovituri de stat. Deși la Londra numeroși lideri occidentali, inclusiv Winston Churchill, l-au sfătuit să fie precaut, Regele Mihai a decis să revină la București pe 21 decembrie 1947 pentru a nu-și abandona instituțional jurământul — cu doar nouă zile înainte ca Palatul Elisabeta să fie înconjurat de unități militare loiale comuniștilor.

În data de 12 noiembrie 1948, Tribunalul Militar Internațional pentru Extremul Orient a pronunțat sentințele împotriva principalilor lideri militari și politici japonezi acuzați de crime de război. Generalul Hideki Tojo, fost prim-ministru al Japoniei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (1941–1944) și cel care aprobase atacul de la Pearl Harbor, s-a numărat printre cei șapte condamnați la moarte prin spânzurare, într-un proces devenit reper al justiției internaționale postbelice. Tojo a ajuns însă în boxa acuzaților doar datorită medicilor militari americani: în septembrie 1945, când poliția militară a înconjurat casa sa din Tokyo pentru a-l aresta, fostul premier s-a împușcat în piept cu un pistol Colt, dar glonțul i-a ratat inima cu câțiva milimetri, iar chirurgii armatei SUA l-au operat și stabilizat cu transfuzii de sânge american, astfel încât să poată fi judecat. În timp ce se afla în închisoarea Sugamo în așteptarea procesului, un dentist militar american i-a confecționat o proteză dentară pe care a gravat în secret, în codul Morse, expresia „Remember Pearl Harbor” („Amintiți-vă de Pearl Harbor”), inscripție pe care ofițerii au șlefuit-o de urgență de pe proteza prizonierului când farsa a ieșit la iveală în presă.

În data de 12 noiembrie 1954, ultimii străini aflați în detenție au fost transferați de pe Ellis Island, marcând sfârșitul activității celebrului centru federal de imigrare din portul New York. Din 1892, prin această insulă trecuseră peste 12 milioane de imigranți, iar istoria sa devenise un simbol al marilor valuri migratorii europene către America. Dacă prima persoană înregistrată oficial pe Ellis Island la deschiderea din 1 ianuarie 1892 fusese Annie Moore, o adolescentă irlandeză de 17 ani, ultimul om eliberat pe 12 noiembrie 1954, înainte de punerea lacătului pe clădire, a fost un marinar comercial norvegian, Arne Peterssen, reținut acolo pentru că își depășise permisul de ședere pe țărm. Astăzi, statisticile genealogice arată că aproape 40% dintre cetățenii Statelor Unite au cel puțin un strămoș care a trecut prin Sala Mare de înregistrare de pe Ellis Island — inclusiv peste o sută de mii de români plecați din Transilvania, Banat și Bucovina la începutul secolului XX sub deviza „Mia și drumul”.

Pe 12 noiembrie 1961, la Onești, s-a născut Nadia Comăneci, viitoarea legendă a sportului mondial. La Jocurile Olimpice de la Montreal, din iulie 1976, la vârsta de doar 14 ani, a obținut prima notă de 10 din istoria gimnasticii olimpice și a cucerit trei medalii de aur, transformându-se într-unul dintre cele mai cunoscute simboluri internaționale ale României. În acea zi istorică de la Montreal, după exercițiul la paralele inegale, tabela electronică produsă de compania elvețiană Omega a afișat nota „1.00” în loc de „10.00”: înaintea competiției, inginerii elvețieni întrebaseră Federația Internațională de Gimnastică dacă afișajul are nevoie de patru cifre, însă oficialii le răspunseseră că o notă de 10.00 este imposibilă conform codului de punctaj. Până la finalul ediției de la Montreal, Nadia a primit de șapte ori nota maximă, iar chiar prenumele ei poartă o poveste aparte: mama sa, Ștefania-Alexandrina, a ales numele „Nadia” după eroina unui film sovietic pe care îl văzuse în timp ce era însărcinată (Nadejda însemnând „Speranță”).

În data de 12 noiembrie 1966, astronauții americani James Lovell și Buzz Aldrin au observat și au fotografiat o eclipsă solară în timp ce nava Gemini 12 traversa spațiul deasupra regiunii Galápagos. A fost prima fotografiere a unei eclipse de Soare realizată de un echipaj uman aflat pe orbita Pământului, un moment remarcabil pentru observațiile astronomice din spațiu. Pentru a surprinde fenomenul, Lovell și Aldrin au executat o manevră orbitală de mare precizie, modificând traiectoria capsulei astfel încât să intersecteze conul de umbră al Lunii exact deasupra arhipelagului Galápagos; din cauza vitezei orbitale de peste 28.000 km/h, echipajul a traversat centrul umbrei în numai câteva secunde. Această ultimă misiune din programul Gemini a fost totodată cea în care Buzz Aldrin — folosind tehnici de lucru antrenate în premieră sub apă, în bazine cu flotabilitate neutră — a petrecut peste cinci ore în afara capsulei fără să ajungă la epuizarea fizică ce blocase ieșirile anterioare în spațiu, deschizând direct drumul către aselenizarea misiunii Apollo 11.

Pe 12 noiembrie 1969, jurnalistul american de investigație Seymour Hersh a transmis spre publicare dezvăluirile despre uciderea a sute de civili vietnamezi neînarmați de către militari americani în cătunul Mỹ Lai, la 16 martie 1968. Investigația a dus la expunerea unuia dintre cele mai grave episoade ale războiului din Vietnam și a provocat un șoc profund în opinia publică americană, alimentând mișcarea antirăzboi. Timp de 20 de luni, armata mușamalizase complet crima Companiei Charlie (în care fuseseră uciși între 347 și 504 bătrâni, femei și copii), raportând inițial operațiunea drept o victorie militară împotriva a 128 de combatanți inamici. Când Seymour Hersh — pe atunci un reporter independent în vârstă de 32 de ani, alertat de un pont — l-a găsit pe locotenentul William Calley în baza Fort Benning și a documentat întregul dosar, marile reviste americane Life și Look au refuzat să îi publice ancheta; Hersh și-a distribuit articolul pe 12 noiembrie 1969 printr-o mică agenție de știri alternativă, Dispatch News Service, către 35 de ziare, câștigând în anul următor Premiul Pulitzer.

În noaptea de 12 spre 13 noiembrie 1970, un ciclon tropical devastator a lovit regiunea de coastă a Pakistanului de Est, actualul Bangladesh. Viiturile marine provocate de furtună — un zid de apă înalt de până la 10 metri care a măturat insulele joase din Delta Gangelui exact în timpul fluxului maxim — au dus la moartea a aproximativ 300.000–500.000 de oameni, transformând Bhola în cel mai mortal ciclon tropical cunoscut în istorie. Dincolo de dimensiunea catastrofei naturale, ciclonul Bhola este unul dintre puținele fenomene meteorologice care au declanșat direct apariția unui nou stat pe harta lumii: nepăsarea și reacția extrem de lentă a guvernului militar din Pakistanul de Vest față de supraviețuitori au provocat o revoltă politică masivă în Pakistanul de Est, conducând la victoria categorică a Ligii Awami în alegerile din decembrie 1970, la izbucnirea Războiului de Eliberare din martie 1971 și la nașterea statului independent Bangladesh (precum și la organizarea de către George Harrison, la New York, a celebrului Concert for Bangladesh, primul mare spectacol caritabil din istoria muzicii rock).

În data de 12 noiembrie 1980, sonda spațială americană Voyager 1 a trecut la aproximativ 126.000 de kilometri de centrul planetei Saturn (și la 64.200 de kilometri de vârful norilor săi), trimițând spre Pământ imagini și măsurători fără precedent. Observațiile au dezvăluit structuri complexe, împletite, ale inelelor, noi sateliți și informații esențiale despre Titan, cel mai mare satelit al planetei, a cărui atmosferă densă, bogată în azot și hidrocarburi, i-a surprins pe cercetători. Pentru a putea trece la doar 4.000 de kilometri de Titan — singurul satelit din Sistemul Solar cu o atmosferă dezvoltată, mai densă chiar decât cea a Pământului —, inginerii NASA au luat însă o decizie cu un preț uriaș: au ales o traiectorie prin care gravitația lui Saturn a proiectat sonda Voyager 1 în afara planului eclipticii, sacrificând definitiv posibilitatea ca aceasta să mai viziteze planetele Uranus și Neptun (sarcină rămasă în seama sondei Voyager 2). Acel viraj gravitațional din 12 noiembrie 1980 a pus însă Voyager 1 pe cursul direct care avea să o transforme, în august 2012, în primul obiect construit de om ajuns în spațiul interstelar.

Pe 12 noiembrie 1981, NASA a lansat misiunea STS-2, al doilea zbor orbital al navetei Columbia, la șapte luni după debutul acesteia din aprilie 1981. A fost prima dată în istorie când o navă spațială cu echipaj uman a revenit pe orbită după o misiune anterioară, confirmând principiul esențial al programului american de navete spațiale. Până în acea zi de 12 noiembrie 1981, fiecare capsulă spațială lansată de omenire (din programele Vostok, Mercury, Gemini, Apollo sau Soiuz) fusese un vehicul de unică folosință, abandonat în atmosferă sau trimis direct în muzeu după o singură aterizare. Tot în timpul misiunii STS-2, pilotate de astronauții Joe Engle și Richard Truly, a fost testat pentru prima dată pe orbită și celebrul braț robotic Canadarm (lung de 15 metri), instrumentul care avea să devină indispensabil pentru repararea telescopului spațial Hubble și pentru asamblarea Stației Spațiale Internaționale.

În data de 12 noiembrie 1982, la două zile după moartea lui Leonid Brejnev, fostul conducător al KGB (1967–1982), Iuri Andropov, a fost ales în unanimitate secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Schimbarea de conducere a avut loc într-o perioadă de stagnare economică profundă și tensiuni internaționale acute, cu implicații majore pentru statele comuniste din Europa de Est, inclusiv România. Andropov a fost primul șef al serviciilor secrete sovietice care a ajuns în fruntea partidului și a statului — o ascensiune pe care Biroul Politic o evitase cu strictețe timp de trei decenii, încă de la arestarea și executarea lui Lavrenti Beria în 1953. Deși a condus URSS doar 15 luni (petrecându-și ultimele luni de viață pe un pat de spital din apropierea Moscovei, conectat la un aparat de dializă renală), fostul ambasador sovietic la Budapesta din timpul reprimării Revoluției Ungare din 1956 a fost cel care l-a promovat în nucleul de decizie de la Kremlin pe protejatul său mai tânăr, Mihail Gorbaciov, pregătind involuntar terenul pentru Perestroika și prăbușirea blocului sovietic.

Pe 12 noiembrie 1984, în timpul misiunii STS-51A a navetei Discovery, astronauții NASA au recuperat satelitul indonezian de comunicații Palapa B2, rămas pe o orbită inutilizabilă după lansarea sa din februarie același an. Operațiunea a demonstrat că vehiculele spațiale pot fi utilizate nu doar pentru lansări și cercetare, ci și pentru recuperarea din spațiu și readucerea pe Pământ a unor echipamente extrem de costisitoare. Pentru a prinde satelitul care se rotea în gol, astronautul Joseph Allen a zburat liber în cosmos — fără niciun cablu de siguranță care să-l lege de naveta Discovery —, propulsat de fotoliul cu jeturi de azot Manned Maneuvering Unit (MMU), și a introdus o tijă de captură direct în duza motorului rachetei satelitului, stabilizându-l cu propriile mâini până când brațul robotic l-a putut ancora în cala navetei. Două zile mai târziu, echipajul a capturat în același mod și satelitul Westar 6, iar la finalul operațiunii astronauții s-au fotografiat pe orbită ținând o pancartă glumeață pe care scria „De vânzare: doi sateliți” (For Sale: Two Satellites) — ambele aparate fiind ulterior recondiționate pe Pământ și relansate în spațiu.

În data de 12 noiembrie 1990, la Palatul Imperial din Tokyo a avut loc ceremonia oficială de întronizare (Sokui no Rei) a împăratului Akihito, în prezența reprezentanților a 158 de țări și a numeroși șefi de stat și demnitari internaționali. Akihito devenise împărat la 7 ianuarie 1989, imediat după moartea tatălui său, Hirohito, însă ceremonia solemnă din 12 noiembrie 1990 a marcat proclamarea publică a domniei sale (era Heisei, „Împlinirea păcii”), în cadrul tradițiilor imperiale japoneze vechi de peste un mileniu. El a fost primul monarh din istoria Japoniei întronizat sub Constituția pacifistă postbelică — care îl definește pe împărat drept „simbol al statului și al unității poporului”, și nu drept o divinitate în viață, cum fusese considerat tatăl său până în 1945. Trei decenii mai târziu, în aprilie 2019, Akihito avea să scrie din nou istorie, devenind primul împărat japonez din ultimii peste 200 de ani (de la împăratul Kokaku în 1817) care a abdicat în timpul vieții, din cauza vârstei înaintate, decizie pentru care Parlamentul de la Tokyo a trebuit să adopte o lege specială.

