Cum a vrut mareșalul Ion Antonescu să crească iar cămile în România, după ce dispăruseră din Dobrogea

Movila de zăpadă scotea aburi. Zaharia Holevici o zărise în mijlocul câmpului, la câțiva kilometri de ferma lui din sudul Dobrogei, după câteva zile în care își căutase disperat cele 5 cămile dispărute din șopron într-o iarnă grea. A dat zăpada la o parte și le-a găsit strânse unele în altele, nevătămate, cu puiul băgat la căldura lânii de sub gât.

Frigul nu le-a putut veni de hac. O boală a sângelui, apărută din împerecherile între rude, avea să le doboare pe toate, iar odată cu ele se stingeau, la acea vreme, ultimele cămile ale României. În ianuarie 1944, aceeași specie cu două cocoașe ajungea însă într-un dosar pus pe masa mareșalului Ion Antonescu, cu propunerea de a fi crescută din nou pe teritoriul țării.

Ultima crescătorie, la 17 kilometri de Cavarna

Timp de secole, în Dobrogea aflată sub stăpânire otomană, cămila a cărat mărfuri și a tras la muncile agricole. După ce provincia a intrat în granițele României, în urma Războiului de Independență, animalele s-au împuținat treptat. Ultima crescătorie atestată datează din 1934, arată un studiu al jurnalistului și istoricului Florian Bichir, autor al unui volum documentar despre Cadrilater.

Ferma se afla la Duranlar, un sat la 17 kilometri de orașul Cavarna, în Cadrilater. Sudul Dobrogei avea o soartă diferită de restul provinciei: fusese alipit României abia în 1913, după al Doilea Război Balcanic, și avea să revină Bulgariei la 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova. În anul 1934, Duranlarul era deci pământ românesc.

Proprietarul, Zaharia Holevici, fusese căpitan în armata română și primise o decorație pentru lupta de la Mărășești, în Primul Război Mondial. La început avea aproape 30 de cămile, pe care le folosea în agricultură. Cele mai multe au murit de-a lungul anilor, iar în 1934 îi mai rămăseseră cinci: un mascul, un pui tot mascul și trei femele, toate bactriene, cu două cocoașe, adaptate destul de bine la condițiile din Dobrogea.

O bucată de Asie în stepa dobrogeană

Un funcționar al guvernului, trimis să cerceteze ferma, și-a notat impresiile: „Pasc liniştite şi cu vădită plăcere scaeţii câmpului, fiind păzite de un turculeţ cu fes, ascuns după nişte mărăcini. În acest peisaj de stepă, presărat cu scaeţi, văzând aceste animale liniştite şi indiferente, impresia că te afli în Asia este din ce în ce mai puternică”.

Profesorul R.I. Călinescu, care a străbătut Dobrogea în prima jumătate a secolului XX, a lăsat o descriere rară a acestor animale de povară, o prezență cu totul neobișnuită pe meleagurile dobrogene. Reportajul său, „Cămilele dela Duranlar”, publicat în 1934 în „Analele Dobrogei”, reface drumul până la ferma lui Holevici: „După ce ieşim dintre zidurile cenuşii şi scunde ale Cavarnei şi apucăm spre apus, câmpul se-ntinde neted, cât vedem cu ochii, fiind acoperit de vegetaţie sărăcăcioasă, arsă de soare, formată mai ales din scaeţi. Cam după două ceasuri de drum cu trăsura de la Cavarna, apare în fine Duranlar, un sătuleţ atât atât de mic şi tot atât de umilit, ascuns, din cauza vântului, într-o vâlcea largă, arsă de soare”.

Un animal scump, o familie prea strânsă

Un exemplar costa în jur de 40.000 de lei, iar la începutul secolului XX puțini își puteau îngădui o asemenea achiziție. Cămilele se împerecheau între ele, rude din aceeași familie. Consangvinitatea a adus boli ale sângelui, care le-au împins în cele din urmă spre dispariție.

Episodul din iarna grea, povestit chiar de Holevici, nu a avut deznodământul pe care îl anunța salvarea din zăpadă. Sub movilă, animalele ar mai fi putut rezista încă multe zile, dar boala sângelui le-a răpus și pe ele. După moartea lor, fostul căpitan n-a mai cumpărat altele și a lucrat pământul numai cu vite.

Cămile aduse de pe frontul de Est

Războiul a readus specia în atenția autorităților. Florian Bichir a găsit în arhive și în literatura de specialitate mărturii că soldați și țărani români ajunseseră să înhame cămile la căruțe, în locul boilor sau al cailor. Fenomenul a fost analizat și de Ion Giurcă, istoric militar, colonel în rezervă și profesor universitar: „Secătuirea ţării de resurse materiale a impus căutarea unor soluţii pentru îmbunătăţirea situaţiei, în condiţiile diminuării drastice a numărului de animale de tracţiune, cât şi a celor care asigurau necesarul de lapte, lână, piei şi carne. Câteva documente identificate în fondurile arhivistice confirmă aprecierea de mai sus, una dintre soluţiile propuse şi acceptate fiind creşterea pe teritoriul României a cămilelor”.

Propunerea apăruse după ce, în cursul anului 1943, „în urma operaţiunilor de pe frontul de Est unele unităţii au adus în ţară asemenea animale”. Cele mai multe veniseră cu Divizia 4 Munte și Divizia 24 Infanterie, care luptaseră în Kuban, regiune unde cămilele trăiau în număr mare.

