Doisprezece oameni, o iernare de 10 luni și una dintre cele mai izolate stații de cercetare de pe Pământ. La stația de Concordia, în Antarctica, cercetătorii au monitorizat periodic un echipaj pe parcursul misiunii. Studiul, publicat în prestigioasa revistă PNAS, a relevat un paradox: timpul petrecut în apropierea fizică a colegilor nu s-a asociat cu sprijin social, ci cu o creștere a tensiunilor.
Importanța studiului nu se limitează la Antarctica. Misiunile spațiale de lungă durată pot obliga echipaje restrânse să suporte izolarea, condițiile de viață înghesuite și o presiune psihologică intensă timp de luni întregi. Studiul a identificat însă corelații și nu poate stabili o relație de cauzalitate. Înțelegerea acestor mecanisme de apărare psihologică este crucială pentru agențiile spațiale, deoarece astronauții aflați în misiuni spațiale lungi vor avea resurse extrem de limitate pentru a gestiona conflictele în echipă.
O stație din Antarctica, model pentru misiunile de lungă durată
Stația Concordia se numără printre cele mai îndepărtate locuri de pe Pământ, cu temperaturi de iarnă care coboară până la sub minus 80 °C. Tocmai izolarea o face unul dintre cele mai relevante modele din lumea reală pentru viitoarele misiuni de lungă durată către Lună sau Marte.
Pentru a înțelege mai bine cum influențează astfel de condiții munca în echipă, un grup internațional de cercetători a studiat o misiune de iernare de zece luni desfășurată acolo. Cercetarea a fost condusă de Jan Schmutz, profesor la Departamentul de Psihologie al Universității din Zurich, și de Andrea Cantisani, psihiatru și cercetător asociat la Universitatea din Berna.
Ce efecte psihologice are izolarea în Antarctica? Senzori de proximitate și chestionare
Misiunea a inclus 12 membri ai echipajului, care au completat chestionare în patru momente diferite pe parcursul celor 10 luni. Deși s-a pornit cu 12 oameni, doi membri au fost înlocuiți din motive medicale, ceea ce a redus eșantionul. În paralel, au purtat senzori care măsurau automat momentele în care se aflau fizic aproape de alți membri ai echipei și durata acestor interacțiuni. Senzorii nu au fost purtați continuu, ci doar pe timpul zilei, timp de câte două săptămâni în lunile 1, 3, 6 și 9 ale misiunii, înregistrând proximitatea la 1-1,5 metri, fără a putea distinge între o conversație amicală și o dispută.
Punând laolaltă răspunsurile la chestionare și datele senzorilor, cercetătorii au putut urmări cum s-au schimbat singurătatea, încrederea, conflictele, relațiile sociale, coeziunea echipei și performanța percepută pe tot parcursul misiunii.
Contactul mai frecvent nu a adus întotdeauna sprijin
Participanții care au avut un contact mai frecvent cu ceilalți au fost, de asemenea, mai predispuși să raporteze conflicte sporite, neîncredere mai mare și performanțe mai scăzute.
Rezultatele sugerează că apropierea constantă poate deveni o altă sursă de presiune în medii extrem de înguste. Izolarea poate fi dificilă, dar și lipsa ocaziilor de intimitate poate genera tensiuni.
„În echipele mici aflate în condiții extreme, un contact mai frecvent nu echivalează automat cu sprijinul social, ci poate, de fapt, să sporească tensiunile”, a declarat Jan Schmutz.
Apare astfel un cerc vicios pe care mulți îl trăiesc chiar și în afara izolării extreme: persoanele care se simt singure caută cu disperare compania celorlalți, dar o prezență fizică lipsită de intimitate emoțională nu face decât să adâncească golul. Este demonstrația clinică a faptului că te poți simți teribil de izolat exact atunci când nu ai un metru pătrat doar pentru tine.
Cercetătorii au atras atenția că studiul a identificat corelații și nu poate stabili o relație de cauzalitate. Persoanele care se simțeau singure ar fi putut, de exemplu, să caute mai multă interacțiune, chiar și atunci când aceste întâlniri nu le ofereau sprijinul de care aveau nevoie.
Echipajul s-a împărțit treptat în grupuri mai mici
Senzorii purtabili au arătat și că echipajul s-a separat treptat în subgrupuri mai mici pe măsură ce misiunea a avansat. Oamenii petreceau tot mai mult timp cu colegii care vorbeau aceeași limbă sau aveau aceeași naționalitate. Datele au indicat o segregare pronunțată pe criterii de naționalitate – în special între grupurile italian și francez – tendință care a atins apogeul critic în luna a noua a izolării.
Aceste legături pot ajuta indivizii să se simtă susținuți și ancorați în perioadele stresante. În același timp, ele pot încuraja diviziunile sociale și pot slăbi unitatea în cadrul echipelor diverse din punct de vedere cultural.
Deși studiat la -80°C, paradoxul Concordiei explică perfect o realitate cotidiană: epuizarea din birourile moderne. În spațiile de tip open space, unde intimitatea este anulată și proximitatea este continuă, contactul fizic frecvent nu sudează echipa, ci devine adesea un declanșator tăcut al iritării și al lipsei de productivitate.
Lecții posibile pentru viitoarele misiuni spre Lună și Marte
Constatările ar putea fi deosebit de importante pentru viitoarele misiuni spațiale, în care echipaje restrânse trebuie să trăiască și să lucreze împreună timp de luni sau ani. Astronauții aflați în misiuni de lungă durată pot avea foarte puțină intimitate și doar o comunicare limitată cu persoanele din afara navei spațiale sau a habitatului.
Rezultatele se pot aplica și altor medii solicitante: submarine, platforme petroliere offshore și stații de cercetare izolate.
„Rezultatele arată cât de important este să identificăm din timp dinamica socială și să oferim echipelor un sprijin specific”, a declarat Schmutz.
Senzorii purtabili au funcționat și în condiții dure
Studiul a arătat totodată că senzorii de proximitate purtabili pot funcționa fiabil în medii extreme. Dispozitivele le-au permis cercetătorilor să urmărească schimbările din tiparele sociale cotidiene fără a perturba în mod substanțial rutina echipajului.
Studiile viitoare vor analiza mai îndeaproape ce tipuri de interacțiuni sociale ajută la ameliorarea stresului și care dintre ele îl pot agrava. Dinamica echipajelor rămâne însă complexă. Un studiu separat, publicat în iunie 2026 în jurnalul științific Frontiers in Psychology, a analizat alte două echipe de la stația Concordia și a observat o tendință opusă: membrii au petrecut tot mai mult timp singuri pe măsură ce misiunile avansau, evitând proximitatea.
În final, o izolare în Antarctica demonstrează că gestionarea psihologică a echipajului este la fel de provocatoare precum provocările tehnice ale unei călătorii interplanetare. Coeziunea echipei nu poate fi lăsată la voia întâmplării, ci va necesita o pregătire riguroasă a astronauților.
Ce s-a mai descoperit în Știință?
Aproape jumătate din cazurile de demență ar putea fi legate de factori de risc ce pot fi controlați
Două flori toxice ar putea inspira dezvoltarea unor noi medicamente
Consumând mai puține proteine, am putea încetini îmbătrânirea, sugerează analiza a peste 350 de studii
O singură baterie ar putea stoca energie și transforma apa de mare în apă dulce