La 12 noiembrie 1990, în cadrul laboratorului european de fizică nucleară CERN de lângă Geneva, informaticianul britanic Tim Berners-Lee și inginerul belgian Robert Cailliau au prezentat propunerea oficială intitulată WorldWideWeb: Proposal for a HyperText Project. Documentul, datat 12 noiembrie 1990, descria în detaliu un sistem de documente hipertext interconectate prin linkuri și accesibile prin programe numite „browsere”, arhitectură care a stat la baza World Wide Web și a transformat radical comunicarea și accesul la informație. După ce o primă notă a lui Berners-Lee din martie 1989 fusese primită fără mare entuziasm de conducere — doar șeful său direct, Mike Sendall, notase pe copertă celebra remarcă „Vag, dar captivant” (Vague, but exciting) —, Cailliau l-a ajutat să structureze documentul din 12 noiembrie 1990 ca un plan de proiect în două etape de câte șase luni, folosind un calculator NeXT (produs de noua companie fondată de Steve Jobs după plecarea de la Apple) pentru a construi primul server și primul browser din lume. Pe carcasa acelui calculator NeXT, devenit în decembrie 1990 primul server web din istorie, Berners-Lee a lipit o etichetă scrisă de mână cu cerneală roșie: „Această mașină este un server. NU ÎL OPRIȚI!”.

Pe 12 noiembrie 1991, soldații indonezieni au deschis focul asupra participanților neînarmați la o procesiune comemorativă pașnică din cimitirul Santa Cruz, în orașul Dili, din Timorul de Est. Cel puțin 250 de persoane (majoritatea tineri și studenți) au fost ucise și sute au fost rănite, iar imaginile represiunii au contribuit decisiv la internaționalizarea luptei pentru independența teritoriului, obținută în cele din urmă în 2002. Timp de 16 ani de la invazia indoneziană din 1975, abuzurile din Timorul de Est fuseseră aproape invizibile în presa internațională din cauza blocadei informaționale impuse de Jakarta; în dimineața de 12 noiembrie 1991, jurnalistul și cameramanul britanic Max Stahl se afla însă în cimitirul Santa Cruz și a filmat masacrul. Înainte ca trupele indoneziene să îl percheziționeze la ieșire, Stahl a îngropat casetele video în pământul afânat al unui mormânt, le-a recuperat pe furiș și le-a scos clandestin din țară cu ajutorul jurnalistei olandeze Saskia Kouwenberg, difuzarea imaginilor în întreaga lume declanșând o presiune internațională majoră și acordarea Premiului Nobel pentru Pace liderilor timorezi Carlos Filipe Ximenes Belo și José Ramos-Horta în 1996.

În data de 12 noiembrie 1996, un avion de pasageri Boeing 747 al companiei Saudi Arabian Airlines (zborul 763), care decolase din New Delhi, și un avion de transport Iliușin Il-76 al companiei Kazakhstan Airlines (zborul 1907), care se pregătea de aterizare, s-au ciocnit în aer, în apropierea localității Charkhi Dadri, la vest de capitala Indiei. Toate cele 349 de persoane aflate la bordul celor două aeronave au murit, accidentul rămânând până astăzi cea mai mortală coliziune aeriană dintre două avioane aflate în zbor. Ancheta oficială a scos la iveală un cumul uluitor de vulnerabilități tehnice și umane: aeroportul din New Delhi folosea un singur coridor aerian comun atât pentru decolări, cât și pentru sosiri, radarul turnului de control afișa doar poziția pe orizontală a aeronavelor (fără altitudinea lor), iar echipajul kazah — care cunoștea slab limba engleză și zbura pe un aparat sovietic în care altimetrul măsura în metri, în timp ce controlorul de trafic dădea ordine în picioare (feet) — a coborât din eroare cu 300 de metri sub plafonul alocat, tăind cu coada aripa avionului saudit. Ca urmare directă a acestei catastrofe, Organizația Aviației Civile Internaționale (ICAO) a impus instalarea obligatorie a sistemului automat de evitare a coliziunilor în zbor (TCAS) pe toate avioanele comerciale din lume.

Pe 12 noiembrie 2001, un avion Airbus A300-600 al companiei American Airlines (zborul 587), cu destinația Santo Domingo, s-a prăbușit într-un cartier rezidențial din Queens, la mai puțin de două minute după decolarea de pe aeroportul John F. Kennedy. Au murit toate cele 260 de persoane de la bord și cinci oameni aflați la sol, acesta fiind al doilea cel mai grav accident aviatic din istoria Statelor Unite; ancheta consiliului pentru siguranța transporturilor (NTSB) a stabilit că prăbușirea a fost provocată de desprinderea stabilizatorului vertical (coada avionului), pe fondul solicitărilor aerodinamice excesive cauzate de acționarea bruscă și repetată a pedalelor direcției de către copilot, în turbulențele de siaj lăsate de un Boeing 747 decolat chiar în fața sa. Pentru că tragedia s-a produs la doar două luni și o zi după atentatele de la 11 septembrie 2001, autoritățile americane au crezut în primele ore că New York-ul este ținta unui nou atac terorist, închizând podurile și tunelurile din Manhattan și evacuând clădirea Empire State Building. Cruzimea destinului a făcut ca avionul să cadă exact peste cartierul Belle Harbor din Queens — o comunitate în care locuiau numeroși pompieri și polițiști newyorkezi și care își îngropase deja zeci de vecini uciși la World Trade Center, iar printre victimele de la bordul zborului 587 s-a numărat și Hilda Yolanda Mayol, o tânără de 26 de ani care cu două luni înainte reușise să scape cu viață de la parterul Turnului de Nord.

În data de 12 noiembrie 2011, Silvio Berlusconi și-a prezentat demisia președintelui Giorgio Napolitano, după pierderea majorității parlamentare și agravarea acută a crizei datoriilor suverane din Europa. Plecarea sa a marcat sfârșitul unei perioade îndelungate de dominație asupra politicii italiene și a reflectat presiunile economice majore cu care se confrunta zona euro, deschizând calea unui guvern tehnocrat condus de economistul Mario Monti. Cel mai longeviv prim-ministru al Italiei postbelice (aflat în fruntea a patru guverne, timp de peste nouă ani cumulați) nu a fost însă doborât de zecile de procese judiciare sau de scandalurile politice interne, ci de un indicator bursier: „spread-ul” (diferența de randament dintre obligațiunile de stat italiene pe 10 ani și cele germane), care depășise în acea săptămână pragul psihologic de 550 de puncte de bază, împingând dobânzile de împrumut ale Italiei peste nivelul critic de 7% la care Grecia, Irlanda și Portugalia fuseseră nevoite să ceară salvare financiară internațională. În seara demisiei sale la Palatul Quirinale, o orchestră improvizată și un cor de cetățeni s-au adunat în piața din fața președinției pentru a cânta Aleluia din oratoriul Mesia de Händel, în timp ce Berlusconi părăsea clădirea prin ieșirea secundară.

Pe 12 noiembrie 2014, modulul științific european Philae, transportat de sonda Rosetta a Agenției Spațiale Europene (ESA), a atins suprafața cometei 67P/Ciuriumov–Gherasimenko, la 510 milioane de kilometri de Pământ, după o călătorie de peste zece ani prin Sistemul Solar. A fost pentru prima dată când un aparat construit de oameni a realizat o aterizare controlată pe nucleul unei comete, permițând studierea directă a unor materiale primordiale formate acum 4,6 miliarde de ani, în perioada timpurie a Sistemului Solar. Pentru că gravitația cometei 67P este de câteva sute de mii de ori mai slabă decât cea a Pământului (un laborator de 100 de kilograme cântărind acolo doar un gram, cât o agrafă de birou sau o frunză), Philae trebuia să își fixeze picioarele în gheață cu două harpoane; acestea nu s-au declanșat însă la impact, iar modulul a ricoșat de două ori în vidul cosmic, plutind lent timp de aproape două ore înainte de a se opri la un kilometru distanță, în umbra unei stânci. Chiar și înainte ca bateriile sale să se epuizeze din lipsă de lumină solară, instrumentele de la bord au reușit să funcționeze timp de 60 de ore și să trimită date fără precedent, identificând pe cometă 16 compuși organici — dintre care patru (inclusiv acetamida și acetona, precursori ai moleculelor vieții) nu mai fuseseră detectați niciodată pe o cometă.

În data de 12 noiembrie 2015, două explozii produse de atacatori sinucigași au lovit cartierul comercial și rezidențial aglomerat Bourj el-Barajneh din sudul capitalei Libanului, provocând moartea a cel puțin 43 de persoane și rănirea a peste 240. Atentatul, revendicat de organizația teroristă Statul Islamic (ISIS), a reprezentat cel mai sângeros atac din Beirut de la sfârșitul Războiului Civil Libanez (1990), evidențiind extinderea violențelor asociate conflictului sirian și fragilitatea stabilității regionale. Bilanțul victimelor ar fi fost însă mult mai grav fără gestul eroic al unui locuitor din cartier, Adel Termos, care se plimba pe stradă împreună cu fiica sa de șase ani, Malak: imediat după prima explozie din fața unei moschei, văzând un al doilea terorist sinucigaș care alerga spre mulțimea adunată să ajute răniții, Termos și-a împins fetița la adăpost și s-a aruncat asupra atacatorului, placându-l la pământ; detonarea vestei cu explozibil l-a ucis pe loc, dar i-a salvat fiica și zeci de alte familii din jur. Masacrul de la Beirut a avut loc cu doar 24 de ore înaintea atentatelor coordonate de la Paris (Bataclan și Stade de France), comise de aceeași rețea teroristă.

Pe 12 noiembrie 2019, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat o moțiune de cenzură împotriva guvernului condus de prim-ministrul Maia Sandu, cu voturile a 63 de deputați din totalul de 101. Executivul proeuropean a căzut după doar cinci luni de la învestire, pe fondul unei dispute deschise legate de procedura de preselecție și numire a procurorului general și de controlul asupra reformei justiției. Moțiunea de cenzură a fost depusă chiar de partenerii de coaliție ai blocului ACUM — Partidul Socialiștilor (PSRM) —, alături de care Maia Sandu formase în iunie 2019 o alianță temporară pentru a-l înlătura de la putere pe oligarhul Vladimir Plahotniuc. În mod ironic, demiterea guvernului din 12 noiembrie 2019 s-a transformat într-un catalizator politic decisiv: eliberată din constrângerile unei coaliții fragile, Maia Sandu l-a învins categoric, la exact un an distanță (în noiembrie 2020), chiar pe liderul informal al socialiștilor, președintele în exercițiu Igor Dodon, devenind prima femeie președinte din istoria Republicii Moldova.

În seara de 12 noiembrie 2019, un episod excepțional de acqua alta (maree înaltă combinată cu vânturi puternice de scirocco în Marea Adriatică) a provocat inundarea a peste 85% din suprafața Veneției, nivelul apei atingând 187 de centimetri la stația oficială Punta della Salute. A fost al doilea cel mai ridicat nivel înregistrat vreodată la această stație după inundația catastrofală din noiembrie 1966 (194 de centimetri), evenimentul readucând în atenția lumii vulnerabilitatea orașului lagunar în fața fenomenelor meteorologice extreme și a creșterii nivelului mării. În acea noapte, Piața San Marco a fost acoperită de peste un metru de apă, iar cripta Bazilicii San Marco a fost complet inundată pentru doar a doua oară în istoria ei de aproape 1.000 de ani; într-o coincidență ironică intens comentată în presa internațională, chiar sala Consiliului Regional din Veneto (Palazzo Ferro Fini), situată pe Marele Canal, a fost inundată pentru prima dată în istorie la doar două minute după ce majoritatea consilierilor regionali tocmai respinsese o serie de amendamente bugetare dedicate combaterii schimbărilor climatice. Dezastrul din 12 noiembrie 2019 a forțat guvernul italian să finalizeze în regim de urgență sistemul de 78 de bariere mobile subacvatice MOSE — un proiect început încă din 2003, dar întârziat ani la rând de scandaluri de corupție —, care a fost pus în funcțiune în octombrie 2020.