În studiul său, „Creșterea cămilelor în România”, Giurcă arată că în ținutul Kubanului și în Stepa Calmucă se creștea pe atunci cămila cu două cocoașe, Camelus bactrianus, care acoperea o mare parte din nevoile de viață ale localnicilor.

Raportul Marelui Stat Major

Prezența acestor animale în țară a determinat Secția IV a Marelui Stat Major, condusă de colonelul C. Nestorescu, să trimită la 4 ianuarie 1944 Președinției Consiliului de Miniștri – Cabinetul Militar un raport despre avantajele creșterii lor. Giurcă a descoperit că, în momentul redactării acestui document destinat conducătorului statului, se luase deja legătura cu Institutul Național Zootehnic. Instituția, condusă de profesorul universitar G.K. Constantinescu, profesor de zootehnie la Facultatea de Medicină Veterinară, organizase deja un nucleu de creștere la Stațiunea Dulbanu-Crețu, în județul Buzău.

La 10 ianuarie 1944, potrivit regulilor de lucru ale Cabinetului Militar al Conducătorului Statului, colonelul Radu Davidescu a rezumat cererea Marelui Stat Major într-o notă adresată lui Antonescu. Documentul pornea de la exemplul vecinului de la răsărit: „Marele Stat Major raportează Domnului Mareşal următoarele: Statul Sovietic a dat în ultimul timp o mare importanţă creşterii cămilelor, astfel în 1935 existau în Rusia 2.655.000 bucăţi şi cu tendinţa ca numărul lor să se înmulţească. Cu studiul creşterii lor se ocupă Institutul pentru Creşterea Cailor din Moscova”.

Șase exemplare la Buzău, alte 22 la unitățile militare

Același document relua situația animalelor venite de pe front. Primele, predate Institutului Național Zootehnic, formaseră la Dulbanu-Crețu un nucleu de șase exemplare. Divizia 4 Munte și Divizia 24 Infanterie mai aduseseră ulterior 22 de cămile: 2 masculi, 17 adulte și 3 exemplare tinere, de 1–2 ani.

Institutul a cerut să le primească și pe acestea, pentru a dezvolta nucleul de la ferma din Buzău, pe motiv că în țară existau regiuni întinse unde specia putea fi exploatată. Separat, G.K. Constantinescu a solicitat un mascul și trei femele, pe care documentele le numesc „două perechi”, pentru ferma experimentală din comuna Peștera, județul Constanța. Acolo voia să urmărească modul în care animalele se adaptează la muncile agricole, forța lor de tracțiune, viteza, hrana, viața sexuală și alte aspecte.

Rezoluția lui Antonescu

Pe nota primită, mareșalul a așternut o rezoluție scurtă și fermă, descoperită ulterior de Giurcă: „Aprob să se treacă imediat la execuţie în bune condiţiuni”.

În urma deciziei, colonelul Radu Davidescu a trimis la 13 ianuarie 1944 Ministerului Agriculturii și Domeniilor o adresă cu următorul conținut, conform Adevărul: „Marele Stat Major, cu nr. 675158 din 4 ianuarie 1944 a raportat Domnului Mareşal că unele M.U. au adus din Rusia un număr de cămile, care urmează a fi îngrijite şi crescute în ţară. O parte din aceste animale au fost cedate Institutului Naţional Zootehnic, care a format un nucleu de creştere de şase exemplare la Staţiunea Dulbanu-Creţu, judeţul Buzău. O altă parte mai mare (22 bucăţi) au fost aduse ulterior în ţară şi se găsesc la unităţile militare. Cerându-se indicaţiuni, Institutul Naţional Zootehnic a propus ca aceste exemplare să fie cedate acestui institut, pentru a se forma la Ferma Dulbanu-Creţu un nucleu de creştere, cunoscând că există regiuni întinse în ţară, unde această specie s-ar putea preta în mod economic la exploatare. În cadrul aceloraşi preocupări Domnul Profesor G.K. Constantinescu, profesor de zootehnie la Facultatea de Medicină Veterinară şi Directorul Institutului Naţional Zootehnic, a solicitat să i se pună la dispoziţie două perechi de cămile (1 mascul şi 3 femele), în dorinţa de a face cercetări şi observaţiuni directe, asupra puterii lor de tracţiune, vitezei, alimentaţiei, vieţii sexuale, etc. la ferma experimentală a domniei sale din comuna Peştera, jud. Constanţa”.

Sfârșitul proiectului

La 13 ianuarie 1944, planul avea tot ce părea să-i trebuiască: aprobarea mareșalului, o instituție gata să preia animalele, o fermă în județul Buzău și un profesor care aștepta patru cămile pentru observațiile de la Peștera. Cele 6 exemplare de la Dulbanu-Crețu și cele 22 aflate la unitățile militare urmau să formeze începutul unei crescătorii românești.

Anul 1944 nu a fost însă prielnic Armatei Române, iar ideea nu a depășit niciodată faza de proiect. Extinderea nucleului de la Dulbanu-Crețu, cercetările asupra tracțiunii și vitezei și exploatarea speciei în regiunile întinse invocate de institut au rămas simple propuneri într-o corespondență oficială.

Cămila bactriană a avut astfel, în istoria României, două sfârșituri. Primul s-a consumat la Duranlar, unde consangvinitatea a reușit ce gerul nu izbutise. Al doilea s-a petrecut în dosarele Cabinetului Militar, unde aprobarea de a trece „imediat” la execuție a rămas fără urmare, într-un an în care războiul se întorsese împotriva țării.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU