Cazul Abraham Schechter: medicul lui Ceaușescu care s-a aruncat de la etajul 5

Pe 14 martie 1973, un bărbat se aruncă în gol de la etajul al V-lea al Spitalului Floreasca. Nu un pacient. Un medic. Și nu un medic oarecare: doctorul personal al lui Nicolae Ceaușescu. Abraham Schechter îngrijise familia Ceaușescu timp de aproape 17 ani — îi era, practic, medic de casă.

Abraham Schechter (în unele transliterări, Schächter) trăia de luni de zile sub o presiune pe care nu o mai putea duce. Securitatea îi cerea, sistematic, să devină informator. El refuzase de fiecare dată. Iar regimul care îl strivea era condus, formal, chiar de pacientul lui.

Episodul a deschis o criză internă pe care puțini și-o imaginau posibilă: descoperirea că Securitatea ajunsese să-l spioneze pe Ceaușescu însuși. Reconstituim povestea cu ajutorul unui fragment din cartea „Securitatea", realizată de un colectiv de istorici acreditați CNSAS.

Un minister croit pe placul conducerii PCR

Cu mai puțin de un an înainte de sinucidere, harta represiunii fusese rescrisă. La 19 aprilie 1972, prin fuzionarea Consiliului Securității Statului cu Ministerul Afacerilor Interne, lua naștere Ministerul de Interne. Până atunci, Securitatea funcționase separat de MAI doar 4 ani.

Motivația oficială ținea de coerență administrativă: nevoia unei colaborări cât mai bune între organele de Securitate și cele de Miliție, alături de o coordonare unitară a activității acestora.

Realitatea era însă alta. Spre deosebire de instituțiile similare din statele democratice, care urmăresc protejarea propriilor cetățeni, în România Securitatea și Miliția aveau un scop aproape exclusiv represiv, fiind folosite de partid și de Nicolae Ceaușescu pentru menținerea la putere. Cele două structuri funcționau ca pârghii prin care regimul își asigura subordonarea deplină a întregii societăți și înăbușirea oricăror critici interne. Unificarea apărea, în această logică, drept un pas firesc spre eficientizarea supravegherii și controlului.

Reașezarea aducea și o schimbare politică precisă. Spre deosebire de Consiliul Securității Statului, care răspundea în fața C.C. al P.C.R. și a Consiliului de Miniștri, noul Minister de Interne răspundea doar în fața organului central al partidului (art. 2). În fruntea ministerului se afla un Colegiu, care hotăra în problemele generale, era condus de ministrul de Interne și se întrunea cel puțin trimestrial.

În funcția de ministru de Interne a fost numit Ion Stănescu, care prelua astfel conducerea tuturor structurilor represive — semn că Nicolae Ceaușescu era foarte mulțumit de activitatea acestuia la conducerea Securității.

Refuzul unui medic și sfârșitul unei încrederi

Încrederea lui Ceaușescu în Ion Stănescu avea să se ruineze rapid. Peste numai un an, în martie 1973, izbucnea scandalul Schechter. Doctorul Abraham Schechter era figura medicală cea mai apropiată de familia conducătorului partidului — un statut care, în logica Securității, însemna automat o țintă de filaj.

Securitatea a făcut numeroase presiuni pentru a-l atrage la colaborare pe medicul personal al conducătorului partidului. Schechter nu era o țintă izolată. Făcea parte dintr-un grup restrâns de medici ai nomenclaturii, organizați în «Sectorul Special» al Secției Gospodăriei de Partid — un model preluat de la sovietici, din care făcuse parte și doctorul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Pentru Securitate, supravegherea medicilor conducerii era o regulă, nu o excepție. Schechter a refuzat de fiecare dată să devină informator. S-a plâns chiar liderului P.C.R., care a cerut ca el să fie lăsat în pace.

Cererea nu a fost respectată. Securitatea a continuat să-i ceară informații referitoare la starea de sănătate a lui Ceaușescu. Nemaiputând suporta tensiunea în care trăia din cauza presiunilor Securității, doctorul s-a sinucis.

De ce a refuzat Schechter colaborarea cu Securitatea

Documentele nu oferă o explicație psihologică, ci consemnează un refuz repetat și o presiune care nu cedează. Perseverența Securității, în pofida intervenției directe a lui Ceaușescu pentru ca medicul să fie lăsat în pace, arată cât de autonom devenise aparatul represiv față de propriul comandament politic.

„Văd, cu mirare…"

Ce a urmat seamănă cu un act doi al unei piese politice. Cercetările făcute după consumarea evenimentului au scos la iveală ceea ce Ceaușescu însuși nu bănuise: Securitatea alcătuise mai multe dosare care conțineau informații despre starea de sănătate a liderilor partidului. În realitate, nu era vorba doar de note despre sănătatea liderilor. Printre documente se aflau transcrieri ale convorbirilor telefonice private — de natură medicală — pe care Ceaușescu însuși le purtase cu medicul său, înregistrate fără știrea celui pe care Securitatea trebuia, teoretic, să-l protejeze.

Dictatorul își manifesta uimirea față de cele constatate: „văd, cu mirare, că este consemnată și convorbirea mea cu Moghioroș la spital, când omul era pe moarte"

A fost siderat să descopere că în dosare se notau detalii intime, până la nivelul tratamentelor pe care le accepta sau nu. Una dintre însemnări preciza, cu o seninătate birocratică aproape grotescă: „pacientul [Nicolae Ceaușescu – n.n.] este împotriva oricărui medicament injectabil".

Conducătorul partidului devenise, în propriul aparat, „pacientul".

În alte versiuni vehiculate ulterior de foști ofițeri de Securitate, supravegherea era justificată prin suspiciunea că Schechter ar fi lucrat pentru Mossad — o teză contestată de istoricii CNSAS, care reduc cazul la mecanismul standard de filare a medicilor nomenklaturii.

Capete care cad, o direcție care se reorganizează

Reacția a fost rapidă și fără menajamente. Ion Stănescu a fost demis din funcția de ministru de Interne și exclus din Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R.

A fost demis și Nicolae Pleșiță din fruntea Direcției a VIII-a, care era responsabilă cu securitatea personală a conducătorilor. Direcția a fost reorganizată, pentru a nu se mai permite asemenea stări de lucruri. Generalul Nicolae Pleșiță avea să povestească ulterior cum Ceaușescu l-a întrebat direct ce căutau acele dosare. Justificarea lui, referindu-se la consultațiile zilnice pentru afecțiunea laringiană a dictatorului, a rămas memorabilă: medicul «în fiecare dimineață umbla în gâtul dumneavoastră».

La 17 martie 1973, în fruntea Ministerului de Interne a fost numit Emil Bobu, fostul consilier al secretarului general al P.C.R., care se va dovedi a fi una dintre persoanele cele mai fidele conducătorului partidului.

Două zile mai devreme, pe 15 martie 1973, Ceaușescu participase la ședința Colegiului Ministerului de Interne. Acolo a criticat deschis folosirea de către Securitate a membrilor de partid pe post de informatori, subliniind faptul că aceasta se putea face doar cu aprobare specială.

Ce a fost Operațiunea „Jarul": dosarele informatorilor care au ars

Una dintre primele măsuri importante luate de Emil Bobu a vizat exact această zonă: distrugerea dosarelor de informatori ale membrilor de partid.

Pentru început, ordinul s-a aplicat doar la Direcția de Informații Externe, unde a fost pus în practică de Nicolae Doicaru și Mihai Pacepa. Apoi a fost extins la toate compartimentele Securității. Peste 5 ani, în iulie 1978, unul dintre cei doi — Mihai Pacepa — avea să fugă în Occident și să devină cel mai înalt ofițer de informații din întregul bloc comunist care a cerut azil în Statele Unite.

Aceste operațiuni, derulate bineînțeles la ordinul lui Ceaușescu, au purtat numele de cod „Jarul" sau „Cenușa". Două cuvinte sobre pentru o acțiune care ștergea fizic urmele rețelei interne a partidului în propria sa poliție politică.

Ce s-a schimbat — și ce nu

Pe hârtie, efectul a fost clar: întărirea controlului P.C.R. asupra Securității, care își pierdea din prerogative, nemaiavând dreptul să recruteze informatori din rândul membrilor de partid.

În practică, lucrurile au continuat aproape ca înainte, doar cu un strat de discreție în plus. Securitatea a continuat să folosească informatori membri de partid, de regulă cu aprobarea secretarilor organizațiilor din care aceștia făceau parte.

Limbajul s-a adaptat și el. În unele cazuri, când Securitatea primea informații de la membri de partid, se preciza faptul că acestea au fost furnizate de o „persoană de încredere". Sintagma muta întreaga relație de la statutul formal de informator la o categorie mai vagă, mai greu de probat.

Exista și o regulă neoficială de ieșire. În momentul în care persoana respectivă promova în partid, în cea mai mare parte a cazurilor colaborarea înceta, ea continuând doar în mod excepțional și cu aprobarea organelor P.C.R.

Trei versiuni despre o singură moarte

Reconstituirea istoricilor CNSAS rămâne la varianta sinuciderii sub presiunea Securității. După 1989 au apărut însă și alte mărturii: colonelul Dumitru Burlan a susținut în memoriile sale că nu ar fi fost sinucidere, ci o eliminare de către Mossad, plecând de la suspiciunea că Schechter ar fi fost agent israelian; un al treilea zvon, citat inclusiv de istoricul Vladimir Tismăneanu, vorbea despre un act punitiv ordonat de regim.

Niciuna dintre aceste din urmă variante nu este susținută de documente de arhivă — iar adevărul exact al acelei dimineți de martie a rămas, ca multe altele din epocă, închis odată cu omul care a căzut.

Bucla care se închide la etajul al V-lea

Saltul doctorului Abraham Schechter de la etajul al V-lea al Spitalului Floreasca nu a fost doar un gest disperat al unui medic încolțit. A fost momentul în care Nicolae Ceaușescu a aflat, prin documentele propriei Securități, că nici el nu era în afara aparatului pe care îl crease.

Reacția — demiteri, reorganizări, dosare arse sub nume de cod — a recalibrat raportul dintre partid și serviciul său secret. Dar nu l-a desființat. Informatorii membri de partid au rămas, doar că s-au mutat sub eticheta de „persoană de încredere", cu binecuvântarea altor secretari de organizație.

Episodul Schechter rămâne, în reconstituirea istoricilor CNSAS din volumul „Securitatea", scena fondatoare a unei lecții pe care Ceaușescu a învățat-o tardiv: o poliție politică nu se oprește singură la ușa propriului conducător.